Coco Chanel: „Femeia trădează într-un singur sens, acela al simţurilor”
https://www.ziarulmetropolis.ro/coco-chanel-femeia-tradeaza-intr-un-singur-sens-acela-al-simturilor/

Burghezele miliardare, amantele neliniştite, metresele exigente, în căutarea unei armonii vestimentare, i-au cerut acestei femei lipsite de bani să facă din eleganţă şi lux unica ei chemare în viaţă. Coco Chanel a revoluţionat moda. A murit într-o zi de 10 ianuarie, 1971.

Un articol de Monica Andrei|9 ianuarie 2015

În 19 august 1883, Jeanne Devolle a născut în mare grabă, în azilul “Maison-Dieu” din Saumur, o fetiţă. Lăsată să aleagă, o călugăriţă îi pune prenumele Gabrielle. Pe actul de stare civilă, tatăl e absent, ca şi în viaţă. O îmbrăţişa, o săruta, îi promitea mamei că o ia în căsătorie, apoi dispărea într-o călătorie. La şase ani, fata rămâne orfană.Tatăl aventuros, care avea darul vorbirii şi o imaginaţie bogată ce fermeca toate femeile din Saumur, îşi duce fetiţele la mănăstirea Aubazine.

Surorile cresc şi învaţă într-un decor cu ziduri din piatră, unde singura bogăţie erau nişte cărți. Duminicile, elevele plecau pe jos până la colinele Coiroux unde admirau un peisaj împădurit, o clopotniţă cu un mozaic misterios şi figuri încremenite în piatră. Toate derivau dintr-o singură cifră: cinci. Misterul a tulburat-o profund pe Gabrielle Chanel. Îşi va aminti peste ani despre cifra puternică în jurul căruia se va clădi averea unui imperiu şi un nume de parfum.

Un început există în toate. Gabrielle Chanel trăia într-o epocă a frumuseţilor rubensiene, când trupul slab producerea oroare, iar plăcerile stomacului dominau. Şi cea mai modestă femeie ştia că o masă bună cerea iubire, odihnă, visare, şi viziunea calmantă a suprafeţei albe: faţa de masă. Este primul lucru pe care Gabrielle îl coase, în vacanţă, la mătuşa Julie. Apoi învaţă să facă primele pălării, să împodobească un corsaj cu o batistă, abil şifonată şi zdrenţuită în chip de garoafă, şi să scoată dintr-un cupon de pânză gulere şi manşete.

Totul părea perfect; lumina tăciunilor din fierul de călcat se îmbina cu vinul sângeriu din asfinţitul ce săruta fereastra casei mătuşii. Aici, orfanele de la Aubazine au regăsit un cuvânt pe care anii de la mănăstire îl goliseră de sens: acasă. Împreună cu sora sa, Gabrielle cosea minunat. La toate acestea se adaugă trei detalii, care aveau să-i rămână pe veci în minte mai târziu: gulerul colegilor de pe strada Liceului, cravata lor înnodată ca o rozetă şi negrul bluzei.

Adevărul ascuns al lui Coco

Trecerea de la prăvălia specializată în trusouri şi îmbrăcăminte pentru bebeluşi la viaţa de noapte din Moulin, dominată de locotenenţii Regimentului 10 Vânători, nu s-a făcut fără şovăieli. De aici, ajunge la La Rotonde, un local care n-avea farmecul celebrului Moulin Rouge. Era departe şi de acele localuri de „café concert” îndrăgite de Toulouse Lautrec.

Bruneta cu fizic neobişnuit, cu privire gravă, melancolică și gât lung era când de o timiditate de fată de pension, când de un tupeu infernal. Gabrielle închiriază o cameră în apropiere, învaţă să se machieze, să danseze, să cânte. Împrumută o rochie neagră cu paiete, mulată pe corp, destul de decoltată, cam scurtă, căreia îi coase un volan din tul ce se evaza până la jumătatea gambei. O rochie care nu aparţinea niciunei ţări, niciunei epoci, niciunui trecut… Noua angajată ştia două cântece, dar “Ko ko ri ko” era cel purtător de noroc. Militarii dornici de distracţie o aplaudau şi tot ei bisau: „Coco”.

Traia în culisele visului ei. Nu spectacolul reuşitei atrage atenţia, ci arta de a face din ea o persoană de nepătruns şi consecvenţa de a ascunde în puşcăria minţii ei trecutul. Pentru că, adevărul despre om e mai întâi ceea ce ascunde el şi apoi ceea ce se vede.

Gabrielle se simţea bine printre aceşti spectatori înfierbântaţi, căci nu avea în cap alte idei şi alte ambiţii decât să izbutească, să reuşească, să pună capăt unei stări de inferioritate ce-i măcina sufletul. Fumatul, reluatul în cor al cupletelor, băutul din picior şi în masă peste măsură, ambiţiile ecvestre, bombardatul cântăreţei cu sâmburi de cireşe erau ritualurile serii. Cu dorința ei inflexibilă de a ajunge cineva, de a ieși la luminile rampei într-un spectacol de operetă, ajunge până la urmă să facă pălării şi rochii.

Noroc în meserie, deziluzii în amor

Dacă îmbăcămintea a fost centrul existenţei ei, în dragoste, a cunoscut numai deziluzii. Gabrielle se mută la Paris unde îi descoperă pe Debussy, Proust, Renoir, Bonnard. A ştiut să recunoască talentul celor mai notabili artişti găsind în rândurile lor prietenii de care s-a simţit onorată. Barbaţii care i-au atins sufletul, bogaţi şi celebri, artişti boemi, au decis altfel. „Calica ta mă face să mor”, striga printr-o scrisoare câte o mamă de băiat înstărit, cu rang în societate. Şi aceste mame burgheze făceau parte din elegantele Parisului ce purtau pălării imense şi rochii grele pe corp, pantofi înguşti, cu tocuri înalte, ce le împiedicau mersul. Din ale lor saloane, ele erau cele care adulmecau „nelegitimele”. Pentru ele, Chanel avea ceva de amazoană. Universul ei nu semăna cu a lor: copiii, familia, bijuteriile, salonul, moda şi… nimic. Totuşi, ele aveau dreptul la întâlniri incognito şi amoruri ratate, de care să nu ştie lumea, pentru că ar fi făcut subiectul unei rubrici de scandal care trebuia evitată.

Chanel

Gabrielle Chanel trăieşte într-o epocă crudă, o Belle Epoque a altora şi vrea să se impună. Étiennne Balsan nu a introdus-o niciodată în societate. Cuceritor, prin manierele de prinţ ale cărui regat era format din cai, avea casa lui, departe de privirea lornioaneleor, nevestelor virtuoase, văduvelor de temut. Totuşi, îşi permitea pe lângă Gabrielle câte o metresă care afirma în gura mare că bărbaţii francezi ştiau să facă dragoste bine.

Oftează în gând şi-şi vede de munca ei. E convinsă că „pentru o femeie, a trăda nu are decât un singur sens: exact acela al simţurilor”.

Iubea, era iubită, avea 28 de ani. Ce mai conta? Arthur Capel, zis Boy, o dezamăgeşte profund. Bastardul unui bancher, plin de bani, o iubeşte la nebunie şi se însoară cu o doamnă care are o sută de kilograme; apoi îşi vede de sport, cai şi domnişoare care nu visau decât succese şi bani.

Împreună au pus bazele imperiului Chanel. Nu au renunţat niciodată unul la altul. Regina modei decide să facă pălării pentru prietenele lui. Şi-a dorit cu ardoare să se căsătorească cu Boy, dar el a venit într-o zi la ea, deja căsătorit. Insă rămâne singura lui confidentă.

Arthur Capel o introduce în lumea teatrului. Face costume şi pălării pe care le împodobeşte, pentru că numai ea ştia că „podoaba nu e decât un reflex al inimii”; Picasso semnează decorul.
Toate relaţiile ei sentimentale se terminau după caz – comedie sau dramă – cu uşi trântite, strigăte (M-am săturat!”, anunţul unei despărţiri definitive…); și totul se relua de la capăt ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aşa au durat jumătate de veac. Niciunul n-a cerut-o de nevastă.

Întâi războiul, apoi căsătoria lui Boy o determină să fie liberă de tot, de bărbaţi, de dragoste. A avansat, a muncit, s-a înconjurat de oameni mari: Picasso, Jean Cocteau, Max Jacob, Misia Sert. A avut prietenii lungi cu bărbaţi care au iubit-o: Braque, Teriade, Pierre Reverdy; apoi a aflat despre moartea lor din ziare.

„Negrul nu se demodează niciodată”

Formată, descoperită de bărbaţi, această fiinţă pasională a muncit toată viaţa pentru femei. Fiecare dintre colecţiile ei era o enigmatică întoarcere în trecut, o modalitate de a-şi masca trecutul, acel trecut despre care nu vorbea niciodată. Minciuna confecţionată învinge. „Părinţii mei erau oameni obişnuiţi care se luptau cu pasiuni obişnuite”, îi spune Gabrielle unei prietene din copilărie. I-a minţit pe ziariştii care o descoseau, pe scriitorii care doreau să-i scrie memoriile, pe prietenii care nu-i cereau nimic.

Viaţa ei abundă în contraste. A acumulat o imensă avere din munca ei cu acul.

Părea invincibilă, iar magia strălucirii şi extraordinarea ei seducţie au contribuit la succesul a ceea ce a întreprins. Îmbrăca o haină bărbătească şi sublinia latura feminină. Într-o zi, aragazul a făcut explozie, i-a ars părul, iar foarfeca a reparat ce se mai putea. Inventând o pieptănătură nouă şi păr scurt, creează o modă. Adoptă pentru ea un guler şi cravata panglică. E altceva în epocă şi e pe loc imitată. Gulerului îi adaugă o cravată din crêpe de Chine şi decide să se îmbrace în negru pentru că, spunea ea, “negrul nu se demodează niciodată”.

Odată cu ea se naşte în istoria costumului taiorul negru, cu acelaşi guler şi cravată. De atunci, devine stil vestimentar: Chanel! Soţia preşedintelui american asasinat, Jackie Kennedy îmbrăcase la Dallas un taior Chanel în anul de doliu. Era mândră. Moda ei trăieşte singură şi nu are decât un drept, cel al prezentului asupra trecutului. Scotocea prin dulapurile amanţilor în căutare de idei noi. Din croiala bluzei marinăreşti şi din materialul de genul “puloverul rândaşilor” realizează un model prin care trupul era sugerat. Adaugă fusta dreaptă, lungă, atât cât să se vadă gleznele pe stradă; devine ţinuta momentului.

Prin invenţiile ei în modă, încet, încet dispărea o epocă. Îmbogăţiţii cumpără orice, dar mai ales când e vorba de lux. Coco Chanel a făcut costume de baie cu chilot bufant, a fabricat rochii folosind jerseul ca material de lux şi a creat un parfum dupa o reţetă „împrumutată”.

Ajuns împărat, Napoleon promulgă o lege prin care interzice femeii din Franţa să îmbrace pantaloni, obligând-o să poarte rochie lungă. Legea stă în vigoare vreo 200 de ani. Gabrielle Chanel învaţă echitaţie, îmbracă şalvari, cu glezna la vedere, și urcă în şa bărbăteşte. A reuşit cu mândrie şi furie să uimească.

Un sfârşit discret…

În ultimii ani ai vieţii, era surprinsă stând în picioare, adormită în mijlocul camerei, conversând. Cu o pereche de foarfece în mână, pregătea cu gesturi de orb o haină pentru o femeie care nu exista. Avea 84 de ani, făcea crize de somnambulism şi continua să reziste. La 88 de ani, întorcându-se de la plimbare, într-o duminică (pentru că în cursul săptămânii muncea), s-a întins pe pat. Camerista nu reuşise să o convingă să-şi scoată pantofii. Motiva că era obosită.

În camera lăcuită în alb, de la Hotelul Ritz din Paris, avea un pat şi o noptieră pe care erau două obiecte: statueta Anton de Padova şi o icoană dăruită de Stravinski. Acesta era decorul în care a murit singură, în duminica din 10 ianuarie 1971. Pentru că suntem întotdeauna singuri când murim. Şi când scriem…

Sursa: Edmonde Charles-Roux, Coco Chanel

FOTO: Wikipedia

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).