A şaptesprezecea întâlnire „Înapoi la argument” cu Horia-Roman Patapievici, găzduită de Librăria Humanitas de la Cişmigiu, l-a avut ca invitat pe regizorul Andrei Şerban.
Un articol de Loreta Popa|29 decembrie 2014
O ciocnire a titanilor, am putea spune, o discuţie înaintea sărbătorii Crăciunului sub influenţa energiei bune şi pozitive a acestuia, o întâlnire „la gura sobei”, metaforă pe care a propus-o Horia Roman Patapievici.
Ziarul Metropolis vă prezintă câteva declaraţii pe care le-a făcut Andrei Şerban:
• Pentru mine, elementul esenţial în teatru este surpriza, pentru că fără surpriză nu există viaţă. Deci, orice fac în teatru trebuie să surprindă şi să mă surprindă pe mine, în primul rând.
• Când am făcut „Iulius Cezar” în stil oriental, înainte de a termina facultatea, a fost într-adevăr un lucru foarte riscant şi controversat. Dar am făcut acelaşi lucru acum, în Coreea – un spectacol tradiţional, după o legendă veche a lui Chunhyang, un fel de Ileana Cosânzeana a coreenilor. Ei învaţă aceste poveşti de când sunt copii şi la 7 ani, le ştiu toţi. E ca şi cum ar veni un regizor din Coreea sau din Japonia să pună aici Ileana Cosânzeana.
Eram extrem de intimidat, ignorasem total ce înseamnă aceste poveşti. Nu m-au chemat acolo ca să montez un spectacol ca o poveste pe care ei o ştiu pe dinafară, ci s-o fac în stilul lor oriental. Trebuia să păstrez muzica tradiţională, însă drama muzicală foarte veche trebuia gândită altfel. E ca şi cum ai face o operă de Mozart, iei „Flautul fermecat” şi vezi că muzica e muzică, dar pasajelele vorbite între, sunt libere.
În aceste pasaje libere am dat o întorsătură totală, radicală, încercând să obţin o relaţie foarte apropiată cu ce se întâmplă cu adevărat în acea parte a lumii. Există un personaj în această poveste, care este un fel de guvernator al unei provincii. Un tip foarte negativ, un fel de dictator, evident, un personaj fioros. M-am gândit că nu avea rost să readuc drama personală a acestui personaj şi atunci m-am hotărât să fac un fel de parodie, o caricatură, în sensul în care Charlie Chaplin a făcut „Dictatorul”.
Exemplul cel mai concret şi imediat era tânărul dictator de peste graniţă, Kim Jong-un. Din întâmplare, am avut norocul ca un actor al companiei să arăte exact ca el. Grăsuţ, 31 de ani, cânta foarte bine. În plus, în scenele în care apărea el, era în spate un fel de portret mare al lui. Era ziua lui în poveste şi, în loc de „Happy Birthday, Mr. President!” era „Happy Birthday, Mr Governor!”
La un moment dat, când el este expus în toată hidoşenia şi ipocrizia lui (căci, nu-i aşa, în orice legendă, totul se termină cu bine), este prins şi reţinut, iar acest portret imens începe să se topească. Încet, încet figura lui dispărea. Ieri am citit în New York Times, despre filmul american „The Interview”, care are exact tema asta. Povestea unui dement tratată ca o comedie.
În film apare, că nimic nu e original pe lumea asta, exact aceeaşi idee, adică portretul începe să ardă la un moment dat. Filmul prezintă un complot fictiv de a-l asasina pe liderul nord-coreean Kim Jong-un, cu ajutorul a doi jurnalişti care vor să îi ia un interviu dictatorului. Sony Pictures a anulat lansarea peliculei în urma atacului informatic de proporţii asupra companiei.
• În repetiţii, tratarea acestui guvernator era absolut hilară, era comică, parodică, râdeam cu hohote ca la „Dictatorul” lui Chaplin. Era superb. A venit premiera. Era public numeros, dar… tăcere totală. Nimeni nu a scos un sunet. Nimeni nu a râs. La sfârşit am întrebat ce s-a întâmplat, pentru că actorii au jucat foarte bine. Mi s-a spus „Am îngheţat”. „De ce?” „Pentru că Coreea de Nord era foarte aproape”.
Dacă nouă ni se pare, la distanţa de aici, că putem să râdem, lor le era frică, pentru că se gândeau că dementul poate trimite cine ştie ce spre ei. Cât de imensă este frica în subconştient! Spectacolul a fost primit ca o evoluţie în frica asta de a juca teatru. Este o piesă care într-adevăr vorbeşte acum celor tineri şi tuturor într-un alt fel. E cu totul alt punct de vedere.
Să iei orice bucată, orice fel de piesă şi să o faci ca şi cum este pentru prima oară, cu prospeţime, este de fapt ceea ce trebuie să facă orice meşteşugar sau cum vreţi să-l numiţi pe regizor.
• Pentru mine, nevoia de a face teatru este clară. Dacă teatrul nu ne ajută să ne depăşim pe noi înşine, atunci de ce facem teatru? De ce există proba focului? Să treci prin foc cere un efort mai mare ca durerea, mai tare ca frica. Trebuie ca tu, actorul, să găseşti în tine resurse care sunt mai mari decât ceea ce crezi tu că ai. Îţi atingi un potenţial ascuns, pe care îl avem cu toţii, dar care pe scenă poate fi atins. Să treci prin foc este una, dar ca să treci prin apă ai nevoie de altceva, de o altă calitate, de un alt tempo, de un alt ritm. Despre asta este vorba.
Horia-Roman Patapievici: „Când era la New York, Corina Şuteu a avut ideea, împreună cu tine, Andrei Şerban, să ofere un cadru instituţional pentru aceste idei ale tale. Ceea ce are de făcut o instituţie de fapt. Îmi permit o licenţă. La Bucureşti, ani întregi, director al Institutului Francez a fost Alphonse Dupront, un important istoric al cruciadelor, o figură cu totul şi cu totul remarcabilă. În 1938, omul acesta a avut ideea de geniu de a-i da lui Emil Cioran o bursă a statului francez. Emil Cioran, care era hotărât să nu facă lucrurile pe care se angajase să le facă. Alphonse Dupront cred că-şi dăduse seama. Cu toate acestea, i-a înnoit bursa şi în 1939, şi în 1940, şi în 1941. Asta numesc eu un om de geniu. A făcut cel mai mare bine culturii franceze, instituţionalizând o viziune, o vocaţie.
• Da. Corina Şuteu este La mamma acestei idei. Ceea ce ne lipseşte imens tuturor este educaţia. Niciunul dintre cei prezenţi aici nu suntem educaţi. În sensul educaţiei adânci, creştine, al educaţiei spirituale, al emoţiei. Suntem educaţi în minte, în corp, dar în emoţie nu suntem educaţi deloc, suntem primitivi.
• Pentru mine, teatrul este un loc al educaţiei emoţiei, al spiritului. Şcolile de teatru ştim că sunt foarte sărăcite în România. Atunci am vrut să creez aceste ateliere de vară, ca un fel de şcoală, un fel de academie experimentală în care actori tineri, actori mai cunoscuţi care au nevoia de a-şi reîmprospăta unealta care este trupul lor, spiritul lor, să redescopere o floare a tinereţii metaforice, întâlnindu-se în locuri în afara oraşului.
Un atelier a fost la Horezu, în care am lucrat pe tema Brâncuşi şi am redescoperit în noi impresia despre Brâncuşi. Altul a fost la Ipoteşti, în care tema era Eminescu, dar nu acel Eminescu recitat de marii actori, ci într-un fel cu totul nou. La Mogoşoaia am făcut un alt atelier în care tema era Shakeaspeare. Palatul punea această temă în care se făceau improvizaţii pe teme de Shakespeare. Nu doar în palat, dar şi pe lac, în pădure, în parc, peste tot. Aceste ateliere au devenit cantonament. Stăteam împreună zece zile cu o grupă de 20 sau 30 de actori foarte tineri sau mai puţin tineri şi lucram de la 6.00 dimineaţa până la 11.00 seara. Continuu.
• Atunci când lucrezi foarte mult timp, faci exerciţii, faci anumite lecturi ezoterice care te ajută să înţelegi de ce faci teatru, pentru că de obicei, nu ne întrebăm deloc. Îl facem mecanic, automat. Vedem rezultatul: spectacolele care sunt acum, pentru mine nu înseamnă nimic. Merg la teatru şi nu ştiu de ce, câtă vreme el nu înseamnă nimic. Răspunsul e simplu. Pentru a reveni la această nevoie antică de a ne depăşi pe noi înşine prin teatru.
• Atelierele acestea de educaţie sunt pentru a găsi unitate în noi înşine. Unitatea dintre intelect, trup şi emoţie. Unitate pe care nu o avem nici unul dintre noi. Dacă această unitate nu există, atunci nu sunt un om adevărat. Nu sunt un om întreg. Într-o parte a mea sunt, dar celelalte părţi suferă. Adânc. Profund. Un actor are nu numai dreptul, ci obligaţia să se uite la aceste elemente care fac din trupul lui un posibil Stradivarius.
• Am luat câteva exemple de motto-uri pe care le foloseam la fiecare atelier, ca un fel de teme ale acestora. Un motto ar fi „A lupta cu noi înşine”. Ideea că trăieşti clipa de acum şi că oricând poţi să mori. Este o temă care este mult mai largă, dar în teatru se întâmplă ceea ce se întâmplă acum. Nu acum cinci minute, nu în cinci minute, ci acum, în clipa asta. Dacă nu eşti acum prezent cu tot ce ai în tine, atent cu tot ce ai în tine la momentul în care respiri acum, nu exişti. Ca actor trebuie să-ţi dezvolţi în tine această capacitate de a simţi, de a asculta, de a vedea altfel. De a vedea cu altă parte a urechii, de a auzi cu altă parte a ochiului.
• Nimeni nu va ajunge după zece zile un Stradivarius, dar măcar poţi să dezvolţi gustul că aşa ceva e important. E nobil să cauţi aşa ceva în teatru. Actorii, după ce termină şcoala în care abia învaţă câte ceva, nu mai învaţă nimic. Nu mai fac niciun exerciţiu, nu-şi mai dezvoltă vocea, nu-şi mai dezvoltă trupul, nu se mai gândesc la nimic decât cum să se descurce cu acest salariu blestemat pe care îl au în teatru.
• Acum, singurul teatru care mă invită în Bucureşti, deocamdată, este cel condus de Alexandru Darie, Bulandra, dar am probleme mari cu actorii teatrului. Acum lucrez un proiect nou, şi actorii Teatrului Bulandra, plătiţi mizerabil, cum sunt actorii peste tot în ţară, au nevoie să lucreze în afara teatrului ca să-şi câştige existenţa. Unul face pe Moş Crăciun, altul face un film, altul merge la televiziune. Ei nu sunt dispuşi să vină la repetiţiile mele, pentru că au alte lucruri mai importante de făcut şi trebuie să-i înţeleg. Eu cu greu pot să găsesc actori, acum, azi, cu care să pot lucra.
• A fi atât de mult preocupat de ziua de mâine, de supravieţuire, nu te face decât să uiţi pentru ce eşti aici. Pentru ce eşti numit actor. Aceste exerciţii şi aceste laboratoare te determină să-ţi aminteşti în timp, nu că devii Stradivarius în zece zile, e o utopie, o iluzie, o prostie să crezi asta, nu se schimbă nimic, dar măcar ai gustul experienţei, ai gustat o altă mâncare, ai avut măcar o seară pentru moment în care ai crezut că altceva e posibil.
• Alt motto este „Să fii capabil să te pui în locul altuia”. A juca un rol. Ce înseamnă să joci un rol ? Să fii capabil să te pui în locul altuia. Cine dintre noi este capabil să se pună în locul altuia? Cu greu. Eu nu sunt capabil. Cine, care dintre noi îşi iubeşte aproapele? Asta e problema.
Să faci vizibile umbrele profunde ale subconştientului. Pentru asta suntem în teatru, pentru asta lucrăm în teatru. Pentru a atinge ceva secret, misterios. A-l face vizibil. E foarte greu, e îngrozitor de greu, dar e posibil.
• Toate aceste idei ezoterice pe care le discutăm determină privitorul să se gândească „Ah, ce interesant a spus Andrei Şerban, îmi notez asta”, dar le uiţi imediat. Dacă nu le trăieşti, dacă nu le simţi în trupul tău, în sângele tău, le uiţi. Rămân în cap şi dacă nu coboară în emoţie, degeaba… Nu faci nimic cu ele. În teatru vorbesc, pentru că în lumea ta tu lucrezi cu altele. Ideea foarte importantă de ceea ce în engleză se numeşte share mind. A gândi împreună…
• Teatrul este singurul loc în care nu putem să creăm singuri. Un pictor, un scriitor nu are nevoie de nimeni. Un pianist nu are nevoie de nimeni. Dar un actor are nevoie de ceilalţi. Nu poate crea singur. Şi atunci există ideea asta că, de fapt, pe scenă un actor, niciodată, dar niciodată nu se uită în ochii celuilalt. Se face că, pretinde că, se uită pe lângă, însă. Nu se uită în ochii colegului. Noi trebuie să fim numai împreună.
• Ce însemna corul antic? Corul antic, înainte de Eschil, avea preoţii care făceau misterele secrete, care nu erau deloc populari. Eschil a fost trădătorul. A trădat acolo şi aşa s-a născut teatrul în epoca aceea, în partea noastră de lume. Dar aceste mistere erau făcute, îmi închipui, de preoţi şi preotese împreună, care cântau şi făceau dansuri pentru a transmite ceva pe o linie verticală.
Eu singur, cu toată vanitatea şi egoismul meu, cred că pot face ceva şi fac un sunet şi o mişcare. Dar cât de mare ar fi vocea mea, nu ajută atât de mult ca atunci când suntem doi sau trei. Când suntem o sută. Dacă noi toţi am face un sunet acum, poate că am face o vibraţie care s-ar auzi în bulevard. Ar însemna ceva. Ideea de a fi în cor în perioada antică era un mare privilegiu. O mare onoare. Astfel puteai să fii auzit cu ceilalţi, iar Mesajul tău poate să fie primit acolo sus.
• Lucrez mult în operă. Să lucrezi cu un cor de operă astăzi este o catastrofă. Niciun corist de operă nu vrea să fie în cor. Toţi vor să fie Domingo, să fie staruri. Dar sunt în cor, săracii, nu au ce să facă. E o atât de mare negativitate a fi corist astăzi, încât nici nu vor să lucreze. Stau acolo şi sunt foarte abătuţi că nu sunt solişti. S-au inversat lucrurile de 2000 de ani încoace.
• Ideea păsărilor, a insectelor, a unui stol de cocori este de a zbura împreună. Zboară şi tot schimbă direcţia. De cine sunt conduşi? E o gândire comună, o voinţă comună. Alta decât cea individuală, care vine de altundeva. Ca să găseşti această energie care vine de altundeva, care nu este a mea, a demiurgului, a regizorului infatuat, noi, împreună, trebuie să descoperim ceva.
• Când lucrez la Opera din Paris sau la Teatrul Bulandra nu am timp să fac experimente de acest gen, pentru că acolo sunt plătit ca să produc ceva. Ceea ce produc trebuie să umple sălile şi trebuie să fie un mare succes. La nivelul la care sunt nu mai pot să fac spectacole în care să se spună „A făcut o încercare Andrei Şerban”. Nu am cum altfel, sunt angajat pentru asta.
Dar când lucrez la Columbia University, cu studenţii mei, acolo pot să merg mai departe, pot să fac un pas mai departe, pentru că pentru mine asta este cel mai important. Niciodată să nu mă opresc din a cerceta, din a căuta.
• În teatru dacă nu eşti cercetător, căutător continuu, în clipa în care te-ai mulţumit, eşti ruinat. Ca şi la voi, scriitorii, aţi scris o carte bună, gata, v-aţi mulţumit, sunteţi ruinaţi. Pentru mine este cel mai important lucru.
• La Academia Itinerantă, primul spectacol pe care l-am făcut (că după aceea am făcut numai experimente închise, fără public), a fost „Spovedanie la Tanacu”, după o scriere a Tatianei Niculescu Bran, acum o personalitate populară şi căutată, dar pe atunci necunoscută. I-am cerut să facă o adaptare scenică şi am pus-o în scenă. Am jucat-o la New York la Teatrul „La Mamma” şi s-a întâmplat că era acolo Cristian Mungiu. Habar nu avea de Tanacu, nu auzise de carte, dar l-am invitat să vină la spectacol. Văzând spectacolul, i-a venit ideea să facă filmul. La Tanacu nici biserica, nici justiţia, nici medicina, nimeni nu a iluminat sau ajutat acest caz. Nimeni. A fost iluminat prin artă. Artiştii au iluminat acest caz. Cartea ei, spectacolul meu, filmul lui Mungiu, premiat…
• Teatrul trebuie să fie legat de viaţă. Tanacu era un teatru document, dar a făcut în aşa fel încât să trezească în spectator un fior al conştiinţei de a afla care este adevărul şi de a afla paradoxurile care au loc în România, dar nu din punctul de vedere al faptului că totul este negru, că totul este cinic, că toate mesajele sunt absolut negre, că totul merge în jos. Da, trăim într-o epocă îngrozitoare, ştim că toate merg în jos. Peste tot e aşa, planeta merge în jos. Dar ce facem în teatru? Ne lamentăm, suntem cinici, morbizi sau dimpotrivă, încercăm prin tot ce putem să găsim o cale spre ceva pozitiv.
• Singurul lucru care mă interesează este calea pozitivă. Să afirm ceva. Să găsesc ceva care trebuie afirmat. Nu am niciun fel de interes să merg la un teatru astăzi şi să văd doar cât de îngrozitor este totul. Nu mă ajută la nimic.
• Suntem pasivi la teatru şi la orice rahat de spectacol ne ridicăm în picioare şi aplaudăm. La orice mediocritate. De aceea la „Omul bun din Seciuan”, unul dintre spectacolele cele mai dragi mie şi care se joacă acum foarte mult la Bulandra, la final este o pancartă pe care actorii o au în mână şi pe care scrie „Vă rugăm, nu aplaudaţi în picioare!”, iar pe cealaltă parte „Vecinul din spate suferă!”.
Scrie acest lucru împotriva mecanicităţii, a faptului că pentru orice spectacol mediocru ne ridicăm şi aplaudăm. Ne dăm culţi… „Da, domnule, eu te-am înţeles, apreciez!” Ce apreciezi? Despre asta este vorba. Despre golul imens care este golul conştiinţei, golul lipsei de educaţie spirituală. Pentru asta fac teatru.
• De ce iubesc această piesă? Pentru că am pus-o în scenă de trei ori. Prima oară am făcut-o în 1968, când tancurile ruseşti intrau în Praga, la Piatra Neamţ, unde pe vremea aceea era teatrul cel mai energic. Era un spectacol tulburător, despre cum să trăieşti. Piesa este despre o parte care încearcă să facă bine, şi dacă faci bine şi eşti bun eşti călcat în picioare. Iar partea cealaltă îşi pune o mască şi devine vărul cel rău, devine o bestie, iar asta nu ajunge nicăieri. Să fii bestie, să fii rău… Nu ajungi nicăieri! Să fii bun – eşti călcat în picioare.
• Întrebarea finală: Cum să trăieşti? O întrebare religioasă, adâncă, de mister medieval. Eu nu sunt brechtian, nu-mi place Brecht, nu sunt de acord cu el, pentru că a fost un mare ipocrit, cu viaţa lui şi cum a manipulat avantajele comunismului, dar această piesă este singura care are suflet. Este o piesă cu suflet, care are emoţie adevărată, care transmite ceva, care chiar mă atinge.
A doua oară am montat-o la New York, în anii 70. Dar la New York, să vorbeşti despre tancurile ruseşti care intră în Praga, înseamnă ca americanii să caşte, pentru că nu-i interesează deloc. Am făcut un fel de comedie muzicală, un fel de spectacol de cabaret. Cu totul opus faţă de ceea ce am făcut la Piatra Neamţ, dar cineva care ar fi văzut amândouă spectacolele nu şi-ar fi dat seama că sunt ale aceluiaşi regizor. Îmi place, pentru că îmi place să-mi schimb stilul. Nu-mi place să mă repet.
• Al treilea spectacol este unul cu totul diferit şi vorbeşte foarte mult despre ce se întâmplă acum în România. Ultimele cuvinte sunt „Fiţi buni, fiţi drepţi, fiţi oneşti şi faceţi bine în lume, aici, Seciuan e Bucureşti!” E foarte tulburător să ajungi la această concluzie.
• Pleci de la o piesă de Brecht, iar afară mergi pe stradă cu capul sus. De obicei, când merg la operele de artă contemporane plec ca şi cum am fost scuipat încă odată. Plec cu capul în jos, mă simt mai nefericit, mă simt mai deprimat, mai pesimist decât am intrat. Nu pentru asta vreau să merg la teatru. Ideea de catharsis a fost uitată total.
Foto cu Andrei Serban – Radu Sandovici / Video: Judy Florescu