„Dacă ar fi să trăiesc într-o Românie a fanteziei şi anul acesta ar fi alegeri, l-aş vota preşedinte pe Victor Rebengiuc. Horaţiu Mălăele ar fi prim-ministru. Iar eu, un alegător fericit“, spune Alexandru Darie, directorul Teatrului Bulandra din Bucureşti.
Un articol de Dan Boicea|6 octombrie 2014
După 40 de ani de când s-a apucat, Alexandru Darie s-a lăsat, în sfârșit! De fumat! Și în timp ce mestecă încă o pastilă de Nicorette, așezat pe un scaun aflat în mijlocul scenei de la Bulandra, chiar în decorul celui mai nou spectacol al său, regizorul vorbește despre cele mai importante proiecte ale teatrului pe care îl conduce, dar și despre nostalgia pentru teatrul de altădată.
● Deschidem stagiunea cu trei premiere. Prima dintre ele va fi „Omul cel bun din Seciuan“, în regia lui Andrei Șerban, după Bertolt Brecht, pe 9 și pe 10 octombrie, de la ora 19.00, la Sala „Toma Caragiu“. Este un proiect cu muzică live, în scenografia Iulianei Vâlsan, și în care sunt implicați foarte mulți actori, nu numai de la Teatrul Bulandra: Vlad Ivanov, Ana Ularu, Alexandra Fasolă, Rodica Mandache și mulți alții. Mă bucur că avem încă o ocazie să-l avem pe Andrei Șerban alături de noi.
Altă premieră va fi „Conversație după înmormântare“, în regia mea, după textul Yasminei Reza, unde joacă trupa Teatrului Bulandra: Cornel Scripcaru, Ioana Macaria, Marius Chivu, Dan Aștilean, Camelia Maxim și Daniela Nane. Scenografia este semnată de Octavian Neculai.
Pe 13 octombrie va avea premiera și spectacolul „Coada“, în regia Iarinei Demian, cu Tudor Chirilă.
● O să mai urmeze, într-o ordine pe care n-am stabilit-o, încă, un spectacol montat de Peter Kerek, un tânăr regizor foarte interesant, care a fost asistentul meșterului Ciulei. El s-a gândit să facă „Rața sălbatică“, de Ibsen. Cum bine știm, în România, Ibsen și nordicii n-au prea mers, dar sper să fie altceva de data aceasta, pentru că Peter vrea să lucreze cu Victor Rebengiuc, Șerban Pavlu și Gigi Ifrim.
Sper să se concretizeze și un nou spectacol de Andrei Șerban, în lunile decembrie 2014 – ianuarie 2015, dar și o altă surpriză, despre care nu pot vorbi acum. Veți vedea!
● Mariana Mihuț a revenit pe scenă în „Căsătoria“, dar vom relua și „Moartea unui comis voiajor“. Ne regândim să reintroducem în repertoriu „Unchiul Vanea“, în regia lui Yuri Kordonsky. El a filmat acest spectacol în această vară, pentru Televiziunea Română și a avut o foarte frumoasă reîntâlnire cu actorii. Spectacolul s-a jucat aproape 12 ani cu foarte mare succes și eu mi-aș dori să-l readucem pe scena de la Bulandra, dacă se adună toată lumea.
● Spectatorii o vor mai putea vedea și pe Tamara Buciuceanu-Botez în „Mamouret“, deși unele tabloide spuseseră că actrița s-a retras de pe scenă. Zvonuri…. Se vor relua toate spectacolele noastre de succes, și în „Laboratorul de noapte“, și la Sala Izvor, și la Grădina Icoanei.
● „Conversație după înmormântare“ este prima piesă scrisă de Yasmina Reza, în 1987. E un thriller pe care mi-am propus să-l fac cu echipa teatrului. Ca să fac o glumă, spectacolul ar fi integrat în programul „Trupa de la Bulandra joacă la Bulandra“. Spun asta pentru că am constatat că sunt multe tentații financiare în alte părți, astea sunt vremurile, dar intenționez ca imediat cum termin acest spectacol să încep altceva cu actorii angajați ai teatrului.
Când am citit pentru prima dată acest text mi s-a părut de o plictiseală îngrozitoare. Mă tot întrebam de ce s-a apucat cineva să scrie treaba asta. Și, citindu-l a doua oară, am încremenit, pentru că am realizat că piesa este o capodoperă.
Este primul text absolut fabulos pe care îl lucrez în viața mea și care m-a determinat să-i dau dreptate meșterului Ciulei, care spunea că, în teatru, gândul e mai puternic decât orice. Personajele vorbesc despre ceva și, în realitate, vorbesc despre cu totul și cu totul altceva. E fascinant când ai revelația asta.
Am imaginat un decor cu iarbă, pentru a mă juca mereu cu prezența fantomatică a tatălui mort, despre care personajele vorbesc după înmormântare. E ceva în acest spațiu care nu e la locul lui. Am folosit și o lumină specială, în anumite momente.
● Distribuția este mai mică, însă așa am reușit să fac ce-mi place mie cel mai mult: să lucrez cu actorul, iar lucrurile să fie extraordinar de simple. Iar sala asta este locul ideal pentru un asemenea spectacol, misterios, plin de chei de descifrare, uneori traversat de un haz burlesc, alteori care te pune pe gânduri.
● Când ajungi la o anumită vârstă, trecând de prima tinerețe, trebuie să începi să-ți ordonezi viața, să nu pleci din locul în care ai drame nerostite, așa cum fac aceste personaje. Pentru că personajele rămân cu toate aceste lucruri nerezolvate.
● Am vorbit cu George Ivașcu (n.r. – directorul Teatrului Metropolis) și voi mai face „D`ale Carnavalului“, în coproducție cu Metropolis, în garajele Leonida, un spațiu pe care teatrul l-a primit recent. Am văzut locul, se potrivește, sunt multe lucruri de făcut din punct de vedere tehnic, dar se pot găsi soluții pentru ca în primăvara anului viitor să dăm premiera. Față de hala în care repetasam în primă instanță există avantajul că garajele Leonida sunt în mijlocul Bucureștiului și, în momentul în care vor fi amenajate pot găzdui spectacole și pe timpul iernii.
Distribuția este făcută, și este extraordinară: Pampon – Claudiu Stănescu, Nae Girimea – Cornel Scripcaru, Catindatul – Marian Râlea, Crăcănel – Dan Aștilean, Mița Baston – Ioana Macaria, Didina – Rodica Lazăr, Iordache – George Ivașcu (vreau să precizez că Ivașcu juca în prima variantă pe care o repetasem în altă hală și nu joacă acum datorită faptului că o să facem spectacolul la Metropolis). Anul trecut am transformat lecturile de la această piesă într-un spectacol de teatru radiofonic, cu această distribuție, într-o înregistrare pentru Radio România.
● „D`ale Carnavalului este o imensă oglindă pusă în fața unei națiuni. Nu mai este vorba de niște personaje marginale, ca în „O noapte furtunoasă“ în care poți extrapola, dar care rămâne, totuși, o povestioară de mahala. În „D`ale Carnavalului“ este exact ce spunea Nenea Iancu: „simț enorm și văz monstruos“. Nu ne place ce vedem, dar nici nu ne schimbăm.
● Eu nu cred că există diferențe foarte mari între această generație denumită „de aur“ și ce se întâmplă astăzi. Toată această generație de aur s-a manifestat într-o completă singularitate. Lumea n-avea altceva de văzut. Se făceau multe filme românești, iar oamenii îi urmăreau pe marii actori și pe scenă, și la televizor, și pe marile ecrane.
Unii dintre ei sunt foarte activi și astăzi: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Tamara Buciuceanu, Horațiu Mălăele. Dar situația de atunci nu se mai aplică astăzi. Pe vremea aceea a existat un mare avantaj, dublat, bineînțeles, de imense dezavantaje: nu aveai libertatea de a circula sau de a vedea și altceva. Actorii erau altfel iubiți, altfel respectați, oamenii erau mult mai familiarizați cu ei. Unii nu au mai apărut în filme de nu știu când și sunt percepuți de parcă ar fi jucat ieri. De aceea, nostalgia publicului pentru ei este firească.
● Sistemul teatrului public nu trebuie distrus sau adus încet-încet la dispariție. Teatrul de artă, dacă este bine făcut, dă un anumit standard pe care încearcă să-l atingă și teatrele private. Altfel, se întâmplă exact ce mi-a spus mie un actor: „Păi tu mă pui să-mi scuip plămânii timp de trei ore la Andrei Șerban în spectacol și mă plătești cu atât? Mă duc la un teatru privat, stau pe scaun, zic trei glumițe și iau de trei ori mai mult“.
Sigur, e nevoie și de acel teatru privat și de glumițe, însă nu e bine dacă standardele din teatrul de stat încep să dispară. De aceea sunt respectate în Europa Teatrele Bulandra și Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, care fac parte din UTE (Uniunea Teatrelor din Europa). Dacă nu facem asta și facem numai glumițe, s-a terminat!
● În momentul în care am făcut „Laboratorul de noapte“, răspunsul de la tinerii actori a fost extraordinar: „Da, e totul cam mic, dar e într-un teatru!. Noi n-am mai fost într-un teatru. Ne ducem prin tot felul de cârciumioare, unde este o scenuță improvizată“…
E vorba despre obligația de a te ridica la un standard și de a capta din acea sală energia tuturor marilor actori care au jucat în ea. De aceea nu moare teatrul, pentru că vorbește cu aceste energii, pe care cinematograful nu le are.
Ce a făcut Alexandru Darie pentru el însuși, în 2014
● Fumam de vreo 40 de ani, dar m-am lăsat! De ce? Pentru că mă plictisisem. Era o chestie care mă agasa și cred că mi s-a tras și de la faptul că nu mai poți fuma în toate locurile în care e plăcut să fumezi. În străinătate, când puneam în scenă un spectacol nu puteam fuma la repetiții.
În multe țări din Europa, dacă mergi la un restaurant cu prietenii nu poți să fumezi. Trebuie să ieși pe stradă și uneori e iarnă, e frig sau plouă și tu stai ca un câine rebegit, în timp ce toată lumea stă la căldură. La hoteluri, iarăși, probleme. Mă simțeam hăituit, parcă eram un fel de paria. Și, am spus: „Gata!“, iar acum mă simt mult mai bine. Pot să fac ce vreau, când vreau și am câștigat mult timp.
Cred că rămân și ceva bani, pentru că în loc să cheltuiești pe țigări mai bine faci altceva cu ei. Nu-mi pare deloc rău, chiar dacă uneori îmi mai vine să fumez și era plăcut să fumez, nu sunt ipocrit să spun că nu era plăcut…
Foto cu Alexandru Darie – Simion Buia