ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE „Filosof între regi, rege între filosofi”. Aşa l-au caracterizat membrii Academiei din Berlin pe Dimitrie Cantemir (1673-1723), domnitorul Moldovei.
Un articol de Georgeta Filitti|19 februarie 2017
La 15 ani a fost trimis ostatic la Istanbul (vechiul Constantinopol) pentru a garanta credinţa tatălui său, domnitorul Constantin, faţă de turci.
S-a şcolit în mediul extrem de rafinat din punct de vedere intelectual al Patriarhatului grecesc, unde trăiau destui absolvenţi ai Facultăţii de medicină din Padova. S-a împrietenit cu demnitari otomani şi s-a bucurat de favoarea sultanului Ahmet al III-lea, mare meloman şi iubitor de artă. În istoria Turciei domnia acestuia e socotită „epoca lalelelor”, pentru cultivarea modelelor acestei flori în pictură, mozaicuri, ceramică, miniatură.
Dimitrie Cantemir devine membru în loja rosacrucienilor, unde activaseră Martin Luther, Baruch Spinoza, Paracelsus, Fr. Bacon, Comenius, R. Descartes, Leibnitz. La Istanbul şi-a constituit o impresionantă bibliotecă (ajunsă după 1711 pe mâna familiei Mavrocordat), colecţionează artefacte din situuri arheologice şi îşi găseşte o îndeletnicire care îl va face celebru până astăzi în lumea turcească: pune muzica gazdelor sale pe note, folosind alfabetul arab. Sultanul l-ar fi dorit domn în ambele ţări româneşti – cel puţin aşa reiese dintr-o scrisoare a fiului său Antioh, ambasador rus la Paris, către Voltaire, unde susţine că a avut în mână firmanul de numire.
Dar soarta i-a fost alta. Dincolo de vrăjmăşia de o viaţă cu domnul Ţării româneşti Constantin Brâncoveanu, el e numit domn al Moldovei în 1710, trece de partea ruşilor, dobândind, prin tratatul de la Luţk din 1711, Diploma de protecţie imperială, conferită de Petru cel Mare. Războiul izbucnit în acelaşi an între ruşi şi turci îl găseşte în tabăra ţaristă, pierzătoare (lupta de la Stănileşti). Silit să se refugieze în Rusia, cu alţi 4000 de moldoveni, Dimitrie Cantemir îşi urmează vocaţia de mare cărturar. Primeşte numeroase recompense de la ţar, între care moşii în apropiere de Harkov. Cea mai cunoscută, Dimitrovka, i-a purtat, cum se vede, numele. La Moscova a ctitorit biserica Sfinţilor Împăraţi, dărâmată în timpul dictaturii sovietice. Pe locul ei s-a construit sinistra închisoare Liublianka.
A fost consilier de taină al ţarului şi senator. În exilul rusesc elaborează lucrări, scrise în limba latină, care i-au adus faimă europeană: Descrierea Moldovei, Istoria Imperiului otoman, Hronicul vechimii moldo-vlahilor, Sistema religiei mahomedane, De muro Caucaseo. A întocmit şi o hartă a Constantinoplului. În 1714 a fost ales membru al Academiei din Berlin şi lucrările lui (în primul rând cea privitoare la istoria turcilor) au fost traduse în germană, franceză, engleză, rusă. Petru cel Mare i-a cerut să organizeze, după modelul berlinez, o academie la Petersburg. În 1723 a devenit principe al Imperiului roman de naţie germană. Preţuit de ţar (care i-a fost şi naş la a doua căsătorie, cu Anastasia Trubeţkoi), demnitar al Imperiului rus, cu numele figurându-i în galeria din biserica Sf. Genoveva din Paris, Dimitrie Cantemir, după moda rusească, n-a avut voie să iasă din ţara muscălească. A murit de diabet, boală netratabilă atunci, şi rămăşiţele i-au fost aduse la Iaşi în 1935.
Şi copiii săi din prima căsătorie cu Casandra, fiica domnului Ţării româneşti Şerban Cantacuzino, s-au bucurat de notorietate. Fiica sa Maria, favorită a ţarului, a fost la un pas de tron. Extrem de cultivată, poliglotă, cu o vastă corespondenţă, având preocupări de astronomie şi de muzică, era socotită cea mai învăţată femeie din Rusia secolului al XVIII-lea. La fel, fiul său Antioh, ambasador în Franţa şi Anglia (unde a complotat pentru aducerea reginei Ana pe tron), e considerat primul scriitor rus de factură europeană, cu contribuţii deopotrivă ca traducător şi fabulist.
În jurul Cantemireştilor s-a constituit o exegeză exemplară. De la Harvard la Moscova, arhivele adăpostesc şi continuă să ofere surprize despre acestă familiei internaţională.
