Publicat la centenarul morţii lui Marcel Proust, pe care îl omagiază, romanul „Clara citeşte Proust” de Stéphane Carlier, din care vă oferim un fragment, a apărut recent la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei” (traducere din franceză şi note de Mădălina Ghiu).
Un articol de Ziarul Metropolis|24 august 2023
Romanul „Clara citește Proust” de Stéphane Carlier a fost distins cu Prix Albert Bichot 2022, „Livres en Vignes“, Prix du Cercle Littéraire Proustien 2022, Prix @ttitude 2022, Prix littéraire des Rotary clubs de langue française 2022.
Proust. Înainte, acest nume mitic era pentru ea ca acela al anumitor orașe – Capri, Sankt‑Petersburg… – unde părea de la sine înțeles că nu va pune piciorul niciodată.
Clara este angajata doamnei Habib și lucrează într-un coafor obscur dintr-un orășel din Saône-et-Loire. Are doar 23 de ani, dar viața ei e o rutină nesfârșită, punctată monoton de remarcile melancolice ale patroanei, confesiunile clientelor, înstrăinarea de un iubit chipeș ca un prinț din universul Disney și indiferența unui motan care nu se lasă mângâiat. Doar versurile cântecelor difuzate la radio o mai fac să viseze. Sau vizita unui client necunoscut, care îi oferă Clarei șansa unei întâlniri improbabile cu bărbatul care îi va schimba viața: Marcel Proust.
E posibil ca totul în om să nu fie decât minciună, ipocrizie, mediocritate? Ca viața să nu fie decât o comedie a aparențelor, doar un pic mai plăcută decât un reflux gastric? Ca împlinirea să nu ajungă vreodată la înălțimea dorinței care o precedă? Ca singura mântuire posibilă, singura experiență posibilă a fericirii să se găsească în operele de artă?
Da și nu este răspunsul pe care îl află Clara. Pentru că, dacă la început În căutarea timpului pierdut îi confirmă dureroasele bănuieli despre existența ternă pe care o duce, lumea imaginară în care pășește îi oferă șansa la fericire. Literatura nu este doar consolare și compensație, ci și o revelație a posibilităților aflate la un pas de a deveni realitate.
„Clara citește Proust” de Stéphane Carlier (fragment)
Traducere din franceză și note de Mădălina Ghiu. Colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu © Humanitas Fiction 2023
E unsprezece și cinci, nu o să se apuce să citească singură cu voce tare pentru nimeni, ar fi dureros. Aşa că își îndreaptă ținuta și parcurge textele, pe care practic le știe pe de rost, forțând un zâmbet pe jumătate, în caz că o privește cineva. Cum a putut să și închipuie că așa ceva ar reuși? În viață trebuie să faci lucruri normale. Coafeză, de exemplu, îți ocupi cinci zile din șapte, iei un salariu la sfârșitul lunii și, luna următoare, o iei de la capăt. Asta are o noimă, o semnificație atât pentru coafeză, cât și pentru clientă, în schimb, să te instalezi în stradă, în speranța că oamenii vor veni și se vor așeza pe covoare pentru a asculta fragmente din În căutarea timpului pierdut, ei bine, asta nu corespunde cu nimic în lumea de azi, nu se obține nimic vizibil, nimic de pus pe Instagram, spre deosebire de breakdance sau de două cupe de înghețată cu vanilie de Madagascar, prezentate frumos în cornetele lor.
Unsprezece și unsprezece minute. Nimeni. Gata cu umilirea. Își ia geanta, se duce să l roage pe vânzătorul de produse de patiserie orientale, de pe trotuarul de vizavi, să i supravegheze lucrurile și pleacă.
În librărie, care absolut întâmplător se află la douăzeci de metri de locul în care ea citește, îl vede pe Flanders, concentrat în fața ecranului computerului. Puțin mai departe, niște actori interpretează o piesă comică la ferestrele unei clădiri, se arată la parter și la primul etaj pe rând, în momentul în care își spun replica. Ea se oprește, se uită la ei, zâmbind pentru prima dată în ziua aceea. O fac să se simtă bine, pentru că sunt amuzanți și, de asemenea, pentru că joacă doar pentru o persoană în afară de ea, și asta nu îi împiedică să pară fericiți. Nu este chiar o piesă de teatru, mai degrabă o serie de scheciuri destul de scurte. La sfârșitul unuia dintre ele, ea aplaudă și își continuă drumul spre Saône.
Pe Rue Saint Georges, un băiat care stă lângă un perete cântă la un instrument cum ea nu a mai văzut vreodată. Un fel de farfurie zburătoare mică din metal, prevăzută cu niște adâncituri care, atunci când sunt lovite, produc fiecare o anumită notă. El scoate din ea o melodie cu inflexiuni hawaiiene, delicată, care aproape te vrăjește, și totuși, și prin fața lui, oamenii doar trec. Ea se oprește, îl ascultă, îl privește. Expresia concentrată a feței lui, mâinile lungi, cu mișcări precise și chiar și degetele de la picioare aliniate cuminți în sandale au un efect liniștitor și senzual asupra ei. Visul ei de dimineață revine, își amintește corpul ei înlănțuit cu cel al lui Proust, senzația pielii lui netede și își dă seama că trecuse o veșnicie de când nu mai făcuse dragoste. Muzicantul trebuie să fi simțit că se întâmplă ceva de felul acesta, deoarece, în timp ce continuă să cânte, își ridică privirea și îi zâmbește. Ea se eschivează, se îndepărtează, dă peste un arlechin cocoțat pe picioroange, superb. Mască neagră împodobită cu pene albe, costum în culorile ambalajelor de Crăciun. Se apleacă spre ea când trece pe lângă el și începe să meargă în urma ei. Ea grăbește pasul, el o lasă, afișând un aer trist.
Îi place această atmosferă puțin nebunească, creativă, așa își spune când ajunge pe chei. Fără îndoială, ea este făcută să se bucure de acest festival mai degrabă ca spectatoare decât ca artistă. Era o greșeală de orientare, o eroare de casting. O va suna pe responsabilă pentru a o întreba dacă este posibil să se oprească, să nu mai vină și după amiază. Cu zero spectatori la prima sa lectură, ea va înțelege cu siguranță.
Stă pe o bancă, pe cheiul râului Saône. Privește malul din fața ei, apoi ochii îi cad pe o pereche de alergători care sosesc în dreapta ei, un bărbat și o femeie alergând umăr la umăr și pe care îi recunoaște imediat. JB și Isabelle Audoin. Înhață imediat geanta și își vâră capul în ea de parcă ar căuta ceva… Atunci când trec pe lângă ea în ținutele lor negre și mulate, nu se poate abține, ridică puțin capul. Concentrați la pași, nu i acordă atenție ei, care, în schimb, observă două lucruri. Primul este că JB s a îngrășat. O, doar puțin, dar suficient pentru a se vedea în zona dintre șolduri și coapse. Nu arată prea bine. Al doilea este că fata care îl însoțește nu este deloc Isabelle Audoin. Este o blondă cu coadă de cal, remarcabil de slabă, cu excepția sânilor și feselor. Nimic de a face cu adorabila profesoară de la liceul viticol din Beaune pe care, fără să fi greșit cu nimic, Clara a considerat o vinovată de eșecul relației ei. Viața, uneori, face glume.
A mâncat la prânz niște sushi fad, apoi, întorcându se pe Rue des Tonneliers, o sună pe responsabilă care îi spune că nu, nu se poate opri în prima zi, că nu ar fi corect față de comitetul care a selectat o, că lectura din Proust, e adevărat, adună mai puțină lume decât un spectacol de breakdance, dar asta o deosebește, o face să iasă din contingent, că tocmai vorbise despre asta cu o prietenă ziaristă, colaboratoare la Journal de Saône et Loire, căreia îi spusese Ar trebui să scrii despre această fată care citește Proust și că acea prietenă i a răspuns că va încerca să intre ceva în ediția de sâmbătă, ceea ce ar fi ideal, deoarece festivalul nu începe cu adevărat decât în weekend.
Cineva e așezat pe covor.
Este ora paisprezece și cincizeci și șapte de minute, nu poate fi o întâmplare, doar nu o fi cineva care s-a așezat pentru că s a săturat de mers. Nu, e clar, o așteaptă pe cititoare, începutul lecturii.
Se salută politicos. Ea se așază, își dă seama că are trac, își amintește de întrebarea pusă de doamna Habib în legătură cu asta. Este totuși prima ei lectură publică. Scoate din geantă cartea și sticla ei mică de apă, bea, își drege glasul și se adresează singurului ei spectator:
— Voi citi așadar un fragment din La umbra fetelor în floare. Acesta este un pasaj care îmi place foarte mult. Suntem în tren cu eroul și cu bunica lui care merg la Balbec, pe coasta Normandiei.
Spectatorul, un sexagenar zvelt și bronzat, care probabil merge pe bicicletă, dă din cap și, în loc să asculte, o întreabă:
— Vă place Fabrice Luchini?
Ea nu înțelege rostul acestei întrebări, dar răspunde da, în timp ce își pune degetul arătător în fața gurii, pentru a l invita să tacă. Deschide cartea, apoi închide ochii pentru scurt timp, doar pentru a și goli mintea, pentru a fi doar acolo, în acest loc, în acest moment și începe:
— Răsăriturile de soare însoțesc totdeauna lungile călătorii cu trenul, ca și ouăle răscoapte, ca și revistele cu poze, ori jocurile de cărți…
Auzindu și vocea de cititoare, îi dă impresia că regăsește o prietenă foarte dragă. În trup i se răspândește o căldură, o forță, sentimentul că, atunci când le citește altora cu voce tare, nu i se poate întâmpla nimic grav. Este făcută pentru asta, pentru a face auzită muzica ascunsă a cuvintelor, nu există nici o îndoială.
— …Peisajul deveni accidentat, abrupt, trenul se opri într o mică gară între doi munți…
(Va apărea o tânără vânzătoare cu obraji trandafirii, care va oferi pasagerilor trenului cafea cu lapte. La vederea ei, Marcel va experimenta un gust pentru frumos și fericire, până la a și imagina plăcerea pe care ar avea o să trăiască lângă ea, să o urmeze în activitățile ei zilnice. Clara adoră această evocare luminoasă pe care cine o citește nu știe cu adevărat dacă are legătură cu un vis sau cu o amintire.)
— …Deasupra trupului ei foarte înalt, fața ei avea o pieliță atât de aurie și roză, încât părea a fi văzută printr un vitraliu iluminat.
Două linii mici înclinate o invită să facă o pauză. Ea ridică privirea pentru a judeca efectul lecturii asupra spectatorului ei, dar acesta a dispărut. Când? Ei nu i pasă, ar fi putut la fel de bine să nu fi citit pentru nimeni timp de două minute. Mă rog, nu chiar nimeni, din moment ce vânzătorul de produse de patiserie orientale stă în pragul ușii, cu brațele încrucișate pe șorțul care îi acoperă abdomenul proeminent. El îi face un semn din bărbie înainte de a se întoarce înăuntru, și ea rămâne o clipă, cu cartea în poală, cu umerii relaxați, fără un gând precis…
— Merge treaba?
O fată care trecea pe stradă se oprește în dreptul ei.
— Nici vorbă.
— Pari tare necă…
— Nu vezi că n am pe nimeni. A fost cineva, dar…
Nu mai are chef să continue.
Fata se așază în fața ei, pe covor. Este o brunetă micuță cu ochi frumoși de căprioară și bărbie proeminentă. Poartă un maiou kaki și miroase ușor a transpirație.
— Prima zi este întotdeauna slabă. Oamenii nu îndrăznesc să se oprească. Dar identifică ceea ce îi interesează și își fac planul să se întoarcă. De altfel, noi astăzi nu jucăm. Începem de mâine. Dar chiar și mâine va fi slăbuț. Își dă drumul vineri.
— Joci într o piesă de teatru?
— Da. La Port Nord, cu trupa. Crăciun fericit și apocalipsa cu bine, așa se numește. Poate ai văzut afișele. Este mai puțin o piesă, mai degrabă un traseu de urmat. Invităm publicul să se plimbe prin ceea ce înseamnă pentru noi lumea postapocaliptică.
— Super!
— Mă cheamă Mathilde.
— Clara.
Își strâng mâna.
— Clara care citește Proust…
— Da, mă rog, nu prea mult în dimineața asta.
— Nu rămân lucrurile așa, spune Mathilde, apucând La umbra fetelor în floare, pe care o răsfoiește înainte de a spune: Proust, nu am îndrăznit niciodată. E ca Dostoievski, din aceeași categorie. De fapt, mă tulbură.
— Nu trebuie.
— Nu este… greoi?
— Din contră, e ușor. Mă rog, așa mi se pare mie. Eu plutesc cu el.
Mathilde găsește un pasaj la întâmplare, îl citește în gând înainte de a face asta cu voce tare și detașând clar silabele:
— O nefericire pricinuită de o persoană pe care o iubești poate fi amară, chiar când este inserată în mijlocul unor preocupări, ocupații, bucurii, ce nu au acea ființă drept obiect și de la care atenția noastră nu se abate decât din când în când, pentru a reveni la ea … Asta i filozofie, de fapt.
Clara zâmbește.
— Nu ți se pare că îți face bine?
— Nu știu, trebuie să mă gândesc la asta, râde Mathilde.
Îi înapoiază cartea, apoi se face tăcere, iar Clara privește fațada clădirii de vizavi, și în special un horn, chiar în vârf, pe care soarele, care tocmai a apărut, îl colorează într un galben incandescent.
— Vino.
Mathilde, ridicată în picioare, îi întinde mâna.
— Te răpesc.
— Unde mergem?
— Nu ți spun nimic.
Claire se ridică.
— Am o lectură la ora șase.
— Vei fi înapoi până atunci.
— Trebuie să l rog pe domnul de vizavi să mi supravegheze lucrurile.
Îl roagă pe vânzătorul de peste drum să i supravegheze lucrurile, apoi fetele pleacă împreună. Zici că sunt două surori.
„Clara citește Proust îți aduce zâmbetul pe buze și, inevitabil, te face să vrei să te întorci la scrierile lui Proust, dar și la toate marile opere în lumea cărora poți evada.“ La Presse
„O poveste despre emancipare, tandră, ironică și un minunat omagiu adus puterii cărților.“ Midi libre
„Cu umor și o bună doză de erudiție, Carlier farmecă prin acest roman diabolic de inteligent și reconfortant, despre puterea literaturii, care ne salvează și ne permite să trăim alte vieți decât ale noastre. Jubilatoriu.“ L’Arche
Stéphane Carlier s-a născut pe 31 august 1969, la Argenteuil (Val D’Oise). După cursul pregătitor pentru studii avansate în arte și literatură la École Normale Supérieure și un masterat în istorie, devine jurnalist independent în diverse redacții pariziene (Le Figaro, l’Express, Gala). În 1996, se angajează la Ministerul Afacerilor Externe și este trimis în Statele Unite, unde petrece zece ani (la New York, Los Angeles, Palm Springs). Acolo scrie romanul Actrice, pe care îl trimite la edituri prin poștă, sub pseudonimul Antoine Jasper. Este publicat la Editura Cherche Midi în 2005. Salutat de critici și încurajat de acest succes, continuă, cu Grand Amour (2011). Urmează: Les gens sont les gens (2013), Les Perles noires de Jackie O (2016), Amusebouche (2017), Le Chien de Madame Halberstadt (2019), acesta fiind trimis sub pseudonimul Baptiste Roy, și L’Enterrement de Serge (2021). În 2022, apare la Gallimard Clara citește Proust. Succes de public și de critică, romanul a primit numeroase premii: Prix Albert Bichot 2022, „Livres en Vignes“, Prix du Cercle Littéraire Proustien 2022, Prix @ttitude 2022, Prix littéraire des Rotary clubs de langue française 2022.
În viață trebuie să faci lucruri normale. Coafeză, de exemplu, îți ocupi cinci zile din șapte, iei un salariu la sfârșitul lunii și, luna următoare, o iei de la capăt. Asta are o noimă, o semnificație atât pentru coafeză, cât și pentru clientă, în schimb, să te instalezi în stradă, în speranța că oamenii vor veni și se vor așeza pe covoare pentru a asculta fragmente din În căutarea timpului pierdut, ei bine, asta nu corespunde cu nimic în lumea de azi, nu se obține nimic vizibil, nimic de pus pe Instagram, spre deosebire de breakdance sau de două cupe de înghețată cu vanilie de Madagascar, prezentate frumos în cornetele lor.
Foto: Claire Deweggis
