Există în zilele noastre o adevărată cruciadă împotriva cacofoniilor în limba română. Toată lumea ştie ce e aceea o cacofonie, nu?
Un articol de Monica Andronescu|20 mai 2021
E vorba de o asociere neplăcută de sunete pe care orice persoană care se străduiește să vorbească îngrijit încearcă să le evite. Deși „asociere neplăcută de sunete” se referă la situații mai extinse, cum ar fi repetarea obositoare a unor silabe, precum „pe pescar”, „la lac”, „cu curaj”, totuși, războiul cel mare se dă împotriva celor care conțin structura mai ușor de recunoscut și de reperat „ca-ca”, „ca-că” „ca-ce” etc. Această obsesie a apărut relativ recent, după cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și este întreținută în mare parte de școală, care le recomandă elevilor să evite sonoritățile cacofonice în exprimarea îngrijită. De asemenea, în mass-media, deși se produc zilnic cantități uriașe de greșeli gramaticale, se păstrează obsesia evitării cacofoniei.
Trebuie spus că până târziu în secolul al XIX-lea scriitorii nu simțeau nevoia să evite astfel de structuri. La urma urmei, obsesia pentru cacofonie în secolul nostru este strâns legată de o formă de pervertire a minților în epoca în care trăim, o apetență spre vulgaritate, care se ascunde tocmai în dorința obsesivă de a evita așa-numitele structuri cacofonice. Și această cruciadă de care vorbeam a dat naștere unei expresii-hibrid, care a ajuns să se infiltreze în toate planurile de comunicare, la toate nivelurile, în orice tip de discurs.
Este vorba despre structura „ca şi”, folosită în loc de „ca”, o structură care a crescut ca iarba rea în limba română.
Mai clar… ce s-a întâmplat de fapt. La început a existat teama de o posibilă ciocnire cacofonică, la care prezența prepoziției sau adverbului „ca” ar fi putut predispune. Vorbitorul intră în panică și, de teamă că ar putea ajunge în situația-limită de a rosti o sintagmă precum „ca compozitor, am învățat că…”, va căuta o soluție la îndemână. Și atunci, din comoditate excesivă, inventează o structură-hibrid. De fapt a împrumutat-o gata făcută, doar că a lipit-o unde nu trebuie. Și între cele două năstrușnice silabe care trimit cu gândul la „caca” al nostru cel de toate zilele, a strecurat un „și” nevinovat”. Și a ieșit „ca și”, pe post de proptea pentru evitat cacofonia. Ceea ce este, desigur, o greșeală, pentru că locuțiunea „ca și” este funcțională și corectă în limba română, dar în structuri comparative, cu sensul „la fel ca”.
Iată un exemplu de folosire corectă a lui „ca și”:
Ca și prietenul meu, am plecat la Roma la începutul primăverii.
În timp, într-un mod ciudat, structura „ca și” a ajuns să fie folosită la scară largă, în majoritatea situaţiilor fără să mai aibă vreo legătură cu evitarea unei cacofonii, ajungând să paraziteze și să înghită adverbul/prepoziția „ca”. Astăzi, de parcă ar fi ceva rușinos să spui „ca”, toată lumea spune „ca și”.
EXEMPLE
Este greșită, așadar, folosirea lui „ca și” în loc de „ca” în situații în care se dorește evitarea unei cacofonii, precum:
Ca și copil, am avut multe de suferit. (Într-o astfel de situație se recomandă reformularea: „Când eram copil, am avut multe de suferit”. Introducerea lui „și” între cele două silabe cacofonice reprezintă o greșeală la fel urâtă.)
Și, cu atât mai mult, este greșită folosirea lui „ca și” în situații fără nicio legătură cu cacofonia și în care sintagma este utilizată la scară largă:
Ca și artiști, avem nevoie de confirmări. (Într-o astfel de situație, este perfect corectă construcția: „Ca artiști, avem nevoie de confirmări.” Introducerea lui „și”, absolut abuzivă, nu are niciun sens și nicio motivație reală.)
