Ziarul Metropolis vă invită să descoperiţi romanul „Iubirea vieţii mele”, al autoarei britanice Rosie Walsh, aflat printre noutăţile Editurii Nemira din această toamnă şi devenit încă din prima săptămână de la publicare bestseller The New York Times.
Un articol de Ziarul Metropolis|23 octombrie 2022
Rosie Walsh este autoarea bestsellerului internațional Bărbatul care n-a mai sunat, tradus în 35 de limbi și vândut în peste 1,5 milioane de exemplare. Cel de-al doilea roman al său, Iubirea vieții mele, a fost foarte apreciat de critici și de public, ajungând încă din prima pe lista bestsellerurilor The New York Times. Scriitoarea britanică s-a dedicat literaturii după ce a lucrat o vreme în televiziune, ca scenarist de documentare, meserie datorită căreia a călătorit în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Astfel, și-a scris prima carte în America de Sud, unde l-a cunoscut pe partenerul său, George, împreună cu care locuiește în prezent, în Devon, Marea Britanie, alături de cei doi copii ai lor.
Noul său roman, „Iubirea vieții mele”, este un thriller psihologic care vorbește spune o poveste de dragoste imposibil de uitat. Emma, un biolog marin recunoscut, își iubește soțul, pe Leo, și pe fiica lor, Ruby ‒ ar face orice pentru ei. Dar aproape tot ce le-a spus despre ea însăși e o minciună. Iar ei n-ar fi aflat niciodată, dacă soțul său ar fi avut orice altă slujbă.
Leo este însă scriitor de necrologuri. Atunci când Emma se îmbolnăvește, el încearcă să se împace cu boala ei așa cum știe mai bine: făcând cercetări despre viața soției sale. Dar, pe măsură ce începe să descopere adevărul, devine evident că femeia pe care o iubește nu există. Nici măcar numele ei nu este adevărat.
IUBIREA VIEȚII MELE de Rosie Walsh (fragment)
Traducere de Silvia Năstasie
Ne îndreptăm spre spațiul deschis din mijlocul departamentului de știri, acolo unde blocuri geometrice de lumină sunt filtrate printr-un acoperiș de sticlă. Kelvin se foiește, fără să mă privească în ochi. În jurul nostru sunt zgomote de tastatură, conversații înăbușite, știri care luminează în tăcere niște ecrane uriașe, suspendate de tavan. Mă întreb dacă urmează să fiu concediat și pentru ce. Pentru că sunt
insuportabil de mediocru? Scriu necrologuri decente, dar le lipsește latura intelectuală și abordarea medico-legală a Sheilei sau umorul lui Jonty à la Wodehouse.
— Mă bucur foarte mult pentru Emma, spune Kelvin după ce își drege glasul. Nu mi-e teamă să spun că soția ta mi se pare fantastică.
Aș vrea să-i spun că cel puțin e sincer.
Bălmăjesc câteva banalități, în mare pare pentru că sunt puține cuvinte care să poată exprima ușurarea. Va trebui să facă analize periodice, desigur; există întotdeauna posibilitatea unor tumori secundare, secretate în jurul sistemului ei limfatic – dar sorții sunt de partea noastră. Procentele de recidivă sunt destul de scăzute, iar Emma este destul de tânără și de sănătoasă.
Kelvin își face de lucru cu cafeaua.
— Am scris o rezervă, spune el până la urmă. Pentru Emma. Nu am salvat-o în sistem – nu voiam să dai tu peste ea. Dar trebuia să avem ceva scris. Am scris-o în perioada chimioterapiei.
Înghit în sec, gândindu-mă la ultimele luni. Mese nemâncate, afte, mici pete nemiloase pe pielea Emmei. Ruby – bolnavă de amigdalită și Emma plângând pentru că nu avea voie să se apropie de ea.
— Sunt sigur că e un subiect dezagreabil, adaugă Kelvin. Dar e evident că am publica un necrolog dacă ar muri.
Emma încă e cunoscută pentru emisiunea ei de la BBC, o simpatică serie în trei părți despre ecologia litoralului britanic: despre cum s-au schimbat condițiile pentru viețuitoarele care trăiesc în estuarele și pe coastele noastre stâncoase, pe plaje și pe dune de nisip. Un dezvoltator de programe de la BBC a descoperit-o în timp ce modera un seminar la un eveniment organizat de British Ecological Society. A fost fermecat de inteligența și nonconformismul ei, așa cum sunt cei mai mulți, și a invitat-o la sediu să discute câteva idei de emisiuni.
Am văzut câteva dintre propunerile care au urmat, descriind-o pe soția mea drept un PROASPĂT TALENT SCLIPITOR. Ei i s-a părut stânjenitor, mie mi s-a părut foarte amuzant.
Un an mai târziu a coprezentat o serie în trei părți, alături de un renumit specialist BBC în științele naturii și – după părerea mea subiectivă – l-a eclipsat total. Înainte să fie difuzat ultimul episod, a
fost solicitată pentru o a doua serie. Telespectatorii adorau faptul că era amuzantă chiar și când atârna de o stâncă, valurile izbindu-se de țărm sub ea.
Emma nu e o vedetă, desigur, iar eu nici acum nu o consider faimoasă, este o tocilară autoproclamată, un om de știință. Singura ei motivație când a acceptat slujba de prezentatoare a fost să-și împărtășească dragostea față de acel spațiu magic, în care lumea terestră se pierde în necunoscutul oceanului. A urât atenția primită și a acordat minimul de interviuri de promovare posibil, când This Land era în culmea succesului. Nici acum nu vine la petrecerile ziarului. Spune că suntem toți ca niște ulii.
Dar e adevărat că, la multă vreme după ce a dispărut de pe ecranele televizoarelor, încă suntem opriți pe stradă ca să semneze autografe sau să discute despre fauna și flora unei stânci cu indivizi fără abilități sociale. I s-a cerut chiar și să participe la Dansez. (A refuzat.) Îmi imaginez că multe ziare ar publica un necrolog dacă ar muri.
— Acum că tot pare – ei bine – în regulă, spune Kelvin, mă întreb dacă ți-ai dori să te uiți peste ce am scris.
— De fapt, deja mă apucasem de ceva.
Kelvin se uită nedumerit.
— Te-ai apucat?
— Da. Era mai mult un proiect personal, dar sunt sigur că-i puteai da o formă.
Pauză. Apoi Kelvin spune:
— Nu cred că ți-a fost ușor, cu tratamentul pentru cancer pe care îl urma.
Fața îi devine pământie din cauza efortului: chestia asta e prea personală pentru el.
Iubirea vieţii mele
— Dar sunt sigur că orice necrolog ai fi scris pentru Emma e de mii de ori mai intim și mai sincer decât ce am scris eu.
Aproape că-mi vine să râd de ironia încrederii pe care o are în privința mea. Adevărul e că necrologul meu pentru Emma e plin de goluri. Nu e deloc sincer.
Emma avea o agentă, pe vremea când prezenta emisiuni, o femeie hotărâtă și aprigă pe nume Mags Tenterden, pe care Emma o venera. Mags era în negocieri cu BBC-ul pentru o a treia serie, când Emma a fost brusc scoasă din program și înlocuită cu un veteran al postului. A circulat o poveste apocrifă despre niște schimbări apărute în echipa de recrutare, dar nicio explicație rezonabilă pentru motivul renunțării la Emma.
Eram cu ea când a primit telefonul. Cred că n-o să-i uit niciodată expresia.
M-am întrebat, la început, dacă pur și simplu nu voiau să își asume incertitudinea de a avea o prezentatoare cu risc scăzut de cancer, care aștepta un copil, dar se pare că Emma nu le spusese nimic despre asta.
Într-un gest de o cruzime de neînțeles, în săptămâna următoare, Mags Tenterden a scos-o pe Emma de pe lista ei de clienți. Cred că acest abandon insuportabil a fost picătura care a umplut paharul, pentru că, în lunile care au urmat, Emma a trecut printr-unul dintre cele mai lungi episoade depresive. A plecat să petreacă trei săptămâni întregi pe litoralul singuratic din Northumberland, izolată de tot, cu excepția vizitelor mele din weekend. Mai soseau e-mailuri ocazionale, paragrafe stranii de proză abstractă despre secretele oceanului, dar în cea mai mare parte era complet detașată, chiar și când o vizitam.
— Doar caut crabi, a spus într-o seară, la pensiunea unde era cazată. Asta e tot ce pot să fac acum. Doar să caut crabi.
Modul ei obișnuit de a ieși din „perioadele“ ei, după cum le-am numit eu mereu, implică ceea ce ea descrie drept o doză „de pornire“ de medicamente, dar în timpul sarcinii îi era prea teamă să ia antidepresive. La întoarcerea la Londra mi-a spus că „trebuia pur și simplu să strângă din dinți de data asta“.
A început să-și revină până la nașterea lui Ruby, dar apoi a fost doborâtă de o depresie post-partum severă. Nu cred că și-a revenit complet decât când Ruby a început să doarmă neîntrerupt, la treisprezece luni, iar stările ei proaste încă vin și pleacă până-n ziua de azi. Acumularea ei obsesivă de lucruri s-a înrăutățit cu siguranță.
Nimic din toate astea nu apare în articolul pe care l-am scris.
— Sunt sigur că ar fi flatată, îi spun lui Kelvin. Dar mi-a interzis clar să scriu o rezervă. Nu știe că am scris una.
— A! Păi, aș aprecia dacă le-ai trimite niște notițe lui Jonty sau Sheilei…
— I le trimit Sheilei. Sau poate lui Jonty, adaug, amintindu-mi de interesul nejustificat al Sheilei față de soția mea, cu o zi în urmă.
— Excelent!
Kelvin se uită peste umăr. Omul tânjește după exigențele mai puțin pretențioase ale unui monitor tăcut, așa că îi mulțumesc pentru că a deschis discret subiectul și îl las să plece.
Emma a pierdut două sarcini în perioada în care încercam să avem un copil. Când ne-am întors de la spital a doua oară, am pus-o în pat și am coborât să fac ceai. Când m-am întors, am găsit-o plângând pe
înfundate, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, în timp ce John Keats stătea cu boticul lui blând, de cățel, pe vechea ei cicatrice de la operația de apendicită.
— Mă simt bine, îi spunea. Foarte bine, John, nu-ți face griji pentru mine.
Nici măcar câinele nu are acces în universul ei interior. Eu pot să intru, prietena ei Jill poate să intre și cam atât.
Ăsta e motivul pentru care ezit înainte să mă apuc să-mi transcriu notițele pentru rezervă și să i le trimit lui Jonty. Chiar dacă asta contrazice tot ceea ce știu ca redactor de necrologuri, simt că am datoria să o țin pe adevărata mea soție doar pentru mine. De ce să nu dau lumii versiunea de Emma pe care deja o iubește? Vesela prezentatoare TV, cu gesticulările ei de morișcă, adoptatoarea de căței salvați, cu nume precum Frogman sau Jesus, nepoata fumătoarei înrăite, cu gura spurcată, Gloria Bigelow, una dintre primele femei din parlament?
Sunt mai multe lucruri decât ar fi necesar despre Emma pe care le pot împărtăși cu lumea.
Îi trimit lui Kelvin un e-mail și îi spun că am hotărât să scriu eu rezerva pentru Emma, până la urmă.
În săptămânile următoare îmi voi aminti de această după-amiază, de aceste ultime clipe înainte ca lumea să înceapă să se învârtă cu o altă viteză, și mă voi invidia pentru această fantezie, pentru această convingere că sunt unul dintre singurii doi oameni care cunosc universul interior al Emmei.
Voi invidia această convingere că o cunosc câtuși de puțin.
Emma încă e cunoscută pentru emisiunea ei de la BBC, o simpatică serie în trei părți despre ecologia litoralului britanic: despre cum s-au schimbat condițiile pentru viețuitoarele care trăiesc în estuarele și pe coastele stâncoase, pe plaje și pe dune de nisip.
Foto: Merbis Filmmaking & Photography