În 1944, deşi prietenii i-au obţinut eliberarea, Benjamin Fondane a refuzat să iasă din lagărul nazist fără sora sa.
Un articol de Dana Ionescu|11 octombrie 2020
La Paris, aproape de celebra Jardin des Plantes, de află „Place Benjamin Fondane”. Tot în capitala Franței, unde și-au găsit și norocul, și sfârșitul atâția creatori importanți ai secolului trecut, există și Societatea de Studii Benjamin Fondane, și „Cahiers Benjamin Fondane”. Țara a cărei cultură scriitorul născut în România a ales-o din tinerețe îi păstreaza urma pe harta ei simbolică și nu numai.
Benjamin Fondane, protagonist al unui destin tragic, e un nume care, în mod previzil, și-a pierdut rezonanța în țara natală. În ultimii ani, doar Institutul Cultural Român a creat un premiu pentru poezie francofonă „Benjamin Fondane”. Și nu numai literatura lui rămâne în cercul cunoscătorilor, ci și biografia, încheiată în mod tragic, la nici cincizeci de ani.
Franța începe la… București
În 1898 a venit pe lume Benjamin Wechsler, într-o familie de evrei din Iași. Până să devină Benjamin Fondane, poet consacrat în Parisul avangardist al anilor ’30, Benjamin Wechsler a parcurs un drum sinuos ca vremurile. Vocaţia de scriitor s-a afirmat devreme. La 14 ani, semna deja poezii în reviste, sub pseudonimul Fundoianu, derivat de la Fundoaia, numele moşiei din familia mamei. Schimbarea pe care acest nume a suferit-o mai târziu exprimă alegerea care va hotărî cariera de scriitor a evreului născut la Iaşi.
Odată stabilit la Bucureşti, se implică în mediul avangardist animat de Saşa Pană, la a cărui revistă, „Unu”, publică poeme şi articole Ion Vinea, Ilarie Voronca, Marcel Iancu etc. La 23 de ani debutează cu volumul „Imagini şi cărţi din Franţa”, unde afirmă o teză care stârneşte o lungă polemică: literatură română este doar o anexă a literaturii franceze. Spiritul de frondă care îl caracteriza era în consonanţă cu atitudinea intelectualilor din epocă. Cele 550 de poezii şi articole publicate până în 1923, anul care i-a pecetluit soarta, şi Teatrul „Insula” pe care l-a înfiinţat în capitală, dar care a dispărut fulgerător din cauza reacţiilor antisemite, o dovedesc.
De la Fundoianu la Fondane
La sfârşitul lui 1923, ajuns în Parisul cosmopolit în care se luptă mai multe avangarde, Benjamin Fundoianu devine Benjamin Fondane. La început locuieşte acasă la renumitul eseist Remy de Gourmont, căruia îi e bibliotecar şi secretar.
Renunţând la poezia în limba română şi alegând să scrie în franceză, optează pentru o nouă identitate. Publicat în 1929, volumul „Paysages” („Privelişti”) are o prefaţă în care autorul recunoaşte ruptura şi opţiunea pentru exil: „Volumul acesta aparţine unui poet mort în 1923 la vârsta de 24 de ani. Am tăcut timp de 4 ani, ca un mut, mutilat în întregime de război”. Totuşi, continuă să le trimită revistelor din România articole, unele în română, altele în franceză. Face filme, călătoreşte în Argentina, lucrează la „Le Mal des Fantomes” („Boala fantomelor”).
Până în ’30 scrie mult pentru publicaţii franţuzeşti, iar după întâlnirea cu filosoful rus Leon Şestov, care îi influenţează gândirea, se concentrează asupra filosofilor modernităţii. Titular al rubricii „Filosofia vie” în „Cahiers du Sud” până în ’40, militează împotriva socialismul de stat şi a politizării avangardei, insistând pe ideea că reformele sociale nu pot schimba întrebările existenţiale.
Luptă împotriva fascismului, iar în 15 decembrie 1934 publică un „Apel către studenţi”, afirmându-şi sprijinul pentru Congresul de la Paris al Uniunii Studenţilor din România şi pledând pentru dreptul la libertate al omului şi al scriitorului.
Sfârșitul e în lagăr
„Exodul”, poemul care-l reprezintă cel mai bine, e deja în lucru. În el criticii au văzut expresia cea mai transparentă a identităţii şi a suferinţei lui Fondane. În 1936 îi apare „Conştiinţa nefericită”, meditaţie despre condiţia umană şi insuficienţa raţiunii.
Peste patru ani, guvernul de la Vichy stabileşte statutul evreilor, excluşi din viaţa publică. Dar Benjamin Fondane nu poartă niciodată steaua galbenă, deşi e obligatoriu. Continuă să scrie şi să-şi semneze articolele, deşi evreilor li se ia dreptul la semnătură. Nu îşi reneagă niciodată originea. La sfârşitul lui ’41 iese foarte rar din casa de pe strada Rollin nr. 6, unde locuia împreună cu soţia (care nu era evreică) şi cu sora lui, Lina. Emil Cioran a povestit că Fondane, împăcat cu condiţia de victimă şi în „complicitate cu Ineluctabilul”, nu şi-a luat nicio măsură de precauţie şi nu a dorit nici măcar să-şi schimbe domiciliul.
Împreună cu sora sa, e arestat la 7 martie 1944. Este dus la Poliţie, unde sosesc imediat soţia şi prietenii Emil Cioran şi Stéphane Lupasco (filosoful de origine română Ştefan Lupaşcu). Prima a povestit mai târziu: „Stă în picioare, în lumina aceea murdară de după-amiază de iarnă, privindu-mă cu ochii lui albaştri şi limpezi, strălucind, deşi avea chipul răvăşit, atât de demn, atât de calm, zâmbind călduros şi maliţios, tăcut în faţa emoţiei mele, pe care nu mi-o puteam controla”.
În lagărul de la Drancy ajunge cam la 20 martie. Vizitele sunt interzise. Dar apropiaţii şi Legaţia România reuşesc să înduplece autorităţile germane să nu-l trimită în Germania. Mai mult, Cioran şi Lupasco îi obţin eliberarea. Acasă îl aşteaptă prietenii şi o masă cu bunătăţi. Dar Benjamin nu vine. Refuză să părăsească lagărul fără sora sa. La 3 sau 4 octombrie 1944, cu puţină vreme înainte de a împlini 46 de ani, e gazat la Auschwitz-Birkenau.
