Alexandru Darie: „Teatrul de artă” este un pleonasm
https://www.ziarulmetropolis.ro/alexandru-darie-teatrul-de-arta-este-un-pleonasm/

Regizorul Alexandru Darie a fost invitatul lunii martie la „Întâlnirile Yorick”, eveniment care s-a desfăşurat la Ceainăria Cărtureşti, unde a susţinut o conferinţă pornind de la întrebarea „Mai avem nevoie de teatrul de artă?”. Alexandru Darie a vorbit, de asemenea, despre teatrul independent şi teatrul de consum în lumea noastră.

Un articol de Monica Andronescu|3 Aprilie 2016

Despre sensul teatrului

Cred că prima întrebare ar fi de ce facem teatru, înainte de a vedea dacă există teatru de artă sau nu. Mai întâi, trebuie să știm de ce mergem la teatru, ca spectatori, și de ce facem teatru, ca practicieni. Care e scopul? Putem să auzim răspunsuri de genul: pentru că mă distrează, în cazul spectatorilor; pentru că așa câștig o pâine, în cazul creatorilor; pentru că teatrul este frumos/ educativ/ de artă etc. Toate aceste întrebări pe care ni le punem ca spectatori, actori, regizori, scenografi, compozitori se rezumă de fapt la o întrebare fundamentală. De ce fac eu teatru, în afară de faptul că îmi face o plăcere enormă sau că nu știu să fac altceva? Concluzia la care am ajuns și pe care am reușit să le-o comunic studenților, iar acum o comunic public, este următoarea: teatrul e unica artă vie creată de om care revelează ceea ce se află ascuns.

Despre energie

Este exact aceeași stare de transformare pe care o are un om, ca spectator, în momentul când pătrunde într-o biserică sau într-un templu. Când pătrunzi într-un templu, ți se spune o poveste sau mai multe, ți se transmite o energie sau mai multe, ceea ce vorbește direct subconștientului nostru. De ce într-un spectacol sunt extraordinare momentele când se deschide cortina și vedem un anumit decor și apare un șoc energetic, înainte ca primul actor să apuce să se urce pe scenă, să spună prima replică? În tăcere există deja o energie care se transmite. Îmi dau seama că eu, spectatorul, și eu, artistul, asist la acest lucru și ies altfel decât am intrat. Mi se revelează lucruri care nu sunt despre personajele pe care le urmăresc pe scenă, nu sunt neapărat despre povestea spusă de un text, ci despre mine însumi. Eu sunt cel care, indiferent cât de agitat sunt, indiferent câte SMS-uri și emailuri am primit, când pătrund în ceea ce pătrund, în ceea ce cu îndreptățire se cheamă un teatru, las dintr-odată toate lucrurile astea în spate și mă deschid ca o floare, ca un evantai, și aștept de la artiști acest ritual. Așa se face că după spectacol plec transformat. Acesta este rolul teatrului.

IMG_7059_resizeDespre strigoii din ziduri

Fie că sunteți profesioniști, fie că nu, vă invit la proba supremă care arată că ceea ce spun este adevărat. Intrați într-un teatru gol, cu scena goală, într-o zi în care nu se repetă. Pereții unui teatru adevărat poartă urmele tuturor generațiilor de mari artiști care au trecut pe-acolo. Strigoii ăștia chiar există. În SUA se spune că fiecare teatru are strigoiul lui. Intrați, deci, într-un teatru gol, urcați pe scenă și căutați-i centrul. Există un centru care rezonează și se poate simți fizic, fie că ești spectator, fie că ești profesionist. Cu cât teatru este mai vechi, mai respectabil, cu atât și centrul acela și energia aceea pe care le simți sunt mai puternice. Am avut, fără să vreau, o experiență fabuloasă. Eram la Paris și am cunoscut-o pe directoarea de la Comedie Française. Am băut o cafea în biroul ei, unde era biroul la care a stat Molière și pe pereți se aflau picturi originale cu actori ai teatrului, pictate de artiștii cei mai renumiți. M-a întrebat dacă nu vreau să merg pe scenă. Am intrat pe scenă din spate și când am pășit pe scândură am început să tremur, am simțit un curent electric care aproape că mă zguduia, mi-au dat lacrimile instantaneu și nu m-am putut apropia de centrul scenei. Vibrația era atât de puternică, încât devenise insuportabilă. Era scena pe care pășise cândva însuși Molière și păstrase scândura autentică.

Despre teatrul bun și teatrul prost

Am avut extraordinarul prilej de a cunoaște oameni de teatru minunați din lumea asta. Cu vorbe diferite, cu atitudini diferite, n-au făcut decât să-mi confirme convingerea. Unul dintre ei se cheamă Lev Dodin. El spunea așa: Există teatru bun sau teatru prost. Teatrul de artă este o formulă, poate chiar un pleonasm. Eu  cred că aveam de-a face cu arta teatrului–teatru bun sau ne-arta teatrului–teatru prost. Este, cumva, o expresie forțată, așa cum falsă este și dihotomia teatru de stat versus teatru independent.

Despre teatrul independent

IMG_7074_resizeTeatrul independent nu e independent, căci mulți dintre cei care îl fac sunt dependenți de cineva (un patron, gustul publicului etc.). Distincția este teatru public – și teatru privat. Dihotomia teatru de artă versus teatru de ne-artă e adevărată în sensul în care teatrul dezvăluie ceea ce este ascuns, în care creatorii se străduiesc cu toată sinceritatea – condiția sine qua non în meseria noastră – să contribuie la asta, versus teatrul de consum.

Despre teatrul de consum

Cel din urmă chiar asta înseamnă: consumi ceva, râzi zece minute, bei o bere, dar nu ți se întâmplă nimic, iar pe actorul respectiv nu l-a costat decât efortul fizic. Asta mie îmi aduce aminte de epoca interbelică din România, când existau numai Teatrul Național și niște companii private. Lucrau trei săptămâni o piesă de succes, obligatoriu franțuzească. Acum e obligatoriu să fie americană și de succes pe Broadway. Se face repede, cu niște amici, actorii își iau niște bani, spectatorii își beau berea și apoi toată lumea pleacă acasă. Dar cu asta nu vreau să spun că pe o stradă, într-o cârciumă sau într-un gang nu poate avea loc și un miracol. Dacă sunt în formă, artiștii pot revela ceea ce e ascuns pornind de la cea mai anostă piesă americană. Perpetuarea acestor echipe mici de teatru de consum înseamnă pericolul ca teatrul public să dispară. Ca director de teatru, am auzit de la foruri tutelare, care întreabă cu zâmbetul pe buze: „Ce ne trebuie, domnule, treaba asta? La ce ne folosește nouă teatrul? Putem să nu dăm bani, să ne aducem de-acasă niște scaune și niște haine, nu costă nimic. Noi avem atâtea probleme: nu avem suficiente biserici și spitale etc.”

Despre teatrul de artă

După părerea mea, teatru de artă nu există. Dacă se produce miracolul, care apare din sinceritate, dăruire și umilință – la prima lecție de actorie pe care le-o preda studenților din anul I și la care am asistat și noi, studenții de la regie, Octavian Cotescu spunea că prima calitate a unui om de teatru este umilința – miracolul se duce spre public cu o forță extraordinară. Iar publicul este cel care, cu o forță extraordinară, îl răsplătește, pe cel de pe scenă.

Despre regizor

Noi, regizorii, suntem cei mai suferinzi oameni de teatru, pentru că stăm în culise sau la cabină și nu primim extraordinara energie pe care o primește actorul când oamenii aplaudă cu lacrimi în ochi. Împărtășim soarta scenografilor sau a compozitorilor, care urcă pe scenă o dată, la premieră. Actorii au această formidabilă răsplată, care, repet, nu ține de succes. Succesul e o prostie. Vine sau nu vine… Succesul n-are nicio importanță. Adevărata bucurie este când ți-ai îndeplinit menirea, când oamenii vin la teatru și spun: „Vă mulțumim”.

Despre întâlnirea cu Giorgio Strehler

IMG_7140_resizeCea mai mare mulțumire pe care am primit-o a fost la Piccolo Teatro. Am fost acolo, la teatrul lui Giorgio Strehler, căruia am avut bucuria să-i fiu chiar prieten, să jucăm un spectacol. Giorgio Strehler era o carte pentru noi. Deși era interzisă pe vremea aceea, profesorii noștri Dinu Cernescu și Silviu Purcărete ne-au dat-o pe furiș s-o citim. Am făcut cel de-al doilea spectacol al meu în Teatrul Bulandra, „Poveste de iarnă”. Printr-o conjunctură extraordinară, știam că premiera absolută va fi, de fapt, la Piccolo Teatro. Ajungem la Milano, ne vedem de treabă, facem montarea și începe spectacolul. Stăteam în sală tremurând, sala arhiplină. Începe spectacolul cu muzică de Purcell, se dezvelește scena, totul e plin de zăpadă și, la primul moment cu adevărat important din punct de vedere regizoral, probabil că cineva îl anunțase, simt un foșnet în spate și într-una dintre loje apar vreo patru cinci oameni care deschid loja și intră Giorgio, cu părul alb, leonin, îmbrăcat cu un pulover negru, înconjurat de asistenți. Stă în lojă și urmărește acel moment. Știam că mai mult de două-trei minute nu stă. Și a rămas vreo cinci minute, eu nu mă mai uitam la spectacol, eram cu ochii ieșiți din orbite la lojă, o lojă centrală, dar în penumbră. Stă absolut nemișcat, se uită și pleacă. Și mi-am zis atunci că e extraordinar că am putut să-l văd, asta e, poate va mai veni la final să ne salute… Era prima dată când îl vedeam în carne și oase. Șoc. După alte zece minute apare iar. La un alt moment important. Iar stă vreo cinci minute… Cred că a venit de patru sau cinci ori, în momentele cheie. Se termină spectacolul, avem un succes extraordinar, sala în picioare urlând. Ei bine, actorii mă trag în scenă, iau zăpadă de pe jos și încep să mă bată cu zăpadă. Se termină și ieșim în foaier, unde ni s-a spus că vom avea o întâlnire scurtă cu Strehler. Stăteam acolo toți emoționați. La un moment dat apar unii, exact cum era la curțile regilor când se deschideau ușile: „Il Maestro! Il Maestro! Il Maestro!”. Era un imperator absolut al teatrului! Și se aud niște urlete și, venind spre mine, Strehler începe să urle: „Cretino! Imbecille!” – „Cretinule! Imbecilule!”. Toată lumea a înghețat, mie mi-a căzut tavanul în cap și el a continuat: „Ești singurul regizor pe care-l cunosc, care și-a regizat aplauzele”. Adică bătaia cu zăpadă… Mie mi s-au tăiat picioarele. Lumea a început să facă fețe-fețe. Se apropie de mine și când ajunge deschide brațele și zice: „Bravo, mio amico!” Și mă ia în brațe și mă sărută, apoi îi sărută pe toți actorii. Fusese gluma lui…

Despre har

Eu am montat Amadeus de mult. Acolo există o replică în care Salieri spune, adresându-i-se lui Dumnezeu: „Eu, care toată viața mi-am închinat-o ție… Cum să cobori harul tău într-un pițigăiat bețiv, afemeiat, care joacă toată ziua biliard și scrie pe șervețele, între două beri, muzica ta divină?”. Ei bine, iată harul adevărat. Teatrul trebuie să se facă în primul rând cu bucurie, cu bucurie, cu prietenie.

Fotografii: Laura Dobre

12
/12
/18

TOP Documentarele își fac cu greu loc în cinematografe. Așa că pentru a viziona cele mai noi filme de nonficțiune nu ne rămân decât festivalurile și diferitele platforme. Am ales 10 documentare care m-au impresionat cel mai mult dintre cele văzute în 2018. Sunt filme extrem de stimulante și de îndrăznețe.

09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.

22
/11
/18

DANS PRINTRE CUVINTE Deschizi televizorul şi eşti bombardat cu o limbă română de multe ori aproximativă, citeşti ce-a mai rămas din presa scrisă şi se întâmplă acelaşi lucru. Iar pe reţelele de socializare e jale. Cui îi mai pasă azi, în secolul vitezei, de gramatică? Ziarul Metropolis îţi propune un joc nou de gramatică, fără să te scoată la tablă…

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

24
/10
/18

TURISM CULTURAL Știam despre războiul de la Sarajevo din documentare, din filme, din presă. Imaginile cu clădiri în flăcări, cu oameni disperați, agățați de ziduri, cu bombe care explodează în plină stradă, cu oameni care suferă atroce, existau undeva în memoria mea de adolescentă, bine și adânc îngropate.

14
/10
/18

METROPOLIS SPECIAL Între 3 și 7 octombrie, pășeai prin Iași ca pe tărâmul literaturii. Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași transformase orașul în spațiul fermecat în centrul căruia întâlneai la tot pasul scriitori, iar dacă aveai noroc aceștia erau Jón Kalman Stefánsson, Jonathan Franzen, Veronica Roth...

25
/09
/18

TURISM CULTURAL Am participat la începutul lunii septembrie la al treilea congres internațional dedicat lecturii, desfășurat la Astana, în Kazahstan, prilej de rodnice întâlniri cu stepa Asiei Centrale. Iată ce am aflat – așadar, o dare de seamă.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

Page 1 of 1012345...10...Last »