Flaşnetarii şi bragagiii, grădinile de vară şi cofetăriile, cabaretele şi cinematografele. Farmecul Bucureştiului de odinioară îl mai găsim astăzi în texte şi fotografii.
Un articol de Liliana Matei|9 februarie 2015
Bucureștiul vesel și prosper dintre cele două Războaie Mondiale este descris de Graziella Doicescu în volumul „Captivantul București interbelic”, apărut la Editura Vremea. Mai jos sunt câteva fragmente din volum:
Flașnetarii și… biletele de papagal
După-amiezele, dar mai ales duminica și de sărbători, se auzeau flașnetarii. Omul ducea flașneta fie agățată de gât și spate, fie pe un cărucior. Flașneta avea într-o parte o manivelă, pe care flașnetarul o învârtea ca să înceapă să cânte. Fiecare flașnetă avea un cântec special. După melodie, copiii știau ce flașnetar trecea.
Unii aveau deasupra flașnetei o cutie dreptunghiulară din carton în care, pe două rânduri, erau înșirate bilețele. Erau răvașe de noroc. Lângă ele, stătea un papagal micuț, colorat, care, la îndemnul flașnetarului, trăgea cu ciocul un bilețel pe care îl dădea celui ce plătise – ca să-și „vadă norocul”.
Ursarii
Ursarul era un țigan care trăgea după el un urs legat cu un lanț de un băț, pe care îl ținea în mână și cu care dirija mișcările ursului. Un însoțitor, femeie sau copil, avea o tamburină. Când se apropia de un grup, ca să-l facă pe urs să se ridice pe picioarele din spate, ursarul îl împungea cu bățul și-l încuraja, lălăind un fel de melodie, întovărășit de un fel de tamburină. Ursul începea să se rotească în jurul lui în ritmul tamburinei. Și toți copiii dădeau fuga să vadă ursul dansând.
Lampagiii
Bucureștiul, înainte de Primul Război Mondial, era iluminat cu opaițe așezate în căsuța felinarului. Lampagiii treceau pe înserat, cu o prăjină care avea o lumânare aprinsă, o introduceau cu ajutorul prăjinii prin fereastra de jos și aprindeau opaițul. Dimineața, capătul prăjinii avea un cornet de metal, răsturnat, pe care-l puneau deasupra flăcării și o stingeau. Chiar înainte de 1920, s-a introdus iluminatul stradal cu gaz aerian.
Coșarii
— Hai coșar, coșar!
Așa își anunțau prezența pe străzi niște oameni îmbrăcați în negru, cu o tichie înaltă pe cap, care duceau pe umăr o frânghie groasă, încolăcită de mai multe ori, cu o ghiulea la un capăt. Mai duceau și niște perii lungi și nu prea groase. Atât ei cât și uneltele lor erau de un negru „tuciuriu”. Aceștia erau hornarii sau coșarii. Ei curățau funinginea din coșurile caselor, cel puțin de două ori pe an.
Erau indispensabili! Dacă nu îți curățai la timp coșul, funinginea acumulată pe coș, în urma arderii lemnelor sau a cărbunilor, putea lua foc și atunci… interveneau pompierii de la Radu Vodă!
Cafegiii
Aproape la toate intersecțiile importante găseai un cafegiu. Pe firmele lor scria: cafea, năut, alune și tot felul de dulciuri. Cafeaua era de mai multe sortimente, adusă din toate colțurile lumii. Majoritatea magazinelor aveau prăjitoare de cafea. Cafeaua proaspăt prăjită era introdusă în niște „măcinători”, niște cilindri mari de aramă. Când cafeaua era gata râșnită, se deschidea sertarul în care se adunase aceasta. Mirosul pe care-l degaja era amețitor. Nici o cafea, de nici o marcă existentă, nu se poate compara cu cafeaua aceea! Cafegiii erau, în marea lor majoritate, armeni.
Castanele coapte
— Castane coapte, castane coapte!
Asta auzeai când treceai iarna pe bulevarde, pe Calea Văcărești. Iernile erau foarte geroase în Bucureștiul anilor ’20-’40. Când înotai prin troiene de zăpadă, cu aburi ieșind din gură și cu nasul înghețat, dacă auzeai strigătul de „castane coapte”, simțeai că ești salvat!
Deasupra unui cazan în care se făcea jar, se așeza un grătar. Pe grătar se puneau castane, cu o furculiță lungă, și se rostogoleau pe toate părțile să se coacă bine. Mirosul de castane coapte se împrăștia în aer și îl simțeai de departe.
Braga
Braga era un lichid cu aspect lăptos, ușor cafeniu, cu un gust dulce-acrișor, care înțepa ușor în vârful limbii – o reminiscență otomană la noi, ca și halvaua, halvița, rahatul, bigi-bigi.
Această băutură răcoritoare se vindea în bragagerii, unde se găseau și celelalte produse enumerate mai sus. Existau însă și oameni care își puneau în spate un bidon plin cu bragă și străbăteau străzile, piețele, târgurile și iarmaroacele, strigând:
— A venit bragagiul! Vindem bragă! La pahar sau la halbă!
Cofetăriile
Cofetăriile din București erau renumite pentru prăjiturile și sortimentele variate de înghețată. Prăjiturile erau mari și ieftine. O bucată costa în jur de 7 lei, la un salariu mediu de 6.000-8.000 lei pe lună. La cofetăriile „Anghelescu”, se servea Café-Glacée și Coupe Jack – un fel de cocteil de înghețată, cu fructe confiate, puțin coniac și frișcă.
Erau cofetării mari ca „Nestor”, „Athené Palace”, „Capșa” și „Suchard”, unde lumea mergea nu numai pentru a mânca o prăjitură, ci și pentru a se întâlni cu prietenii – veneau grupuri întregi. De multe ori, când te căuta cineva acasă și nu te găsea, știind că ai obiceiul ca, la o anumită oră să te afli la cofetăria „Nestor”, te găsea acolo, șezând pe canapelele confortabile, în fața unui café-frapé sau a unui juice, stând de vorbă cu amicii.
Grădinile de vară
Vara, de exemplu, era greu să reziști tentației și mirosurilor de grătar ce se împrăștiau de la grădinile de vară. Chiar și muncitorii, de la fabricile de tăbăcărie, de încălțăminte, de la C.F.R. sau de la uzinele din jur, considerau o reală obligație să-și ducă nevasta la o grădină din colțul străzii, o dată pe săptămână, la un mic și o bere, sau la o jumătate cu sifon (adică o jumătate de litru de vin).
Grădinile cele mai căutate, pentru specialitățile lor, erau cele situate pe ambele maluri ale Dâmboviței și pe Calea Văcărești, în apropiere de „Abator”. Acestea se aprovizionau mereu cu măruntaie, fundulii, mușchiuleți, burtă, pe alese, direct de la sursă – abatorul.
Cabaretele
Erau localuri care funcționau după ora 10 seara. Aveau o structură deosebită față de celelalte restaurante. În salon, erau răspândite măsuțe cu scaune, în jurul unui ring de dans, iar în dreptul unui perete se găsea un bar, destul de mare, cu scaune înalte. În apropierea barului, se afla o estradă, pentru orchestră. La intrare, se plătea o taxă pentru fiecare, destul de importantă. Lumea venea îmbrăcată în toalete de seară. Bărbații – în redingotă, smochinguri sau frac, femeile – în rochii lungi. […] La bar, pe scaunele înalte, erau „damele de consumație”, care puteau fi invitate la dans, să facă conversație și să bea ceva, la bar sau la masă.
Teatrele
Din 1915, repertoriul Teatrului Național s-a schimbat, introducându-se piese de valoare din literatura universală. Înainte de 1900 și după, din cauza unui public neavizat, lipsit de cultură, era nevoie de un repertoriu ușor, amuzant, cu scenete de amor și cu un umor grotesc, dramolete lacrimogene. Chiar și acest repertoriu trebuia schimbat foarte des. O piesă care rezista 15-20 de spectacole era un miracol. Publicul venea în număr mic la aceste spectacole pe care le numea „comedii” (accentul pe ultima silabă).
Cinematografele
Spre sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30, apariția filmului sonor a înmormântat filmul mut, care prevedea existența pe scenă a unui pianist, pe toată durata filmului. La început, filmele sonore erau încă stângace, mai păstrau ceva din mișcarea sacadată a filmului mut. Dar s-au perfecționat rapid și au apărut filme de răsunet; King-Kong, de exemplu, care îngheța sângele în vine.
Industria de film americană a lansat o serie de actori și actrițe care au cucerit imediat inimile spectatorilor. Se făceau multe filme muzicale, cu cadre somptuoase și dansuri deosebite: un șir de 50 de balerini mișcându-se toți deodată, perfect sincronizați, french-can-can, step și dansatori perfecți, ca Fred Astair, cu partenere pe măsură.
