Editura Nemira a publicat în această lună romanul „Un basm” de Stephen King, concomitent cu lansarea internaţională. Vă invităm să descoperiţi cartea apărută în imprintul „Armada” prin intermediul unui amplu fragment.
Un articol de Ziarul Metropolis|12 septembrie 2022
A trecut aproape o jumătate de veac de la primul roman publicat de Stephen King ‒ Carrie (1974). Jumătate de veac în care scriitorul american a explorat psihicul uman în căutarea spaimelor noastre celor mai adânci din care a țesut apoi povești de neuitat. Pe 6 septembrie, cititorii români au putut deschide, odată cu fanii săi din întreaga lume, cel mai nou roman al scriitorului – Un basm.
La începutul pandemiei, legendarul povestitor Stephen King s-a întrebat: „Ce ai putea scrie care să te facă fericit?“
„Ca și cum imaginația mea abia aștepta să-i fie pusă întrebarea, mi s-a arătat un oraș mare și părăsit – dar cu o viață proprie. Am văzut străzile pustii, clădirile bântuite, un cap de gargui care zăcea răsturnat pe stradă. Am văzut statui sfărâmate (nu știam ce reprezintă, dar am aflat în cele din urmă). Am văzut un palat uriaș, impunător, cu turnuri din sticlă atât de înalte, încât vârfurile lor străpungeau norii. Aceste imagini au declanșat povestea pe care voiam să o spun.“ Stephen King
Autorul sondează cel mai adânc puț al imaginației sale în acest roman fermecător despre un adolescent care moștenește cheia către o lume paralelă, în care binele și răul poartă o luptă acerbă.
Charlie Reade arată ca un licean obișnuit, priceput la baseball și la fotbal, un elev modest și sârguincios. Când el avea doar zece ani, mama lui a murit într-un accident, iar suferința l-a făcut pe tatăl său să se cufunde în alcool. Maturizat precoce, Charlie a învățat cum să aibă grijă de el însuși, dar și de propriul tată. La vârsta de șaptesprezece ani, adolescentul întâlnește o cățelușă adorabilă pe nume Radar și pe stăpânul ei, Howard Bowditch, un bătrânel singuratic, care trăiește într-o casă mare, situată pe culmea unui deal, având în curtea din spate un șopron ținut sub lacăt.
„Stephen King știe cu exactitate de unde izvorăsc poveștile și cum se înrâuresc apoi în fluxul creativ universal ca într-un fluviu nesfârșit și învolburat. Iar cartea aceasta este luată chiar de acolo, din gura izvorului, de unde curg cele mai strălucitoare povești. De acolo de unde au fost luate poveștile lui Peter Pan din Neverland sau cea a lui Atreiu din Fantazia. Cu mențiunea că în textura Unui basm se simte tușa întunecată a unui maestru horror.“ Marian Coman, redactor-șef „Armada”
Editura Nemira sărbătorește alături de cititori aniversarea de 75 de ani a lui Stephen King cu surprize speciale pentru fanii săi, dar și cu materiale dedicate celor care abia acum descoperă opera scriitorului.
UN BASM de Stephen King (fragment)
Traducere din limba engleză de Ruxandra Toma
5
Au trecut trei zile. Zic „trei“ pentru că Stafiditul a venit de nouă ori cu căruțul lui plin de cărnuri pe jumătate făcute. Dar poate să fi fost mai multe, pentru că-mi era imposibil să-mi dau seama cum trecea timpul acolo, în amurgul apăsător din Gherla lui Maleen. În vremea asta, am încercat să pun la un loc tot ce aflasem și să alcătuiesc o cronică pe care mă gândeam s-o intitulez „Prăbușirea Empisului“ sau „Ascensiunea Ucigașului-de-Monarhi“, sau „Blestemul“. O cretinătate, sigur că da, pentru că aveam doar frânturi de informații, dar mă ajuta să-mi petrec mai ușor timpul. Mă rog, o parte din el. Și, oricum, ceva informații tot aveam, oricât erau ele de fragmentate.
Un fragment de informație: domnul Bowditch vorbea despre două luni care răsar pe cer, dar eu nu le văzusem niciodată răsărind. Abia dacă le văzusem când erau deja pe cer. Mai vorbea și despre constelații necunoscute de astronomii de pe Pământ, însă eu zărisem doar câteva steluțe din când în când și nici pe alea nu le văzusem bine. Cu excepția acelui petic efemer de senin, apărut pe când mă apropiam de cadranul solar, văzusem doar nori. Pentru că era penurie de cer senin în Empis. Acum așa era; habar n-aveam cum o fi fost înainte.
Alt fragment: domnul Bowditch nu pomenise niciodată de Hana și cred că ar fi fost normal s-o facă. Prima oară am auzit numele creaturii abia când am fost în vizită la „fagâș“.
Însă al treilea fragment de informație mă interesa pe mine cel mai mult și mai mult – pentru că îmi permitea să înțeleg mai multe. Domnul Bowditch îmi vorbise despre ce s-ar fi putut întâmpla dacă oamenii din lumea noastră ar fi descoperit calea către Empis, o altă lume, dar evident una plină cu resurse neexploatate, aurul fiind doar una dintre ele. Chiar înainte de infarct, a zis: Le-ar fi frică (referindu-se la eventualii prădători veniți din lumea noastră) nu cumva să o trezească din somnul ei lung pe îngrozitoarea zeitate de acolo?
Din ce aflasem eu când îi ascultasem înregistrarea de pe casetă, situația era deja nasoală în Empis la ultima vizită a domnului Bowditch, cu toate că Hana se pare că nu-și luase încă postul în primire. Orașul Lilimar era deja abandonat și era un loc extrem de periculos, mai cu seamă pe timpul nopții. Însemna oare că aflase asta pe pielea lui, poate atunci când făcuse o ultimă călătorie ca să mai ia niște aur? Sau fusese anunțat de sursele lui de încredere? Poate de Woody? Eu credeam că făcuse un ultim drum după aur și că Hana încă nu fusese acolo.
Pe această fundație șubredă m-am apucat eu să construiesc un zgârie-nori de supoziții. Când domnul Bowditch a venit ultima oară în Empis, regele din dinastia Gallien (pe care probabil îl chema Jan) și regina lui (al cărei nume nu-l știam) fuseseră deja detronați. Cel puțin cinci din cei șapte copii ai lor – adică Robert, Drusilla, Elena, Joylene și Falada – fuseseră uciși. Leah scăpase împreună cu mătușa Claudia și cu unchiul (sau vărul, că nu mai țineam minte) Woody. Leah susținea că și fratele ei mai tânăr, Elden, era mort; însă mi-era clar că pe el îl iubise cel mai mult (se purtase mereu frumos cu ea – chestie pe care am aflat-o chiar de la sursă, ha-ha). Nu era posibil ca Leah să prefere să creadă că Elden murise, în loc să creadă că tocmai el devenise Ucigașul-de- Monarhi? Oare există vreo soră – în lumea asta sau în oricare altă lume – care să poată accepta gândul că fratele ei adorat s-a transformat într-un monstru?
Nu era posibil ca Elden să fi scăpat și el de epurare – dacă asta fusese – și să fi trezit din somnul ei lung pe îngrozitoarea zeitate de acolo? Mi-am zis că asta era cea mai plauzibilă dintre toate supozițiile mele, pentru că Hamey îmi spusese ceva foarte interesant: Încă de când s-a întors Ucigașul-de-Monarhi din Puțul Negru.
Sigur, poate că toată chestia asta era o legendă absurdă, rod al imaginației mele surescitate – dar dacă nu era? Dacă fratele mai tânăr al lui Leah intrase în Puțul Negru (fix la fel cum intrasem și eu într-un alt puț întunecat ca să ajung aici) fie ca să scape de epurare, fie în mod premeditat? Dacă intrase în el ca Elden și ieșise ca Ucigașul-de-Monarhi? Poate primea ordine chiar de la zeitatea din Puțul Negru. Sau poate că zeitatea aia intrase în Elden și pusese stăpânire asupra lui și acum el era zeitatea.
Înfricoșătoare idee, dar mi se părea că are oarece logică, dacă mă gândeam la felul în care erau stârpiți toți oamenii – și cenușiii, și întregii –, cei mai mulți având parte de un sfârșit lent și dureros.
Sigur, erau și lucruri care nu se potriveau – unul dintre acestea fiind povestea cu Hana care i-a fugărit până la ieșirea din Lilimar pe Woody și pe ceilalți membri ai familiei sale. Însă multe lucruri parcă se înlănțuiau între ele. Plus că așa îmi trecea timpul mai repede.
La o singură întrebare nu aveam cum să mă hazardez să răspund: Ce era de făcut?
6
Am ajuns să-i cunosc cât de cât pe ceilalți deținuți. Însă, pentru că eram obligați să rămânem încuiați în celule, mi-a fost imposibil să intru într-o relație serioasă cu vreunul dintre ei. Fremmy și Stooks alcătuiau cuplul de comici, deși mai mult ei râdeau la propriile glume, ori la comentariile alea pretins haioase pe care le făceau. Nici pe mine nu mă amuzau deloc. Dommy era o matahală de om, dar avea o tuse foarte urâtă, care se agrava și mai tare când se întindea să se culce. Celălalt bărbat de culoare – Tom îl chema – era mult mai micuț și mai firav. Avea o voce superbă, însă numai Eris știa cum să-l ia cu binișorul și să-l convingă să cânte. Una dintre baladele lui spunea o poveste care îmi era cunoscută. Despre o fetiță care s-a dus în vizită la bunica și a găsit un lup îmbrăcat în cămașa de noapte a lui Buni. Din câte țineam eu minte, „Scufița Roșie“ avea un final fericit, însă varianta pe care o cânta Tom se termina într-un mod absolut sinistru: Degeaba a fugit, că tot a prins-o lupul la sfârșit.
Și de finaluri fericite era penurie în Gherla lui Maleen, nu doar de cer senin.
În ziua a treia am început să pricep adevăratul sens al claustrofobiei. Or fi fost colegii mei de temniță „oameni întregi“, dar erau departe de a fi savanți. Jaya îmi dădea impresia că ar fi destul de isteață și mai era un tip – Jackah –, care avea un repertoriu aparent inepuizabil de ghicitori.
Însă, în rest, conversațiile celorlalți nu erau decât niște vorbe înșirate fără rost.
Am făcut flotări ca să-mi stimulez circulația sângelui și genuflexiuni și alergări pe loc.
— Iete-te cum face pe grozavu’ prințișoru’ ăsta! a comentat Io la un moment dat.
Iota era genul clasic de dobitoc, dar începuse să-mi fie oarecum simpatic. În anumite privințe, îmi aducea aminte de fostul meu amic, Bertie Bird. La fel ca Păsăroiul, Iota era sincer în tâmpenia lui, plus că întotdeauna i-am admirat pe cei care știu să înjure foarte colorat. Sigur, nu era cel mai inventiv dintre toți pe care-i cunoscusem, dar nici prea rău nu era. Și, cu toate că nu eram acolo de prea multă vreme, îmi făcea plăcere să-l provoc.
— Uită-te la mine, Io! i-am strigat.
Și, din poziția de flotare, m-am împins mult în sus și am bătut de trei ori din palme.
— Tu poți să faci asta?
— Și să-mi rup ceva? Să-mi întind vreun mușchi? Ți-ar conveni, nu? Că ai putea să te ferești de mine când o să fie Izba.
— N-o să fie nicio Izbă, i-am replicat eu. Ne-am oprit la treizeci și unu. Ucigașul-de-Monarhi a rămas fără întregi. Hai să vedem dacă poți să faci chestia astălaltă!
— Dacă o ții tot așa, o să-ți rupi curu-n două, mi-a spus Bernd.
Era cel mai în vârstă de acolo, cu foarte puțin păr cărunt pe creștetul aproape chel.
Mi-a venit să râd și am fost nevoit să mă opresc. Și Hamey chicotea de pe patul lui de scânduri.
— Ba o să fie treij’doi, a zis Io. Dacă nu facem rost de încă unu’, o s-o aducă pe Roșcata Molly. Cu ea o să fie treij’doi. Acu’-acu’ o să vie scorpia aia din Cratchy și Ucigașul-de-Monarhi o să vrea să se distreze.
— Nu aia! a exclamat Fremmy
— Să nu zici niciodată asta! a țipat Stooks.
Amândoi păreau îngroziți.
— Ba iete că zic!
Și Io s-a apucat din nou să zgâlțâie gratiile de la celulă. Se pare că ăsta era exercițiul fizic care-i plăcea cel mai mult.
— Că-i întreagă, nu? Nu contează că mastodonta aia de mumă- sa a căzut din copacu’ ăla urât și și-a belit toată mutra.
— Stai puțin! l-am oprit eu, pentru că-mi venise o idee care mă îngrozea de-a dreptul. Nu vrei să zici că maică-sa este…
— Hana, mi-a răspuns Hamey. Păzește cadranul și vistieria. Deși, dacă tu ai ajuns la cadran cu câinele ăla, înseamnă că s-a cam lăsat pe tânjală. Ucigașul-de-Monarhi o să fie tare supărat când o să afle.
Dar nici nu mai eram atent la ce zice. Mi se părea incredibil că Hana avea o fiică, mai cu seamă pentru că în ruptul capului nu puteam să-mi imaginez cine naiba s-o fi culcat cu ea ca să-i facă un copil.
— Și Roșcata Molly asta e… e și ea uriașă?
— Nu ca mumă-sa, mi-a răspuns Ammit, dintr-o celulă aflată mai încolo. Da’ tot mare e. S-o dus la Cratchy să-și vază neamurile. Ăla-i ținutu’ uriașilor, ca să știi. O să vie îndărăt și o să te rupă ca pe-o surcea dacă pune laba pe tine. Mie n-o să-mi facă nimicuța. Că mi-s iute de picior. Ea abia se mișcă. Iete o ghicitoare pe care n-o știe Jackah: mi-s înalt la tinerețe și micuț la bătrânețe. Ce sunt?
— Lumânare, i-a răspuns Jackah. Toată lumea o știe pe-asta, prostovanule.
Acum chiar că a vorbit gura fără mine:
— „Uite lumânarea care te duce-n pat. Uite satârul care te lasă fără cap.“
Tăcere deplină. Apoi Io a zis:
— Pe toți zeii, de unde-ai auzit asta?
— Nu știu. Cred că îmi zicea mama poezia când eram mic.
— Înseamnă că tare nebună a fost mumă-ta. Să nu mai repeți ce-ai zis, aduce ghinion.
Din celula lui aflată la capătul culoarului igrasios al Gherlei lui Maleen, Dommy a început să tușească. Și a tușit. Și a tot tușit.
Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria THE DARK TOWER (TURNUL ÎNTUNECAT, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.
