ENESCU: Muzicianul și omul, dintre cei mai frumoși ai secolului XX
https://www.ziarulmetropolis.ro/enescu-muzicianul-si-omul-dintre-cei-mai-frumosi-ai-secolului-xx/

OAMENII MUZICII Pe 4 mai 1955, în condiţii sărăcăcioase contrastante cu extraordinara sa personalitate, se stingea unul din marii oameni ai secolului XX. Îl sărbătorim, ne mândrim cu el, dar cât îl cunoaştem (şi ascultăm) de fapt pe George Enescu? Iată doar câteva din trăsăturile unei personalităţi şi ale unei cariere excepţionale – şi o invitaţie de a-i descoperi muzica.

Un articol de Cristina Enescu Aky|4 mai 2020

Ca violonist a fost legendar (ceea ce nu e puțin având în vedere că a fost contemporan cu violoniști venerați precum Fritz Kreisler, Jascha Heifetz sau Jacques Thibaud) Ca dirijor și pianist a fost de asemenea extrem de respectat, și nici la violoncel și violă nu era deloc mediocru.

Ca compozitor (ceea ce și-a dorit cel mai mult să fie) a fost de o creativitate și originalitate ce continuă să uimească și astăzi. S-a inspirat din multe influențe dar a reușit să compună astfel încât nicio lucrare a sa nu se repetă într-o alta. Contextul istoric al secolului XX nu a fost favorabil recunoașterii pe care o merita, dar de ani buni (în mare măsură datorită Festivalului Internațional George Enescu) interesul muzicienilor și al publicului față de muzica lui sunt într-o binemeritată creștere.

I-a cunoscut pe Brahms, Bartok, Strauss, Ravel, Debussy și Șostakovici, Fauré și mulți alți oameni extraordinari, iar toți cei care l-au cunoscut au vorbit elogios despre Enescu compozitorul, violonistul, pianistul, profesorul dar mai ales despre Enescu omul. Viața lui, cu celebritatea internațională dar și dramele personale, ar face lejer subiectul unui blockbuster hollywoodian. Multe dintre prieteniile lui au rămas celebre, și multe sunt și relatările despre natura sa generoasă, smerită, jovială, care inspira admirație și respect.

A fost nu doar unul dintre cei mai remarcabili muzicieni ai secolului XX, extrem de perfecționist (sic) și migălos, ci și un mare om de cultură și ambasador cultural al României, promovând compozitori, interpreți și dirijori români peste hotare. De fapt, a fost în primul rând un om de o calitate despre care vorbesc laudativ toți cei care l-au cunoscut. De o generozitate egalată doar de modestia sa, a strâns în timpul celor două războaie sume uriașe pentru diferite cauze filantropice. În plus, a îndrumat, susținut și promovat numeroși muzicieni români, inclusiv prin fondarea în 1912 a Premiului Enescu pentru compoziție.

Despre memoria lui muzicală se povestește cu stupefacție: era capabil să interpreteze numeroase lucrări din minte iar mai mulți dintre studenții lui au povestit cum, la lecții, nu folosea niciodată partituri ci cânta din minte. Din păcate, această mare calitate a fost motivul pentru care unele din lucrările sale s-au pierdut, căci le compusese dar nu le și notase (este cazul Sonatei pentru pian nr. 2; era completă în mintea sa, dar din păcate nu a apucat să o noteze, astfel că avem astăzi doar Sonetele pentru pian nr. 1 și 3).

Un om de o calitate rară

Una dintre cărțile care îl descriu pe Enescu omul și muzicianul în frumusețea și complexitatea personalității sale este cea a lui Noel Malcom, „His Life and Work” (Toccata Press 1999)/Viața și muzica” (Humanitas 2011).

Iată ce scria Yehudi Menuhin în prefața cărții: „Dacă cititorul își poate închipui un om cu o minte enciclopedică, o minte care nu uită niciodatî nimic din ce a auzit, citit ori a văzut în decursul vieții, un om în stare să-și amintească instantaneu și să interpreteze în modul cel mai incandescent cu putință orice lucrare de la Bach și Wagner până la Bartók. Dacă cititorul ar putea să-și închipui mintea aceea îngemănată cu inima cea mai generoasă și mai lipsită de egoism din câte pot exista într-un om cu o înfățișare nobilă și frumoasă, cu un chip romantic însuflețit mereu de un geniu creator, fie că vorbea, preda, dirija, cânta la pian ori la vioară și mai cu seamă atunci când compunea, imaginea tot n-ar fi completă. Un om plin de umor (și un caricaturist foarte amuzant), precum și un filozof cu o gândire profundă, familiarizat cu limbile și literaturile din Europa și Anglia. Un om pătruns de cele mai nobile forme ale cavalerismului și iubirii pentru pământul natal.”

S-a născut pe 18 august 1881 în nordul Moldovei, în satul Liveni-Vârnav. Fiind ultimul născut și singurul din 8 copii care a supraviețuit primilor ani, a avut dintotdeauna cumva aura unui binecuvântat. La 3 ani a avut prima revelație muzicală, când a auzit din întâmplare niște lăutari cântând. A doua zi a început și el să îi imite la prima sa „vioară”, o sfoară prinsă de o bucată de lemn.

S-a descoperit că avea un talent muzical ieșit din comun încă de când era foarte mic, avea în jur de 7 ani. Părinții săi l-au prezentat unui profesor de la Iași, care era chiar directorul Conservatorului de acolo, Eduard Caudella. Caudella îi spune micului George Enescu să îi cânte ceva, la care el îi răspunde, cu toată încrederea unui copil de 7 ani: `Păi cântă-mi dumneata întâi, să văd dacă știi și să-mi dau seama în fața cui cânt.` Nu era o impertinență, ci o cunoaștere a propriei valori, încă de atunci. Caudella, după ce a lucrat o scurtă perioadă cu el, recunoaște în fața părinților lui George Enescu faptul că el nu prea mai are ce să-l învețe. Enescu, prin pregătirea autodidactă (și nu doar atât, `micul Jorj` apucase să ia și niște `lecții` cu un lăutar din zonă, pe nume Lae Chioru) ajunsese să stăpânească vioara într-un mod la care Caudella nu prea mai avea ce să adauge.” (Dirijorul Tiberiu Soare în volumul „Nouă povești muzicale”, Fundația Calea Victoriei, 2016).

La 7 ani, părinții l-au trimis la Conservatorul din Viena ca să studieze vioara, fiind doar al doilea elev acceptat acolo înaintea vârstei de 10 ani (după Kreisler). Acolo a fost găzduit în casa celebrei familii de muzicieni Hellmesberger, datorită căreia George a ajuns în contact nu doar cu muzica de bună calitate ci și cu numeroși muzicieni remarcabili – printre care și Brahms , care l-a marcat pe Enescu.

Un an mai târziu a început să studieze compoziția și vioara la Paris. La 18 ani a câștigat premiul I la Conservatorul parizian, după care și-a început cariera de violonist virtuoz și a câștigat rapid notorietate europeană. Totuși, de pe la 12 ani i-a devenit limpede că cel mai mult vroia să fie compozitor, așadar a început să compună mai consistent decât o făcuse, cu câteva mici încercări, din copilărie.

Mi-am slujit țara cu armele mele: pana, vioara și bagheta”

În Primul dar și în al Doilea Război Mondial s-a implicat activ în diferite acțiuni umanitare, cântând pentru răniți și susținând financiar muzicieni în dificultate și nu numai. A fost și brancardier și violonist, uneori aproape simultan. Pentru impresionanta sa activitate muzicală a fost decorat de Regele Ferdinand și Regina Maria cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor. În septembrie 1916 Crucea Roșie l-a numit președintele echipelor artistice organizate la inițiativa lui pentru a concerta pe front și în spitale.

Un martor își amintea: „Printre cei dintâi care au alergat la spitalul Crucii Roșii de la Școala centrală […] a fost și George Enescu, care, cu o minunată simplicitate, cu bluza și cu șorțul de brancardier, ridica pe răniții ce se descărcau din automobilele ce soseau mereu, cărându-i în sala de operație și înapoi în sălile spitalului. Surprinderea mea a fost așa de mare, încât necrezându-mi ochilor, am întrebat și pe alții dacă acel pe care îl vedeau muncind așa era marele maestru. Și slujba aceasta umilă a făcut-o zilnic, luni de-a rândul […] Brancardierul se schimba apoi în neîntrecutul violonist care, în orele de după amiază, fermeca pe cei culcați între perne; iar alteori aceleași mâini binecuvântate […] bărbiereau pe bieții noștri răniți. După ce nemții au ocupat sudul țării, Enescu a plecat și el la Iași, unde printre altele a înființat o orchestră simfonică cu care organiza concerte în beneficiul răniților, orfanilor și văduvelor sprijinite de Crucea Roșie, și a participat la numeroase alte evenimente umanitare. Peste tot, în anii grei ai războiului, Enescu răspândea bucurie și mângâiere prin muzica sa.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Occident era atât de celebru încât, la aniversarea sa din 1941, BBC i-a dedicat o întreagă emisiune (lucru deloc banal în acei ani). A părăsit definitiv România în 1946 și a continuat să aibă succese răsunătoare în străinătate.

Spre sfârșitul vieții s-a dedicat preponderent predatului, dirijatului și compozițiilor de muzică de cameră precum Cvintetul pentru pian (1940), Al doilea cvartet pentru pian(1944), Al doilea cvartet pentru coarde (1951). A scris însă și poemul simfonic Vox Maris (1954). A continuat să predea și să cânte chiar și când sănătatea i s-a șubrezit semnificativ – se pare că la insistențele soției sale, prințesa Maria (Măruca).

Enescu și Menuhin, maestru și discipol, prieteni, doi dintre cei mai mari violoniști

După un concert pe care Enescu l-a susținut la Paris, un băiat s-a apropiat de el, i-a strâns mâna și a spus simplu: „Vreau să vă văd.” Enescu i-a dat întâlnire a doua zi dimineață devreme, căci trebuia să plece într-un turneu, iar atunci Menuhin i-a spus franc: „Vreau să studiez cu dv.”

I-a cântat ceva la vioară, iar Enescu, uimit, l-a acceptat imediat ca elev, fără niciun ban. A fost începutul unei frumoase și îndelungate prietenii și colaborări. Menuhin avea să spună ulterior că Enescu a fost „cea mai extraordinară ființă umană, cel mai mare muzician și cea mai formatoare influență” asupra sa. Cei doi au și cântat în numeroase rânduri împreună, cu Enescu atât la vioară cât și ca dirijor, realizând mai multe înregistrări.

Legat de o altă întâlnire memorabilă a lui Enescu și de memoria sa incredibilă, Menuhin povestea că într-o zi din 1927, Maurice Ravel a venit la Enescu cu noua lui sonată pentru vioară rugându-l să se uite peste ea. După ce a cântat-o o singură dată, Enescu a închis partitura și apoi a repetat interpretarea împreună cu Ravel complet din memorie.                                                  (Foto: Enescu și tânărul Menuhin)

 

Atracția pentru muzicile tradiționale

A fost atras și de muzicile tradiționale orientale. Celebrul sitarist Ravi Shankar își amintea din copilărie întâlnirile lui Enescu cu fratele său, renumitul dansator și coregraf Uday Shankar și cumuzicienii acestuia. Ani mai târziu, Enescu i l-a prezentat lui Ravi pe Yehudi Menuhin, iar cei doi uriași ai muzicii au devenit creatorii așa-numitului gen „world music” prin celebrul album pe care l-au înregistrat împreună, „West Meets East”/ „Vestul întâlnește Estul” (1967), câștigător al unui Grammy.

De asemenea, l-a dus pe tânărul Menuhin în 1931 la Expoziția colonială de la Paris, unde i-a prezentat muzica tradițională gamelan din Indonezia (cea care l-a inspirat și pe Debussy).

Admirația și dragostea Casei Regale

Regina Elisabeta a fost o mare admiratoare a sa, invitându-l frecvent la mese la Palatul Regal și de asemenea găzduindu-l într-o cameră dedicată lui de la mansarda Castelului Peleș. Protejatul ei era copleșit de generozitatea regală, ce rezona probabil cu propriul său spirit extrem de darnic: „Regina Elisabeta a României dăruia tot ce avea, despuindu-se de toate bunurile şi săvârşind toate mărinimiile. Şi eu am beneficiat de această dărnicie şi bunătate..”

Enescu i-a dedicat Reginei Poema română, compusă la doar 16 ani, în finalul căreia este inclus imnul regal al României. Lucrarea a avut premiera cu Orchestra Colonne, pe atunci una dintre orchestrele de top ale vremii. (Mai târziu, Poema română a fost una dintre lucrările preferate ale Regelui Mihai în timpul exilului. Regele povestea că, de fiecare dată când se mutau într-o casă nouă, uneori chiar înainte de a despacheta, asculta mereu împreună cu soția sa această lucrare ca un fel de binecuvântare românească a noii locuințe.)

Când a împlinit 17 ani, Regina Elisabeta i-a făcut cadou colecția completă (60 de volume) a operelor lui Bach, editate la Leipzig, un dar foarte special de care Enescu avea să amintească până spre sfârșitul vieții. (Foto: Enescu și Regina Elisabeta)

Un ludic plin de umor

Când era adâncit în muzică era serios și tăcut, dar altfel avea o veselie și un umor care îi binedispunea pe cei din jur. Pictorul Dumitru Bâșcu, fratele său (după tată) povestea câtă veselie și chef de joacă era în acest om de renume mondial, și cât de simplu și firesc era în anturajul său apropiat. Împreună cu fratele său după tată (față de care era cu 21 de ani mai mare) fugărea pisicile când venea acasă, sau se juca cu verișorii cei mici urcându-i pe aceștia pe dulapuri și organizând cu ei „concerte” la care înșira pe covor diferite instrumente muzicale.

Agitata, îndelungata relație cu Prințesa Maria Rosetti-Cantacuzino

Se știe că el a iubit-o enorm și i-a fost extrem de devotat, în ciuda numeroaselor ei aventuri și a temperamentului deloc ușor. Enescu a descris relația lor ca fiind una plină de „febră și pasiune”. S-au cunoscut în 1907 la Sinaia, unde tânărul era invitat să concerteze (și unde, cu banii câștigați în primul turneu american, și-a construit apoi vila Luminiș, dăruită prințesei, care astăzi este Muzeul memorial George Enescu). Apoi ea l-a invitat frecvent la seratele pe care ea le organiza la Palatul Cantacuzino din București (astăzi Muzeul Național George Enescu, de pe Calea Victoriei). Unii spun că relația lor ar fi început pe când ea era încă soția deloc fidelului Mihai Cantacuzino. După moartea subită a acestuia, părea ca relația cu Enescu putea înflori în sfârșit, însă ea l-a cunoscut pe Nae Ionescu, și a fost vrăjită de el destui ani. Timp în care Enescu a așteptat-o…

Când Nae Ionescu a părăsit-o, iar prințesa a vrut să se sinucidă turnându-și acid pe față, Enescu și-a anulat concertele din străinătate și a venit degrabă în țară pentru a-i fi alături. Câțiva ani a durat recuperarea fizică și mentală a prințesei, iar Enescu a fost mereu acolo, plătindu-i chiar recuperarea la un sanatoriu de lângă Viena. Apoi s-au căsătorit, când el avea 56 de ani iar ea 58, la aproape 30 de ani de când se cunoscuseră.

Soția i-a supraviețuit 13 ani. După deceniile de relație zbuciumată și toți anii în care ținuse la titlul de prințesă deși în acte luase numele compozitorului, Maria a cerut ca pe piatra ei funerară, din cimitirul unde este înmormântată la Paris alături de el, să fie trecut simplu „Maria Enescu, născută Rosetti -Tescani”.

Pe de altă parte, se pare că el a avut un copil din flori cu o menajeră din casa părinților săi de la Dorohoi. Fiica ilegitimă a compozitorului a devenit ulterior croitoreasă la Opera Națională din București.

Enescu în cuvintele unor mari prieteni

Pablo Casals  Celebrul violoncelist, compozitor și dirijor spaniol (catalan) ce a revoluționat arta violoncelului a fost frecvent partener de muzică de cameră al lui Enescu. Spunea despre el că este „cel mai mare fenomen muzical de la Mozart încoace”, și „unul dintre cele mai mari genii ale muzicii moderne.” Enescu i-a dedicat Sonata pentru violoncel nr. 2. „A fost un foarte drag prieten al meu” spunea Casals, „Sunt convins că muzica lui va avea o revenire și vom ajunge să îi cunoaștem întreaga operă așa cum le cunoaștem pe cele ale lui Beethoven, Mozart și Haydn. Enescu era de o simplitate și o generozitate exemplare. Dacă petreceai timp cu el îți dădeai seama nu doar ce muzician extraordinar eram, ci și ce fel de om.”

Nadia Boulanger  Celebra compozitoare și dirijoare franceză a fost unul dintre cei mai influenți profesori de compoziție muzicală din secolul XX, având ca elevi un număr mare de „monștii sacri” ai muzicii secolului XX printre care dirijorul și pianistul Daniel Barenboim, compozitorul și pianistul Philip Glass, Aaron Copland (supranumit „decanul compozitorilor americani”), revoluționarul muzicii de tango Ástor Piazzolla și Dinu Lipatti (finul lui Enescu). Despre Enescu spunea: puterea lui muzicală, cunoştinţele și memoria lui erau extraordinare”, și „probabil nimeni nu l-a cunoscut vreodată pe Enescu fără să ajungă să îl respecte enorm”.

(Foto: Dinu Lipatti cu nașul său, George Enescu)

Alfred Cortot  Marele pianist francez (care i-a fost și partener de concerte) spunea că deși acesta era în primul rând violonist, Enescu avea o tehnică pianistică mai bună decât a sa.

Oedip

Primele schițe  la această operă monumentală datează de prin 1910. A lucrat la ea însă până după 1930, dar premiera a avut loc în 1936 la Paris. A intenționat-o ca o capodoperă și exact asta a reușit. Deși aclamată de critici inițial, ulterior a fost privită cu reticență și nu a mai fost interpretată până în anul morții lui Enescu, după care mulți ani a fost abordată extrem de rar.

Montarea de la Opera din Frankfurt din 2013 „cu siguranță a câștigat adepți ai lui Enescu”, scria presa.Când, în 2017, Royal Opera House a pus în sfârșit în scenă lucrarea, a fost un eveniment de notorietate; „o capodoperă”, „fermecătoare”, „cu adevărat una dintre marile opere ale secolului XX” a scris presa. London Philharmonic Orchestra și-a deschis stagiunea din 2017 cu o interpretare în concert a Oedip. Lumea îl redescoperă, așadar, pe Enescu și prin această operă copleșitoare, care a fost dedicată femeii care i-a marcat (și adesea răvășit) propria lui viață, prințesa Maria Cantacuzino, cu care s-a căsătorit în anul de după premiera operei.

Mai multe stiluri, un singur compozitor original

Muzica compusă de Enescu a trecut prin mai multe perioade și influențe stilistice, dar el nu poate fi încadrat în niciuna din ele. Influența școlii franceze de compoziție a fost indubitabilă mai ales la început (Fauré, Debussy, Saint-Saëns). Apoi se simte la Enescu și influența romanticilor germani, Wagner și Brahms („liderii” mai mult sau mai puțin voluntari ai așa-numitului „Război al romanticilor”), despre care a spus mereu că îi admira în egală măsură. De fapt el a fost primul mare muzician care a reușit în mod organic o unificare naturală a stilurilor muzicale ale celor doi mai romantici fără a deveni un imitator al lor, ca mulți alții.

Apoi, desigur, au fost influențele folclorice. La Enescu acestea nu au fost ca o copiere sau prelucrare, ci mai degrabă o abstractizare și o extragere a esențelor.

America

A fost enorm de apreciat acolo ca dirijor și compozitor, ceea ce l-a încântat. Și-a făcut debutul dirijoral acolo în 1923, la Carnegie Hall din New York, și apoi a revenit în State de multe ori, unde a fost convins să facă primele sale înregistrări ca violonist. În 1936 a fost printre candidații pentru postul anterior deținut de Arturo Toscanini ca dirijor al New York Philharmonic.

Un destin sub vremuri, dar un geniu autentic

De ce a fost și încă este Enescu destul de puțin cunoscut în lumea occidentală? În primul rând poate a fost vorba de un ghinion geopolitic. Occidentul l-a privit adesea ca pe un „naționalist exotic”, creatorul unor rapsodii folclorice pline de culoare, atractive dar la urma urmei „periferice”, iar aici un rol deloc minor l-a jucat contextul diviziunilor politice ale Războiului Rece. Apoi, în timpul comunismului, muzica lui a fost inițial considerată o reminiscență burgheză, apoi a fost folosită în slujba retoricii naționaliste. iar ulterior a fost de-a dreptul ignorat, iar Muzeul Național George Enescu din București a fost închis oficial între 1977 și 1989.

(Re)descoperiți-l pe Enescu. Riscați doar să fiți fascinați…

Rapsodia română nr. 1 și  nr. 2 (opus 11) Au fost scrise pe la 20 de ani, la Paris, și l-au transformat pe Enescu practic peste noapte într-o vedetă. Spre sfârșitul vieții, Enescu a fost cumva deranjat de popularitatea colosală a primei Rapsodii, considerând că aceasta îi pune în umbră cealaltă rapsodie și celelalte creații în general. Într-un fel avea dreptate: deși Rapsodiile sunt sclipitoare și impresionante, lucrările sale ulterioare au atins culmi încă și mai înalte de geniu. Așadar, puteți începe descoperirea universului enescian cu prima Rapsodie (despre care dirijorul Tiberiu Soare spune că „e imposibil ca cineva care ascultă această lucrare să uite numele celui care a scris-o” – în volumul „Nouă povești muzicale”), dar neapărat mergeți mai departe și ascultați și alte lucrări.

Simfonia nr. 1

Simfonia a 2-a

Simfonia a 3-a

Capriciu românesc pentru vioară și orchestră

Tarantelle 

Sonatele pentru vioară nr. 1, 2 și 3

Cvartetele pentru coarde nr. 1 și nr. 2

Cvintetul pentru pian op. 29

Preludiu la unison 

Oedip

Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră Scrisă la 19 ani, este cuceritoare de la primele măsuri.

Impromptu concertant

Câteva înregistrări cu Enescu ca interpret: Bach (la vioară), Mendelssohn (vioară), Sarasate (pian)

În cuvintele lui George Enescu…

Perfecțiunea, care este pasiunea atâtor oameni, nu mă interesează. Ce contează în artă e să vibrezi tu însuți și să îi faci și pe alții să vibreze.

Sunt chinuit de scrupule, dar nu știu ce este deznădejdea, căci sunt prea umil ca să-mi îngădui luxul de a deznădăjdui.

Muzica este o putere spirituală în stare să lege toţi oamenii între ei.

21
/08
/23

LECTURĂ În așteptarea ediției din 2023 a Festivalului Internațional George Enescu, Ziarul Metropolis vă invită să redescoperiți două spirite strălucite ale secolului XX, conștiente de direcția în care se îndreaptă arta.

13
/08
/23

Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe.

30
/06
/23

Un deceniu tumultuos, în care iubirile se trăiesc alert, iar amenințările nu întârzie să apară pe bătrânul continent – de la criza economică, la venirea la putere a naziștilor în Germania –, surprins într-o captivantă carte de nonficțiune.