Emilia Popescu: „Generalizarea în artă înseamnă moarte“
https://www.ziarulmetropolis.ro/emilia-popescu-generalizarea-in-arta-inseamna-moarte/

Emilia Popescu joacă în seara aceasta şi mâine, de la ora 19.00, în „Sex“, la Teatrul Metropolis din Bucureşti, un spectacol despre dragoste, ratare, moarte şi eşecul unei relaţii.

Un articol de Andrada Văsii|2 septembrie 2013

Emilia Popescu s-a îndrăgostit la 14 ani de drumul care duce la nașterea unui personaj. Îşi alege foarte bine rolurile, iar atunci când are nevoie să se reîncarce, după efort, merge la spectacole, călătoreşte şi petrece timp cu fiica ei. Spune că în teatru e esențial să crezi în tine şi să nu te lași clintit. Dar și să ai o sănătate bună, care să-ți permită să treci peste orice lovitură, pentru că meseria „durează 40 de ani, nu trei”.

Cel mai recent spectacol al Emiliei Popescu este „Sex”, în regia lui Claudiu Goga, a cărui premieră are loc pe 2 și pe 3 septembrie, de la ora 19.00, la Teatrul Metropolis din Bucureşti.

INTERVIU Vă pregătiți pentru o nouă producţie, ,,Sex’’. Ce se ascunde în spatele unui spectacol cu un nume atât de incitant?

Emilia Popescu: Cine se așteaptă să vadă ceea ce spune titlul, se înșală! De fapt, este o piesă în care se spun adevăruri tulburătoare, o piesă despre dragoste, despre eșecul unor relații, indiferent că este vorba despre o poveste bărbat-femeie, sau bărbat-bărbat. Sigur că într-o relație există și această parte fizică, cu o mai mică sau mai mare importanță. Dar piesa este despre ratare şi moarte.

Tema sexului este îndelung mediatizată în societatea actuală. Mai aduce ea oameni în sala de teatru?

Emilia Popescu: În piesă nu este vorba despre sex şi nici nu se vorbește despre acest lucru. Este adevărat, acest aspect face parte din viața noastră, dar nu asta este miza aici. Am avut deja un spectacol şi am fost foarte plăcut impresionată să văd cum reacţionează spectatorii la text. Mesajul greu, filozofic și poetic a fost ascultat cu mare atenţie.

Eu nu cred că sexul aduce oameni la teatru. Până la urmă, toți trecem prin aceste lucruri: începem o poveste de dragoste, o traversăm, și ea se termină, mai mult sau mai puţin… În „Sex“ este vorba despre doi oameni care s-au iubit şi care, aparent, se luptă unul cu celălalt. Eu cred că orice relație este o luptă: indiferent că este cu armele pe masă sau că se duce cu arme mai subtile.

Şi, chiar dacă cei doi rămân împreună, asta nu înseamnă neapărat că au o relaţie reuşită. O relaţie este ca viața însăşi: cu îndoieli, cu certitudini și cu o asumare deplină a propriului destin și a propriului eșec. Orice om are un destin pe care și-l asumă, cu un pic de ratare. Ceea ce este aproape cehovian.

Emilia Popescu, în spectacole memorabile

Aţi jucat mai întâi la Bulandra, iar în ultimii ani aţi făcut parte din trupa Teatrului de Comedie. Ce v-a adus pe scena Teatrului Metropolis?

Emilia Popescu: La Bulandra am jucat 14 ani. Iar acum împlinesc 13-14 ani la Comedie! La Metropolis mi-am dorit să joc încă de pe vremea când colegul nostru, George Ivașcu (n.r. directorul Teatrului Metropolis), reconstruia acest teatru. El a fost foarte bucuros că a reușit să renoveze acest spațiu şi a dovedit că este, într-adevăr, un coleg foarte generos. După ce a preluat teatrul, mulţi dintre colegii lui i-au spus: ,,Gata, aici e locul meu!“.

Câştigă o invitaţie la spectacolul „Sex“, la Teatrul Metropolis!

Este adevărat că el a făcut o selecție de spectacole bune și și-a făcut un public. Iar eu am vrut de mult să joc, dar, așa cum se spune, trebuie să existe şi o conjunctură. Sper ca de acum încolo să fiu cât mai mult aici, pentru că le-am spus-o tuturor că este un loc cu un colectiv tehnic perfecționist, atât de ambițios și de devotat încât te face să te simţi extraordinar. Iar publicul este foarte, foarte bun.

Cum s-a văzut reacţia publicului după avanpremiera cu „Sex“, din iulie, de la Teatrul Metropolis?

Emilia Popescu: Publicul teatrului este potrivit pentru piesa noastră, care nu este o producţie pentru săli mari. „Sex“ este o mărturisire. Ca spectator, ţi se pare că te uiți pe gaura cheii, în sufrageria unor oameni. Iar ca actor ai nevoie de un spațiu mic şi de un pic de intimitate pe scenă. Mi-a fost foarte teamă, ca la orice avanpremieră. Dar am avut în public de la adolescenți de 17-18 ani, până la oameni în toată firea, care au reacționat extraordinar de bine. I-a atins ce s-a întâmplat pe scenă.

Eu cred că spectacolul de teatru, dacă nu emoționează, nu și-a împlinit menirea. Noi am avut un feedback foarte bun și sperăm că lucrurile vor merge la fel de bine și de acum încolo, mai ales că se şi duce repede vestea.

Emilia Popescu

Emilia Popescu şi Mircea Rusu, într-o scenă din spectacolul „Sex“, de la Teatrul Metropolis

Ați avut roluri consistente în teatru. Le-aţi ales cu mare atenţie. Este aceasta o strategie de carieră?

Emilia Popescu: Este adevărat că nu joc în patru piese în același timp, deoarece consider că nu le pot face bine pe toate. Dar am avut roluri foarte grele și importante precum cel din „Pescărușul”, de la Teatrul de Comedie. Eu așa funcționez: îmi drămuiesc timpul și îmi dau răgaz să fac lucrurile cât mai bine în momentul respectiv. Şi cred că așa o să rămân și pe mai departe.

Nu poţi lucra la capacitate maximă dacă joci în 3-4 spectacole în acelaşi timp. Asta cred pentru mine, dar alţii fac asta şi o fac chiar foarte bine. Depinde de fiecare actor în parte. Ține de un crez interior și chiar şi de factura rolului. În principiu, orice rol te costă, pentru că aceasta este meseria, iar eu vreau să îmi dau timp și pentru mine.

Trebuie să te reîncarci. Am noroc că am o fată și că sunt cu picioarele pe pământ, altfel, ar fi mai complicat. Vreau să îi acord și ei timp, iar pentru mine este foarte important să mă știe că sunt, fizic, alături de ea. Va trebui să mă organizez foarte bine, pentru că voi începe munca la televiziune şi voi relua spectacolul „Cafeneaua“, în care joc alături de Horațiu Mălăele și de Dana Dogaru.

Cea mai frumoasă zi ca actriță de teatru?

Emilia Popescu: Este greu de spus, pentru că sunt mai multe… Nu pot, aș fi nedreaptă. Dar îmi amintesc că una dintre cele mai frumoase perioade din cariera mea a fost cea în care am jucat la Teatrul Bulandra, până în 1996, când închegasem o trupă sub îndrumarea lui Alexandru Darie.

Am avut, atunci, multe spectacole memorabile: „Poveste de iarnă“, „Trei surori“, „Iulius Cezar“. Și aceea a fost una dintre cele mai importante perioade din viața mea. Dar pe urmă au urmat altele. Și cu „Marlene“ am avut clipe extraordinare, și cu turneele „Străini în noapte“… Și experiența de la Teatrul Național, în care eu am jucat un rol mic, în „Jocul ielelor“, dar extrem de important pentru mine. Și începuturile mele cu Moțu Pittiș. Nu aș putea alege o singură zi.

În filmele din ultimii ani ați avut roluri, dar nu multe. Diferă viziunea dumneavoastră de modul în care văd cinematografia regizorii din Noul Val?

Emilia Popescu: Nu pot să dau o explicație. Cred că este o chestie de conjunctură şi nu ține de decizia mea. Pur și simplu nu am fost în atenția regizorilor de film. Nu are nicio legătură cu vreo opțiune sau cu vreo decizie de-a mea. Doar cu decizia celor care fac film.

Vă mai aduceți aminte de ce v-ați îndrăgostit de meseria aceasta?

Emilia Popescu: Tot timpul mi-am dorit să fac teatru. Mi-am ales meseria de la 14 ani. Motivul pentru care m-am îndrăgostit de ea? Raţiunea pentru care fac teatru? Drumul care te duce la nașterea unui personaj! Drumul acesta înseamnă o permanentă autoanaliză și o continuă încercare de a ieși din tine. Asta m-a atras și asta mă interesează în continuare.

De aceea am decis ca în ultimii ani să joc personaje atât de străine și atât de dificil de adus pe scenă. Uneori, pot spune sincer că am obosit şi că vreau o comedie. Dar sunt pariuri pe care le-am făcut cu mine însămi şi sunt încercări prin care mi-am impus să trec singură. Nu o să spun câte pariuri cu aceste roluri am câştigat, dar până la urmă pot să spun că din fiecare rol am câştigat ceva.

Chiar cred că la vârsta noastră trebuie să te autodepășești. Sigur, asta ține de noroc și, în cea mai mare parte, şi de regizorul cu care lucrezi. Un actor nu-şi face singur marile lui roluri, totul este o muncă de echipă. În general, marii actori sunt creaţia unor mari regizori.

Emilia Popescu

Cum vă refaceţi după bătălia cu fiecare rol?

Emilia Popescu: Există o permanentă acțiune de spiritualizare şi fiecare se încarcă în felul lui. Pe mine mă ajută foarte mult să merg la concert, să mă duc la alte spectacole, să stau să mă gândesc, să meditez. Eu sunt o fire contemplativă, contrar aparențelor. Mă încarcă foarte mult să plec, să văd locuri noi. Când am timp. Când nu am timp, este suficient să stau liniștită și să văd un film foarte bun. Te încarci când stai împreună cu oameni care îţi fac bine și asta este foarte important: să îi ai pe acei oameni în jurul tău.

Credeți că teatrul românesc poate rivaliza cu producțiile din Occident?

Emilia Popescu: Unele producții se pot compara cu ce e în Occident, altele nu. Nu poți generaliza spunând că teatrul românesc este cel mai bun din Europa sau că teatrul românesc nu mai este cel mai bun din Europa. Unele spectacole sunt extraordinare, altele nu. Teatrul este făcut de oameni, iar fiecare spectacol este o oglindă a oamenilor care îl produc și care îl creează.

Fiecare regizor este marcat şi măcinat într-o anumită fază a existenței lui. Nu poate să facă în fiecare zi capodopere ca și cum ar face o omletă. Dar, așa cum există spectacolele extrem de rușinoase, tot aşa există și spectacole extraordinare. Ține de conjunctură. Fără îndoială că avem și spectacole care pot rivaliza cu orice spectacol de top din afară. Eu cred că generalizarea în artă înseamnă moarte. Moarte!

Teatrul nu s-a schimbat şi poţi verifica asta în orice cronică pe care ai citi-o, chiar dacă este scrisă în 1930, de exemplu. Poţi citi despre despre începuturile Teatrului Național condus de Zaharia Stancu, și despre doamna Bulandra. Sunt aceleași lucruri. Nimic nu este schimbat. Așa cum ceea ce scriau Eminescu și Caragiale în jurnalistică, se poate potrivi poimâine. Structura umană nu se schimbă, iar noi trăim în aceeași țară de atâta vreme și nu s-a schimbat mai nimic în bine.

Ați jucat mult la Teatrul de Comedie; credeți că se mai aplică scrierile lui Caragiale realității autohtone?

Emilia Popescu: Da. În totalitate. Doar că speranțele erau mai mari înainte, iar acum sunt mult mai mici. Acum, totul pe glob e aranjat şi trăim în ce s-a planificat.

Emilia Popescu

Emilia Popescu, alături de Mircea Rusu (stânga), Gelu Niţu şi Mihai Calotă, în spectacolul „Sex“

Într-un reportaj mai vechi făcut de TVR la Teatrul Bulandra în timpul spectacolului ,,Visul unei nopți de vară“ am observat un alt fel de a face teatru, mult mai profund. Se mai poate întoarce teatrul la acea modalitate?

Emilia Popescu: Era un spectacol fabulos, făcut de Liviu Ciulei. Aceea a fost o perioadă de deschidere extraordinară pentru noi. Erau începuturile noastre, cu domnul Ciulei, cu Moțu Pittiș, cu „Visul unei nopți de vară“. Sigur că se mai poate face teatru în modul acela, iar unii dintre noi îl fac şi acum aşa. Dar contează foarte mult întâlnirea şi modul în care se formează echipa.

Când lucrezi la un spectacol, sentimentul acesta că ușor-ușor se creează o trupă unitară și în gândire ține foarte mult de regizor. Se poate. Noi am trăit asta cu „Pescărușul” la Teatrul de Comedie, când l-am auzit pe Vladimir Găitan spunând: „Este un cadou! Nu am mai trăit de mult acest sentiment!“. Acel sentiment este cel mai important lucru din viața ta.

Dacă v-aţi întâlni cu Emilia Popescu de la debut, ce i-aţi spune?

Emilia Popescu: Nu i-aș spune decât că oamenii nu sunt atât de buni și de sinceri cum crede ea. Că ar trebui să fie un pic mai precaută cu persoanele în care investește atât de mult.

Referitor la debut și pașii în actorie, aveți vreo povestire amuzantă de la examenul de admitere?

Emilia Popescu: M-am pregătit cu o doamnă extraordinară, profesor al multor generații, Ileana Cârstea. Eram atât de timidă încât stăteam și îi ascultam pe toți, iar când mă punea să spun ceva, nu îndrăzneam. Pentru mine, mai mult de doi oameni înseamnă public. N-am putut să deschid gura până cu vreo două săptămâni înainte de examen, când știam că totuși va trebui să vorbesc și în fața comisiei. Am putut, mai greu, dar am putut.

Este foarte ciudat, deoarece eu aveam foarte mare încredere în mine la început, iar această încredere a scăzut cu timpul, lăsând loc pentru sentimentul responsabilităţii. Știu că asta îmi spunea şi doamna Olga Tudorache la clasă: „Intri pe scenă ca în brânză. Ai să vezi tu mai târziu. Nu o să poți să pui primul pas pe scenă pe măsură ce trece timpul’“. Nu am înţeles ce mi-a spus atunci. Dar, mai târziu, mi-am dat seama că, după mai multe roluri, apare responsabilitatea, iar responsabilitatea devine o frică.

Când ești mai tânăr, te gândești că trebuie să placi şi să dovedești. Crezi un lucru și nimic nu te poate clinti. Nici nu trebuie să te clintească. Mereu vor fi oameni care să nu te placă, iar unii oamenii vor găsi o modalitate de a te desființa. În meseria aceasta, dacă ai talent, dar nu ai o sănătate și o constituție puternică, nu poți face treabă.

Unii au lucrat numai cu talentul. Dar dacă nu ai o sănătate și o structură fizică care să-ți permită să treci peste orice dezamăgire și peste orice lovitură, te poți îmbolnăvi. Și nu îți mai poți face meseria, pentru că meseria durează 40 de ani, nu trei.

Emilia Popescu: „Nu-i mai poţi cere unui tânăr să-şi dea viaţa pentru teatru“

Ați avut mereu parte de publicul pe care vi l-ați dorit? Sau au fost și incidente la spectacole?

Emilia Popescu: Mai văd oameni care pleacă în timpul spectacolelor. Dar publicul variază şi publicul este cinstit. De exemplu, la o piesă precum „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, pe care o jucam la Teatrul de Comedie, multă lume venea pregătită să râdă. Unii știau despre ce este vorba, alții nu. Eram cu Ştefan (n.red. – Ștefan Bănică) în distribuție și râdeau; râdeau și unde nu trebuia. Dar minoritatea până la urmă conta, pentru că îi făcea şi pe ceilalți să se potolească.

Îţi asumi seriozitatea atunci când joci un rol, iar publicul este onest. Cu atât mai mult cu cât îl prinzi, ca la „Pescărușul”, când vezi cât e de atent și la ce lucruri subtile reacționează. Uneori ai impresia că au citit toți piesa înainte. Cu siguranță că nu au făcut-o. Fiecare percepe la nivelul lui, iar tu, creatorul, trebuie să acoperi toate diferențele. Sunt unii spectatori care înţeleg piesa până la ultimul nivel şi asta este bine. Dar tuturor spectatorilor trebuie să le dai o poveste care să-i emoţioneze.

Credeți că generația actuală este lipsită de valori? Mai vin tinerii la teatru?

Emilia Popescu: Da, mai vin la teatru. Însă sunt mai mulți cei care nu mai citesc. Nu mai poți să îi ceri unui tânăr să își dea viața pentru teatru, pentru că el moare de foame. Sunt mai puțini cei care își dau viața pentru teatru. Și sunt şi mai puțini cei care se uită la generația noastră, de exemplu, cu toate că nu suntem atât de bătrâni. Poate și dintr-un spirit de frondă, poate şi pentru că ei vor să demonstreze sau să demonteze ceva, ceea ce este o prostie. E trist pentru ei; e ca și când nimeni nu a scris şi nu a trăit niciodată înaintea lor. Nu e normal, e şi trist, dar nu sunt toți așa.

Eu mi-am dorit foarte mult să fac „Pescărușul” și mi s-a îndeplinit visul acesta. Iar când am început să lucrez am crezut că, nu știu cum să spun, contractul meu cu Dumnezeu a fost respectat. Dar abia acum îmi dau seama ce mi-a dat. Mi-a dat întâlnirea cu Anca Dumitra, care joacă rolul Ninei, și cu Alex Pavel. El mi-a dat acești copii. Anca Dumitra are toate datele de mare actriță. Cu toții i-am făcut o reverență, am iubit-o și o apreciem.

Aceasta este cea mai mare bucurie, pentru că eu nu cred în generații. Talentul și crezul sunt limbajul comun.

Dacă v-a plăcut articolul, urmăriți-ne și pe Facebook!

INFO

Teatrul Metropolis, Bucureşti

„Sex“, de Rob de Graaf

Regia: Claudiu Goga

Cu: Emilia Popescu, Mircea Rusu, Gelu Niţu, Mihai Calotă

Luni, 2 septembrie şi marţi, 3 septembrie, ora 19.00

Fotografii: Maria Ştefănescu

 

27
/02
/24

Între 6 și 7 aprilie va avea loc Digital Nomad Summit, conferința dedicată celor care vor să lucreze și să trăiască oriunde în lume. Timp de două zile, 12 speakeri locali și internaționali vor oferi inspirație, povești și instrumente valabile pentru cei care vor să-și schimbe locuința și să lucreze din Asia sau Europa.

15
/02
/24

Pe 26 martie 2024, începând cu orele 18.30, Opera Națională București va găzdui o ediție specială din ciclul de conferințe SCENA GÂNDIRII. Evenimentul, desfășurat sub titlul „Universitate, societate, creativitate”, va aduce pe scenă trei rectori ai unora dintre cele mai reprezentative universități românești.

11
/01
/24

Institutul Cultural Român anunță lansarea ediției din 2024 a Programului CANTEMIR*, program de finanțare pentru proiecte culturale destinate mediului internațional. ICR va acorda finanțare nerambursabilă pentru inițiative culturale din domeniile arte vizuale (arte plastice, arte decorative, știință/cercetare și arhitectură, design, noile media, fotografie, performance) și artele spectacolului (teatru, muzică, dans).

15
/12
/20

TOP Ce filme româneşti de ficţiune merită reţinute din acest an 2020 în care cinematografia a fost dată peste cap? Cu ce mai rămânem în afară de două încercări radicale ale unor regizori consacraţi, precum „Tipografic Majuscul”, de Radu Jude, şi „Malmkrog”, de Cristi Puiu?

29
/12
/19

TOP A fost o ediţie foarte bună a festivalului de la Cannes, aşa că topul meu de final de an, care inevitabil e unul subiectiv, e influenţat de asta. Cap de listă e, totuşi, extraordinarul câştigător de la Berlin. Filmele-vedetă de la Veneţia nu m-au impresionat.

23
/12
/19

ANALIZĂ A fost un an cu de toate pentru cinematografia română: succese internaționale, apariția unor noi voci promițătoare, cineaști care se reinventează, prelungiri reușite ale realismului Noului Val, epigonism, insistența pe tema comunismului, filme de public, dar și un scandal în jurul concursului organizat de Centrul Național al Cinematografiei.

06
/09
/19

Invitată a celei de-a şaptea ediţii a Alba Iulia Music & Film Festival (30 august - 1 septembrie), eveniment organizat de TIFF, Maia Morgenstern a vorbit, la o întâlnire cu publicul, despre cinema, despre cum a ajuns actriţă, despre „Balanţa” şi Lucian Pintilie, despre generaţii şi despre seriale.

05
/09
/19

Colaborator al Ziarului Metropolis, Mihai Cristea a fost din nou la Festivalul de la Veneţia, de unde a scris despre câteva titluri: de la filme americane dezamăgitoare ca ”Ad Astra”, de James Gray, sau ”The Laundromat”, de Steven Sorderbergh, şi până la filme ambiţioase ca „Ema”, de Pablo Larrain, şi „Martin Eden”, de Pietro Marcello.

03
/07
/19

INTERVIU „Învăț film pe măsură ce îmi fac filmele”, spune cunoscutul cineast filipinez Brillante Mendoza, într-un interviu exclusiv pentru Ziarul Metropolis. Regizorul vorbește despre importanța premiilor și își explică stilul special de lucru, dar și motivele pentru care este interesat de aspectele sociale din Filipine.

07
/05
/19

PREVIEW Cu „La Gomera”, Corneliu Porumboiu a ajuns în sfârșit acolo unde îi era locul: în Competiția de la Cannes, cel mai important festival de film. El concurează pentru Palme d`Or cu cineaști-cult ca Almodóvar, frații Dardenne, Jarmusch, Kechiche, Loach, Malick sau Tarantino. La ce să ne așteptăm?

06
/01
/19

PREVIEW Anul 2019 se anunță promițător pentru cinematografia română. Cele mai așteptate sunt noile filme realizate de Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, cu o potențială premieră la Cannes. Tot în acest an va ieși în săli și „Nu mă atinge-mă”, controversatul debut al Adinei Pintilie.

12
/12
/18

TOP Documentarele își fac cu greu loc în cinematografe. Așa că pentru a viziona cele mai noi filme de nonficțiune nu ne rămân decât festivalurile și diferitele platforme. Am ales 10 documentare care m-au impresionat cel mai mult dintre cele văzute în 2018. Sunt filme extrem de stimulante și de îndrăznețe.

09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.