Ziarul Metropolis vă invită să descoperiţi volumul de poezie „Cronica Akasha”, semnat de Ștefania Mihalache, recent apărut la Editura Nemira, în colecţia „Vorpal”.
Un articol de Ziarul Metropolis|16 decembrie 2021
„După o carte a nașterii precum a fost în 2016 Sisteme de fixare și prindere, Ștefania Mihalache scrie acum, prin Cronica Akasha, o saga a pierderii tatălui, pentru care imaginează lumi paralele și apocalipse generale, cu imagini greu de uitat și evitat. Pentru că trebuie să știm unde pleacă cel care pleacă. Pentru că, odată plecat cel care pleacă, el pare a fi autorul unei narațiuni închegate, al unei povești cu sincope, dar cu sens deplin, în sfârșit, cu introducere, cuprins și încheiere, scrisă frumos cu modestia persoanei întâi. Pentru că cea care rămâne, fiica, celebrează figura tatălui elaborând o odă plină de furie și cuvinte ce nu au nevoie să fie scrise, în care iubirea și neputința, ca de fiecare dată, se‑ntrec în a ocupa locurile cele mai bune la ceremonia trecerii de partea cealaltă.” – Svetlana Cârstean, coordonatoarea colecției „Vorpal” de la Nemira.
Cronica Akasha de Ștefania Mihalache (fragmente)
Iarna tuturor timpurilor
Și aia era iarnă, nu ca acum,
nămeții îți treceau de cap,
spune bărbatul cu șapcă
de piele ecologică,
în stația de tramvai.
Femeia nu spune nimic.
O rafală de viscol
trece și-i ascunde pentru o secundă
pe amândoi
privirii.
Fiecare om, bărbat sau femeie, 60 +,
are dreptul
să fi văzut
iarna cea mai grozavă
a tuturor timpurilor.
E iarna aceea
cu ferestre bătute în cuie îndoite,
prin care se vede doar
ochiul roșu al unui radiator
și lumina albastră a televizorului.
Între radiator și televizor
cade prima dată bărbatul sau femeia
lumina roșie și albastră le luminează ochii în R.E.M.,
nu e nevoie de luminile ambulanței
în iarna cea mai grozavă a tuturor timpurilor.
Ultima oară când este ultima oară
Poți să fii de mai multe ori
în încăperea în care fiecare respirație contează,
unde respirațiile celor trei sau patru oameni
întinși în paturi
plutesc amestecate
ca niște porumbei albi,
cu cozi rotate,
cărora tocmai li s-a dat drumul la nuntă
să aducă noroc mirilor.
Și ei zboară până la arhivă,
și se întorc în gurile larg deschise
ale celor care
îi mai pot săgeta cu fulgerele
activității cerebrale.
Sau când cineva îți aranjează
pătura
sau
ciorapii
sau branula
sau cana cu apă,
atunci
câte un porumbel alb se apropie
planând deasupra capului tău.
Când cineva se gândește că
poate e ultima oară când îți aranjează
pătura branula ciorapii cana cu apă,
porumbeii albi se adună în stol
pe marginea patului tău
cu aripile strânse.
Cineva se poate gândi
de mai multe ori
că e ultima oară
și multe pături, mulți ciorapi, multe căni cu apă
și multe branule
vor fi aranjate.
Și într-o zi
cineva nu se mai gândește că poate fi ultima oară,
le aranjează pe toate
și pleacă.
Poate erau 17 porumbei albi
și în ziua aceea
nicio pisică
să le rupă capetele
măcar la unul sau doi.
Greul
Și greul abia acum începe,
pentru că o să te iubești
mai mult și mai mult,
până când ai să cazi rupt de oboseală,
de frumusețe și de tinerețe,
și te vor biciui
să te ridici și să te iubești iar,
cu iubirea pe care-o ai pusă deoparte
pentru sinistrați, refugiați, oameni cu boli terminale,
cărora le spui o să fie bine, știu oameni care au învins asta.
Foto: Cărturești