Ceasul ceferistului. POVEȘTILE lui Dede’s
https://www.ziarulmetropolis.ro/ceasul-ceferistului-povestile-lui-dedes/

Nu-l văzuseră toţi, dar ştiau de el. Tite se angajase la CFR şi primise un ceas deşteptător. Un război mondial avusese loc, un altul urma să înceapă.

Un articol de Dan Nicolaie|12 Februarie 2018

Ceasul era cea mai „deșteaptă sculă din sat”. Suna la fix patru dimineața, pentru că la 6 Tite trebuia să intre în post și până mânca, până se îmbrăca în „haina statului”, până parcurgea pe jos cei 5 km care despărţeau satul de gară, abia dacă avea timp. Ghetele cu placheuri de fier reprezentau ceasul pentru jumătate din sat, jumătatea de la casa lui până la podul peste Argeș. Între 5 și  5.05, Tite bocănea, semi-oficial, pe șoseaua pietruită. Era un reper.

Se sfârşise un al doilea război și lumea începea să se schimbe. În sus și în jos, în bine și în rău. Prin sat au apărut și alte ceasuri, mai ales rusești. Sunau și ele, dar nu a trecut mult timp până când lumea și-a dat seama că nu erau foarte exacte și „la săptămână” trebuiau să fie potrivite după al lui Tite.

La scurt timp, într-o casă a intrat primul aparat de radio. Acum el era reperul, dădea ora exact, „a fost ora 6”, Gheorghe, posesorul aparatului, era „limbă în limbă cu Bucureștiul”, o expresie care definea exactitatea.

Un alt război, rece, se apropia de final, ceasurile mecanice se pregăteau să moară puțin, se inventase ceasul cu quartz, exact, rezistent, chiar și la apă, cu baterie, cu sonerie, chiar și cu melodii. Tite încă trăia, își întorcea în fiecare seară ceasul lui de la CFR. Suna la 4, chiar dacă omul nu mai pleca nicăieri. Așa se obișnuise fostul ceferist.

Tite, la fel ca ultimele trei războaie mondiale, două calde și unul rece, era istorie. Ceasul lui încă stătea pe o policioară în casa bătrânească, deasupra avea o năframă, legată la mijloc și prinsă într-un cui, sub el era o icoană, alb-negru-decolorat. În sat nu mai sunau ceasurile, nici rusești, nici chinezești, ci doar alarmele telefoanelor.

De Crăciun, strănepotul lui Tite a venit pe acasă. A fost viscol puternic și trei zile nu au avut „curent”. Telefoanele au intrat în hibernare, bateriile au înghețat, au redescoperit lumănările, mai apoi lampa și în final s-au întors la ceasul „lu ăl bătrân”. Băiatul trebuia să plece la București și avea tren la 9 dimineața. Nu se făcea să-l piardă. Revenit la viață, ceasul a sunat la 4, nu era cazul, dar el așa se obișnuise.

Foto: Ceasul ceferistului. POVEȘTILE lui Dede’s – facebook

16
/02
/18

Inspirat de o însemnare a criticului literar Paul Cernat, Răzvan Petrescu, unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani români, și-a amintit de “colosala” echipă redacțională care popula editura Cartea Românească în anii 80 și, prin ricoșeu, de rolul... purificator al dublei cenzuri din acele vremuri. Un articol savuros pe care nu-l puteam lăsa să se topească în negura subsolurilor rețelelor de socializare.

24
/01
/18

Un vecin a trăit 92 de ani şi sărbătorea Ziua Naţională, invitându-şi megieşii la o ţuică fiartă. Nu era băutor. Fusese, la viaţa lui, un jandarm şi un miliţian de legendă, un fel de Wyatt Earp local. Provenea din zona Argeşului şi citea fără ochelari la peste 90 de ani.

23
/01
/18

Sunt campion mondial la şanse ratate. Să vă povestesc una. O şansă, ratată. De altfel, pentru asta ne-au fost destinate, să le povestim. Ca orice tip dur, mă cunoașteți, mă întorceam acasă de la …piață. În fond e și asta tot un fel de „sală”.

09
/01
/18

Până ieri aveam o părere destul de bună în legătură cu gradul de civilizație pe care îl posed. Un post TV de largă respiraţie, cel mai urmărit și în 2017, mi-a făcut-o țăndări.

19
/12
/17

M-am simțit întotdeauna un străin în România. Nu sunt patriot de ocazie, nu mă bat cu nicio cărămidă în piept, am văzut și munți mai înalți decât Carpații, și mări mai frumoase decât Neagra, și oameni mai luminoși și mai buni.

19
/12
/17

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.

17
/12
/17

Sincer, când v-a plăcut ultima dată de România? Sau mai degrabă ”România e o țară grozavă, păcat că e locuită”? Când v-ați simțit foarte „împreună“ cu alți români? (Nu la sentimentul colectiv de ”vai de noi” mă refer).

29
/08
/17

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.

25
/08
/17

Un necaz nu vine niciodată singur. La mine au obiceiul să se așeze la coadă, asta e pretenția mea, să fie ordonate și să-și aștepte rândul, ar fi păcat să vină necazul peste mine și eu din cauza îmbulzelii să nu-l observ.

24
/08
/17

Driblând pe cât îmi permite talentul balonul de săpun al misoginismului, la ceas de dimineaţă răcoroasă am ajuns la concluzia că între bărbați și femei este o diferență uriașă, primii fiind adevărați campioni în materie de bun gust, cel puțin la nivel de teorie, atunci când vor să-și aleagă partenera pentru o viață, o noapte, o oră, două minute…

23
/08
/17

Coadă la supermarket, o domnă îşi închipuie că dacă se urcă în spinarea mea va plăti mai repede. În mână are o pungă de ficăţei de pasăre, din ei se scurge un lichid dubios și rece direct pe piciorul meu, mă feresc, o privesc, se face că nu mă vede.

Page 1 of 812345...Last »