Ziarul Metropolis a demarat campania „Noua generaţie de aur“, prin intermediul căreia îşi propune să vă prezinte interviuri cu actori de elită ai României – cu acele nume care redimensionează idealurile „Generaţiei de aur“ a teatrului şi a filmului românesc.
Un articol de Monica Andronescu|25 martie 2016
Vom încerca să definim ce a însemnat această generaţie şi care au fost valorile care au făcut-o să se impună.
Am stat de vorbă cu actrița Emilia Popescu, una dintre cele mai cunoscute și mai îndrăgite actrițe ale ultimilor douăzeci și cinci de ani de teatru românesc. Un traseu artistic interesant și sinous, o poveste de viață…
Se vorbește mult despre „generația de aur” și există nostalgia după această generație. Este doar un mit?
Nu e un mit. Ei chiar au existat. Au putut să existe pentru că au avut lideri.
Ce i-a făcut să se coaguleze într-o generație?
Regizorii. N-ai locomotivă, nu știi încotro te duci. Vagoanele sunt superbe, curate, dar până nu vine locomotiva să le tragă nu se poate. Noi, această generație de tranziție, tinerii din ’90, am fost și noi o posibilă generație, nu știu dacă de aur, dar am fost o generație puternică, însă nu am avut locomotiva. A existat la un moment dat Ducu Darie, dar pe urmă locomotiva s-a oprit, nu știu de ce…
Deci problema cea mai mare ar fi regia…
Da, e o problemă cu regia, dar, pe de altă parte, dacă faci o listă ai să vezi că sunt mulți regizori. Însă lipsește regizorul de cursă lungă, regizorul care să se ridice și să apuce o mână de oameni și să aibă un program artistic de durată, în care fiecare să se dezvolte. Asta ne lipsește.
Să înțeleg că ceea ce se întâmplă acum nu mai ajunge la calitatea spectacolelor acelei generații?
Acum e o lipsă de omogenitate. Pentru că o trupă se creează în timp și devine omogenă datorită spiritului pe care-l impune regizorul. Asta s-a pierdut în teatrul românesc. Nu mai există strălucire. E un trend în culorile care se poartă prin magazine, maro și negru… Și nu înțeleg de ce se practică această uniformizare la toate nivelurile.
Perioada comunistă a favorizat această așa-numită „generație de aur”?
Cea mai importantă diferență dintre ce e acum și ce era atunci este banul. Pe vremea aia nu aveam niciun fel de motiv material. Nu existau nici concurență, nici problema câștigului. Și, prin urmare, meseria se făcea mai serios din simplul motiv că o făceai numai pe ea. Și mie mi-ar plăcea cel mai mult pe lumea asta să mă trezesc dimineața și să mă gândesc la rol. Să nu trebuiască să te duci nicăieri unde nu-ți face plăcere și în niciun loc care nu este conform cu principiile tale.
CITIȚI ȘI Oana Pellea: ,,Avem și azi cauze de apărat”
Atunci oamenii se dedicau, pentru că nu aveau altceva de făcut. Accesul la informație fiind redus, căutau cu disperare informația și citeau. Și funcționa mai bine meritocrația, chiar dacă la cenzură erau niște analfabeți. Era vorba de o etică a meseriei, care astăzi lipsește. Exista o cenzură a calității. Și toate astea chiar dacă unii au pactizat cu regimul. Dar zic eu că, dacă s-au putut face acele spectacole extraordinare, a meritat… Și nu pot să nu întreb: acum pentru ce se mănâncă atâta porcărie? Nu văd rostul.
Deci acum se face mult mai mult teatru prost?
Acum așa iese. Nu știu de ce. Cred că primul motiv pentru care se întâmplă asta e că nu există repercusiuni. Nu există nicio modalitate de a-i sancționa pe cei care dau pe piață spectacole slabe pe banii statului. Și aici vorbim de două lucruri. Dacă ai bani și vrei să faci un spectacol la tine la bloc, asta nu se judecă. Dar când e pe banii statului, nu e normal. Când directorii de teatru își permit să arunce banii pe spectacole care se joacă de două ori, nu e normal… Este cineva tras la răspundere? Nu! Și apoi, astăzi sunt mulți oameni care nu sunt atât de buni. Dar, pe de altă parte, teatrul nu se face numai cu genii. Teatrul bun se poate face cu disciplină și puțină imaginație…
Să înțeleg că, acum, a fi angajat într-un teatru nu-ți mai oferă o formă de siguranță artistică?
În niciun caz! Siguranța artistică astăzi lipsește cu desăvârșire în teatru…
Pentru situația asta, pentru această formă de regres, are și publicul o vină?
Producătorii așa spun, că asta cere publicul. Dar eu nu sunt sigură că e așa. Pe de altă parte, publicul ăsta e format din oameni și mitocanii fac mai mulți copii decât oamenii educați și ei cresc și vor „Hăhăhă”. Dar dacă nu mai dai pe niciun post ce-or să facă? Însă chestia asta nu merge în democrație. Mergea într-o dictatură, înr-un sistem opresiv. Acum, au fost mari actori care s-au dus să apară alături de maneliști. Ăsta e adevărul.
Întrebarea e de ce…
De bani!
Sunt atât de importanți?
Da! Sistemul te face să ajungi să spui „da” cu toată gura. Dacă e atât de greu să supraviețuiești de la o lună la alta, da sunt importanți. În condițiile în care un salariu la o Trattoria e de 20 de milioane și eu am tot atât la teatru, da, sunt importanți. Și sunt invidiată că am salariul atât de „mare”, alții îl au mult mai mic… Nu e normal. Trebuie să ai un salariu civilizat. Noi nu jucăm de câți bani avem pe statul de plată, pentru că atunci s-ar închide teatrele. Pe de altă parte, există și mulți actori slabi și lipsiți de bun-simț și care ar juca la fel de prost oricâți bani i-ai da. Și întrebarea e de ce sunt ei angajați în teatru?
Și care ar fi soluția?
Mie mi s-ar părea normal să mă pună să dau concurs iar, că poate eu, în ăștia doi ani, nu mai știu să stau pe scenă. Asta ar fi soluția: să nu mai existe contracte nedeterminate, ca să putem avea oricând 100 de kilograme, să nu mai știm să vorbim pe scenă, dar să fim angajați pe viață. Acum nu contează nimic și ăsta e cel mai groaznic sentiment, nu contează ce abilități ai, nu contează gradul de dificultate al unui rol. Nu mi se pare normal să ai un contract pe viață, la un teatru mare și să nu faci nimic.
Există vreo urmă nostalgie după acei ani de comunism?
Nu. Și de altfel eu am lucrat foarte puțin în comunism. În 1988, la Petroșani. Dar va exista întotdeauna o nostalgie după tinerețea mea.
Și cum a fost la Petroșani în acel an?
Greu! Frig, întuneric, ploua în teatru.
Ploua în teatru?
Dar și la noi, la Comedie, plouă în teatru, după ce s-a renovat…
Și veneau minerii la teatru?
Da! Eu jucam cu Claudiu Bleonț. El era acolo de mulți ani. Eu eram cunoscută că făcusem un film și mă cunoșteau, mă strigau pe stradă. Dar nu jucam doar în Petroșani, plecam și în turneu…
Și unde erau turneele?
În Moldova, peste tot. Ne urcam într-un autocar pe jumătate stricat, fără niciun pic de căldură. Era ceva incredibil, de neimaginat, dacă nu ai trăit așa ceva. A fost o experiență fabuloasă. Era acolo o faună… Și era atât de frig, încât puneam un reșou cu prelungitor pe hol. Îți dai seama că era o tâmpenie, pentru că nu se putea încălzi nimeni de pe hol. Mi-aduc aminte odată, când am fost la Sovata și jucam într-un cinema. Iar înainte de spectacol eu și Claudiu stăteam în față, pe stradă, și strigam la oameni să vină la teatru, ca în anul 1200.
Adică ceva de genul „Lume, lume…”
Exact. „Lume lume, veniți la teatru! Spectacol!” Dar nu se mirau. Pe urmă ne-am dus în sală și am măturat scena… Nu era nimic acolo. Am făcut rost de niște inele să punem o perdea bleumarin și mi-aduc aminte că am cerut un bec. Eu aveam multe haine de schimbat. Și n-aveam loc, n-aveam cabină, nimic. La becul ăla ne schimbam amândoi: „Ai terminat?” „Nu!” „Hai mai repede.” „Bine!” „Vino tu!”. N-am să uit toată viața.
Directoarea de la Petroșani era mama lui Marius Stănescu. Prima imagine din Petroșani asta e, când am coborât în gară și m-am dus la teatru, iar pe trepte mă aștepta Marius. Care m-a dus să-mi arate unde aveam să locuiesc eu în teatru. Era sinistru. Și pe urmă mi-a zis că mai e o familie care găzduiește actori. Și acolo m-am dus. Și a fost foarte frumos, pentru că era familia caricaturistului Ion Barbu. Mulți artiști au stat acolo.
Și cum se potrivea lumea asta cu visele despre teatru, artă? A fost vreun moment de deprimare al fetei visătoare?
Eu jucam la Bulandra, făcusem film, iar povestea asta cu Petroșani mi se părea un fel de jertfă. Era o plată pentru gloria de la Bulandra… Toate erau cuantificate și puse la locul lor. Trebuie să sufăr, să vină să mă vadă minerii… Eram conștientă că era un dezastru. Mi-era greu fizic. Era foarte frig. Era foarte greu să joci în frig, să nu te poți spăla.
Și Revoluția?
M-a prins venind dintr-un turneu cu Claudiu, eram în tren. Cred că veneam de la Roșiorii de Vede. Claudiu umbla pe hol. Și la un moment dat vine și zice: „Băi, băi, e Revoluție!” „Bă, e jale, e nebunie!” Habar n-aveam noi de Revoluție, noi aveam vin de dus de sărbători acasă, ne dăduse cineva.
Vinul era roșu?
Da, roșu!
În damigeană?
Nu, nu. Nu puteam să cărăm atât de mult. În sticle.
Dincolo de bani, povestea cu televiziunea a fost de ajutor în carieră?
Dar nici n-au fost bani… Nu, regizorii se pare că nu te percep bine.
Nu e mai ușor să obții roluri după genul ăsta de expunere?
În capul meu așa a fost, că un regizor cunoaște actorul. Nu mi-a trecut prin cap că unii regizori urăsc actorii, că regizorii de film nu vin la teatru, că regizorii de teatru nu se duc la teatru…
Regizorii de teatru urăsc actorii?
Da, unii dintre ei îi disprețuiesc. Mi-a explicat cineva la un moment dat: „Imaginea ta e alta!”. „Cum adică?” am întrebat eu. Pentru un om de meserie eu trebuie să fiu o actriță care face ciorbă, tocăniță, plăcintă… Și tu alegi ce vrei să facă actrița. Și mi s-a spus că asta e din manuale. Că regizorul respectiv o să gândească așa: „Pentru public, ea e Emilia de la „Dansez pentru tine”. N-am nevoie de ea. Sau am nevoie, dar nu pot să-i dau să joace mare lucru, că lumea o asociază.
Noi am fost educați că scena e sfântă, că e o biserică și că nu suportă orice.
Se vorbește mult despre șușe. Ce înseamnă șușă?
Un spectacol fără pretenții artistice. Un spectacol vulgar, trivial, în care faci totul, ca să fii pe placul publicului. Nu cred că orice spectacol care nu e strălucitor e șușă. Noi am fost educați că scena e sfântă, că e o biserică și că nu suportă orice. Ba da, scena suportă orice. Și publicul suportă orice. E foarte trist. E un timp în care nu te poți regăsi. Acum oricine poate să facă orice și se pune pe un afiș. Lipsește respectul.
Al cui respect și pentru cine?
În primul rând nu ne respectăm noi între noi. Și suntem striviți de o mediocritate uriașă cu judecăți absolute. Ei dețin adevărul absolut.
Teatrul e mai mult artă sau mai mult entertainment?
Trebuie să fie și una, și alta. Noi confundăm șușa cu comedia. Oamenii vor să vadă comedie. Și ne place și nouă să jucăm comedie. Oamenii azi își caută oglinda mai mult ca oricând. Timpul de azi e mult mai crud, mai nemilos, mai scurt. Pare că totul se termină mâine și atunci trebuie să ai totul azi. Oamenii își caută oglinda potrivită. Dar regizorii, de cele mai multe ori, sunt orgolioși și refuză să facă teatru pentru oameni, pun publicul într-o stare de inconfort, iar publicul fuge…
Să înțeleg că nu este punctul în care v-ați dori să fiți în carieră?
Nu, nu este. Îmi lipsesc propunerile sau provocările. Mi s-a spus că trebuie să ceri sau să te duci să faci singur. Dar nu prea poți să faci singur. Și nu-mi place să fac singură. Tot timpul mă gândeam că mai târziu o să fie bine. Și acel „mai târziu” a venit și nu am crezut niciodată că la 50 de ani te duci și propui unui director să faci asta și el zice: „Nu se poate!”. Da, asta e tristețea, că nu joc suficient…
50 de ani… Când se termină tinerețea?
Când se termină la toată lumea. Te poți simți adolescent la minte, asta da, dar e o păcăleală că tinerețea nu se termină… Lumea nu-ți dă voie să te simți foarte tânăr. Îți dai seama că se uită la tine și se așteaptă să te comporți potrivit cu vârsta ta. 50 de ani… Mi se pare așa de ciudat. Parcă e ceva ce nu ține de mine. Nu știu când se termină tinerețea sau când începe. Poate că a început a doua tinerețe.
FOTO: Simion Buia, Teatrul de Comedie (Mihaela Marin)