O schiţă de portret, în câteva cuvinte-cheie ce conturează un univers al lui. În anul 2020, s-au împlinit o sută de ani de la naşterea lui Federico Fellini. Pornind de la câteva secvenţe din destinul lui de artist, să ne întoarcem la vieţile tragicomice pe care le-a construit pe ecran.
Un articol de Dana Ionescu|8 octombrie 2021
Autobiografie. Orice artă oglidește, fidel sau deformator, părți din tine. Orice artă autentică este despre tine, cum am spune azi, la peste jumătate de secol de la momentul când tânărul Federico își începea cariera în Cetatea Eternă, de care nu se va despărți decât rar până la moarte. „Orice artă este autobiografică. Perla e autobiografia stridiei”. Filmele lui Fellini sunt, și ele, un fel de o autobiografie – eteroclită, nostalgică și îndrăzneață precum însuși creatorul lor. De la etapa neorealistă a începutului la ultimele creații, „il maestro” a făcut povestiri confesive și a decupat amestecul de tragic și comic. De la „Șeicul alb” (1952), filmul de debut, până la „Glasul inimii” (1990), ultima sa peliculă, a semnat capodopere ce îi oferă spectatorului de ieri și de azi o mulțime de bucurii, dar și o groază de neliniști. Revedeți, de exemplu, „Amarcord”, filmul pentru care a recreat orașul copilăriei în studioul de lângă Roma, și veți găsi acolo o autobiografie emoționantă, melancolică, povestită cu poezie, și o privire unică la timpul neînduplecat și la ce rămâne în memorie.
Boccaccio ’70. Ce hohote de râs stârnește și azi experimentul semnat de Fellini și Vittorio de Sica, Luchino Visconti și Mario Monicelli! Anita Ekberg, Romy Schneider și Sophia Loren interpretează personaje inventate în joacă pornind de la „Decameronul”. Spiritul ludic al lui Fellini, etalat deja în filme importante, este în formă și în această comedie din anii ’60.
Cinecittà. Deși ne-am putea opri la „Cabiria”, „Casanova” sau „circ”, cuvinte importante din universul fellinian, nu se poate să nu amintim de spațiul acesta magic, în traducere „Orașul filmului”, aflat în apropiere de Roma. Pe platoul de filmare, pe care cineastul îl vedea ca pe singurul loc în care poți să fii dictator, și totuși să fii iubit, regizorul și-a făcut majoritatea filmelor, de multe ori preferând să apeleze la reconstituiri. În studiourile înființate de Mussolini și bombardate în Al Doilea Război Mondial, Fellini a găsit mereu soluții pentru creațiile lui. Acolo a reconstituit un oraș care seamănă cu Rimini pentru „Amarcord”, acolo a adus Veneția pentru „Casanova” cu Donald Sutherland, acolo a filmat pentru „Roma”, construind o jumătate de kilometru de autostradă cu tot ce trebuie. Și „E la nave va”, fimul din 1983, s-a făcut tot acolo. La Cinecittà se află astăzi o arhivă digitală a operei lui Fellini, pe care studenții, cercetătorii și toți cei interesați o pot consulta, precum și alte urme ale trecutului.
Dolce Vita, La. Nimic mai bulversant decât acest film din 1960, care înseamnă enorm și în cariera cineastului, și în istoria artei din secolul XX. Îl știm cu toții, l-am revedea oricând, ne-ar enerva, poate, oricând. Și ochiul critic, și spiritul rebel, și disprețul, și sensibilitatea mediteraneeană, și Anita Ekberg, și Marcello Mastroianni, se întâlnesc într-un peliculă care, printre altele nu i-a plăcut deloc Bisericii Catolice. „San Pietro” și Fontana di Trevi, de fapt Roma întreagă, conspiră sub bagheta unui dirijor răutăcios și creează „maiestuozitatea păgână” a unei burghezii obosite. Decădere și decadență, grotesc și sublim – totul într-un amestec de o profunzime cum numai Federico Fellini putea atinge, într-o sinteză unică.
Ekberg, Anita. Pe actrița care a fost cândva Miss Suedia o puteți (re)vedea în mai multe filme ale lui Fellini, regizorul care a descoperit-o, după ce ea petrecuse câțiva ani la Hollywood, și a făcut-o pur și simplu celebră prin „La Dolce Vita”. Iar ei atât de tare i-a plăcut Italia, încât s-a mutat și acolo și-a petrecut toată viața, jucând însă nu doar la Fellini și consolidându-și mereu imaginea de divă.
Fregene. Am putea alege cuvinte ca „Freud”, căci teoriile lui au jucat un rol în evoluția cineastului și, de asemenea, a omului Fellini, care la un moment dat a și făcut terapie freudiană, sau „Fulgor”, cinematograful din Rimini unde micul Federico a văzut primul film din viața lui. Rămânem însă la „Fregene”, la mare, aproape de Roma, unde Federico Fellini și Giulietta Massina și-au cumpărat în anii ’60 o vilă. În cuibul de la malul mării au petrecut zile și nopți, singuri sau cu „frumoși nebuni ai marilor orașe” ca Pier Paolo Pasolini sau Alberto Moravia. Fugind de plajele aglomerate din Ostia, cuplul a ales o vilă la Fregene, pe Via Volosca, unde câte un turist încă dorește să vadă o casă care nu mai există, în care Fellini a scris, a desenat și a visat. Ori să se plimbe aproape de plaja pe care s-au filmat unele secvențe din „Orașul femeilor” și „Giulietta și spiritele”, precum și ultima scenă din „La Dolce Vita”.
Giulietta Masina. La început a fost ea. La începutul vieții artistice a lui Fellini, care i-a devenit soț la nici un an după ce s-au cunoscut la Roma, într-un studio de radio – ea, tânără actriță, el, tânăr autor de scenarii –, la începutul unei vieți pe care o vor trăi împreună. La vreme de război, dar și în culmea gloriei, eroi ai unei existențe fabuloase. Inseparabili au pășit și în posteritate, ea stigându-se la câteva luni după el: ea – o actriță-fenomen, considerată un fel de corespondent feminin al lui Charlie Chaplin, prezentă în universul lui încă de la filmul lui de debut, el – un regizor fascinat de puterea cinematografului asupra noastră, dornic să experimenteze. Tragismul și poezia din rolurile ei se văd în continuare sau se văd chiar mai bine astăzi, la atâția ani de la crearea lor.
Hoinar. Un statut de care Federico Fellini s-a bucurat deplin la Roma, orașul tinereții și al căutărilor sale. A hoiări e esențial pentru contemplatio – obligatoriu pentru băiatul care, oricât ar vrea să-și asculte mama, ar vrea să facă cu totul și cu totul altceva în viață. Și face altceva în viață, fascinat mai departe de hoinari și hoinăreală. Toată opera lui stă mărturie.
Inocență. Este ceea ce are mai prețios ființa umană, credea Fellini. Inocența l-a fascinat și a căutat s-o surprindă în multe dintre peliculele lui, adesea dincolo de straturi de murdărie. „Orice s-ar întâmpla, să-ți păstrezi inocența de copil. E cel mai important lucru”, spunea regizorul, care a reușit să aducă pe ecran mai multe fațete ale copilăriei. Iată-l, de exemplu, „urmărindu-i” pe lupii tineri din „I Vitelloni”, creație a începuturilor, la vânătoare într-un oraș italian, la malul mării. Iată-l surprinzând inocența Cabiriei, prostituata. Iată-l arătând frumusețea brutei.
Jurnal. Fellini ținea un jurnal, consemnându-și visele și visurile, frământările și unele proiecte. Unele idei figurează în cărțile publicate, altele au rămas pretexte pentru exerciții freudiene de cabinet, iar altele nu au ajuns niciodată la public.
Libertate. Cumva, destinul a făcut astfel încât artistul să nu fie nevoit să lupte pentru libertatea lui. Fellini n-a ținut discursuri despre libertate, ci a trăit din plin în ea, evitând destule capcane: de exemplu, comunismul, o capcană în care au căzut destui artiști italieni contemporani. A criticat ce a avut de criticat – de multe ori, Biserica Catolică, deși era catolic declarat. Fundamentală, libertatea de creație a avut, în cazul lui, rezultate uimitoare. Vorbind despre „Opt și jumătate”, regizorul Martin Scorsese explica pe scurt arta lui Fellini: „Libertatea, spiritul inovator, rigoarea și miezul adânc al aspirației la ceva, mișcarea hipnotizatoare, fizică a camerei de luat vederi și a compozițiilor”.
Marcello Mastroianni. Actorul remarcat inițial de Luchino Visconti capătă notorietate după întâlnirea cu Fellini, mai exact, ca și Anita Ekberg, după ce joacă în „La Dolce Vita”. Urmează o colaborare de câteva decenii, rămasă în istoria filmului. Calitățile artistice ale lui Mastroianni sunt ideale pentru Fellini, pentru care devine fetiș. Iată-l în mai toate creațiile acestuia, construind personaje memoriale – până la regizorul subminat de propria neputință în „Opt și jumătate”, pe care regizorul lui îl considera atât de important în cariera lui. Actorul italian atât de răsfățat de soartă rămâne, practic, inseparabil de universul fellinian, care i-a descoperit zone necunoscute ale propriului sine și ale propriei arte.
Nino Rota. Nino Rota, pe care regizorul l-a cunoscut în 1952, a compus muzica pentru toate filmele lui Fellini până când s-a stins, în 1979, moment după care regizorul a și făcut o schimbare de direcție. Compozitor prolific de muzică de cinema, acesta a colaborat și cu Luchino Visconti, dar pentru cineastul care a creat „La Strada” a fost un partener de cursă lungă. „Avea o calitată rară, care ținea de intuiție. Asemenea copiilor, oamenilor simpli, oamenilor sensibili și inocenți, spunea dintr-odată ceva sclipitor. Cum venea, cum dispărea stresul, iar filmul intra într-o perioadă veselă, senină, fantastică, într-o nouă viață”, povestea Fellini despre Rota, care a lăsat în urmă piese devenit celebre, inclusiv pe aceea care, la dorința Giuliettei Masina, s-a cântat la înmormântarea regizorului.
Oscar. Un caz unic în istoria filmului: Federico Fellini a avut 12 nominalizări la Oscar. A câștigat 4 Premii Oscar pentru Cel mai bun film străin, iar în 1993, cu câteva luni înainte să se stingă, i s-a decernat la Los Angeles Premiul de Onoare pentru Întreaga carieră artistică.
Plaja. Fellini și personajele lui fac ce fac și ajung la malul mării. Plaja dezvăluie și învăluie deopotrivă. Poezia ei îi este necesară cineastului. Reveria, dar și coșmarul, comedia, dar și tragedia, niciodată separate cu adevărat, rămân aproape de acest spațiu de trecere.
Roma. Cuvântul magic pe care Fellini îl rostea probabil zi de zi cuprinde încă cel puțin două secvențe importante: „Rimini”, locul părăsit, și „Rossellini”. Roma, însă înseamnă totul. Pentru Fellini, ea este mama, ea este începutul. Roma nu o părăsește, de fapt, niciodată, căci departe de ea nu s-ar simți bine. „Mama mea era romană. Cum am ajuns la Roma, am avut sentimentul că sunt acasă. Acum consider că Roma e apartamentul meu privat. Acesta este secretul seducției Romei. Parcă nu ești într-un oraș, ci într-un apartament. Străzile sunt ca niște coridoare. Roma e încă mama”, spunea regizorul în 1960, într-un interviu publicat de Lillian Ross în „The New Yorker”. La Roma face foamea, apoi, student la Drept de dragul mamei, dar fără să calce la cursuri, își deschide prima dată magazinul de caricaturi de la care cumpărau străinii suveniruri. La Roma desenează de zor, devenind chiar titular de rubrică într-un ziar, cunoaște artiști și scrie primul scenariu, cu care ajunge la radio, unde o întâlnește pe tânăra actriță Giulietta Masina. La Roma face cunoștință cu regizorul Roberto Rossellini, cu care lucrează la un scenariu și intră în lumea cinematografiei. La Roma cunoaște consacrarea. Tot acolo, împreună cu Giulietta, își primește mai târziu oaspeții într-un apartament cochet. La Roma cuplul lucrează de zor și pierde un copil, pierdere din care nu-și va reveni niciodată. La Roma porțile se deschid și scot la iveală labirinturi. Pe scurt, Fellini e Roma, cu tot ce are ea iconic și mai ales cu ce rămâne ascuns. Iar Roma, cu tot cu mitologia ei veche și nouă, e eternă și prin filmele lui.
Strada, La. Este filmul sinonim cu Federico Fellini. Una dintre cele mai importante creații din secolul XX și din istoria cinematografiei, este filmul care l-a impus pe regizor și nu spune doar povestea lui Zampano (Anthony Quinn) și a Gelsominei (Giulietta Masina), ci este și în primul rând povestea emoționantă a unor ființe cât se poate de umane, privite conciliant și arătate dincolo de umbre și întuneric. Arta de a dezvălui prin amestecuri subtile, precum și alte calități fac din celebra peliculă din 1954 o capodoperă pentru orice cinefil.
Tăcere. „Dacă am face puțină liniște, dacă am tăcea cu toții… poate că am înțelege ceva”, recunoștea Fellini, el, pentru care muzica e atât de importantă. Zgomotul acoperă însă și muzica și tăcerea – și în film, ca și în viață. Să urmărim, deci, momentele de tăcere felliniană. Poate că vom mai înțelege ceva.
Umor. Fellini îl are din plin și nu în forme evidente sau grosolane. Uneori, e inocent. Alteori, e răutăcios. Iar alteori e de-a dreptul ofensiv. Cu un ochi ce râde și altul ce plânge, artistul fascinat de clovni și circ îl experimentează în diferite forme, mai ales în amestecuri. Nu uitați: a pornit de la desene, portrete și scenarii umoristice și și-a dorit să stârnească și hohote de râs. Cum altfel, dacă „Viața e o combinație de magie și paste”?
Vis. Stare omniprezentă, într-un fel sau altul, în creația felliniană. Reverie sau coșmar, nostalgie sau aspirație, visul fellinian îmbracă forme dintre cele mai poetice și stă la baza unor scene de neuitat.
Zel. Pentru camarazi, tânărul Fellini care cutreiera străzile Romei, chiulind de la facultate, era plin de zel. Contemporanii, printre ei destui artiști, își aminteau entuziasmul și nerăbdarea lui de a începe o viață profesională intensă. Precum și plăcerea de a vedea filme, o evadare într-o altă viață. „A merge la cinematograf e ca și cum te-ai întoarce în pântecele mamei”, spunea regizorul mai târziu. „Stai acolo nemișcat și îngândurat, în întuneric, așteptând să se ivească viața pe ecran. Ar trebui să mergem la cinematograf cu inocența fetusului.”
