,,Cea mai frumoasă voce a teatrului românesc”, Florian Pittiş, spunea – într-un interviu din 1984 – că teatrul a rămas mult în urma schimbărilor din societate şi că visează la actorul neorenascentist, care se va putea exprima integral pe scenă.
Un articol de Liliana Matei|6 decembrie 2013
MEMORIA CULTURALĂ În vara anului 1984, Magdalena Boiangiu publica în revista „Teatrul“ un interviu cu Florian Pittiş. Cel despre care s-a spus că este „profetul generației în blue-jeans“, cu „cea mai frumoasă voce din teatrul românesc“, povestea despre muzica rock, despre rolul actorului în cetate și despre cum se poate juca un spectacol de 200 de ori.
Mai jos reproducem integral interviul apărut în revista „Teatrul”:
Magdalena Boiangiu: Florian Pittiş, mă tot gîndesc la rubrica lansată de revista „Teatrul’’- ,,în prim-plan actorul’’, şi mă întreb dacă nu cumva actorul este înainte de toate un om care doreşte cu orice preţ să fie în prim-plan.
Florian Pittiş: Desigur, profesia noastră presupune şi o bună doză de exhibiționism. De altfel, orice om care încearcă să devină centrul atenţiei într-un grup – spunînd bancuri, făcînd farse – ascunde în el un actor. Orice om care încearcă să se diferenţieze de semenii săi, fie şi prin vestimentaţie, ascunde în el un actor. Dar nu cred că semnificaţia titlului este aceasta – ci pur şi simplu atestarea evidenţei că în această artă, nu a teatrului, ci a spectacolului, noi, actorii, sîntem personajele principale. Noi creăm arta care se naşte şi moare odată cu publicul. Nu regizorii, nu scenografii, noi, actorii.
Afirmaţia aceasta categorică şi exclusivistă poate fi şi contrazisă. În fond, actorul spune cuvintele simţite şi gîndite de dramaturg, evoluează conform unei idei elaborate de regizor şi se mişcă în cadrul creat de scenograf. Fireşte că de siguranţa, de inspiraţia sau de geniul cu care îşi asumă aceste creaţii străine lui depind tensiunea şi calitatea dialogului cu publicul, dar importanţa actorului este subsumată contextului.
Au existat momente în istoria teatrului cînd actorul îşi elabora singur textul, ideile regizorale şi cadrul scenografic. Dar niciodată acestea n-au existat fără actor. Eu nu-mi însuşesc idei străine. În recitalurile mele de poezie aleg versuri simţite şi gîndite de alţii, pentru că ele exprimă foarte bine gîndurile şi trăirile mele. Le exprimă mai bine decît aş putea eu s-o fac şi nu mi-e ruşine să recunosc acest lucru.
Dar visez la momentul cînd actorul se va putea exprima integral pe scenă, suplinindu-i prin gîndirea şi arta sa pe ceilalţi . Probabil că peste două sute de ani, cînd sigur ne vom întîlni din nou, vom discuta despre acest tip de actor, neorenascentist, care nu va mai fi doar eroul din linia întîi, ci şi propriul său stat major.
Şi, în aşteptarea acestui moment, iei lupta pe cont propriu, cu spectacole în care apari singur în faţa publicului.
Shakespeare spunea că teatrul trebuie să pună o oglindă în faţa vieţii. După părerea mea, acum, teatrul „oglindeşte’’ viaţa care a fost, nu cea care este. Ca fenomen, el a rămas mult în urmă faţă de schimbările intervenite în viaţa, în experienţa socială, în gîndirea oamenilor care trăiesc după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Şi crezi că spectacolele cu Poezia muzicii tinere au redus acest decalaj?
Da. Sau, în orice caz, au încercat. Au încercat să cîştige pentru scenă, pentru frumos, un public fără de care teatrul nu poate exista: tineretul. Muzica pop, muzica de largă popularitate nu reprezintă doar un fenomen artistic, ci şi un fenomen social. Fenomen care ar trebui studiat cu multă atenţie de toţi oamenii care vor să trăiască într-adevăr astăzi. Bineînţeles că oamenii pot fi lăsaţi să asculte singuri tot ce doresc, şi apoi, pe măsura dobîndirii unei experienţe, să opereze singuri selecţia. Dar în momentul de faţă această muzică e foarte productivă, şi se simte nevoia unui îndreptar de audiţie.
Asta am încercat să fac: să dovedesc că muzica rock, muzică atît de iubită de tineri, nu este un simplu divertisment făcut să-ţi intre pe o ureche şi să-ţi iasă pe alta, este o muzică menită să-i facă pe oameni să reflecteze. Dacă s-ar examina încasările de la sala „Grădina Icoanei’’ în perioada cînd s-a jucat acest spectacol, s-ar putea observa o creştere substanțială şi la celelalte montări.
Mulţi dintre tinerii care veneau la Poezia muzicii tinere n-ar fi păşit niciodată într-o sală de teatru în absenţa acestui tip „intermediar’’ de spectacol. Se îndrăgosteau ba de un actor, ba de o actriţă, ba de o idee, şi voiau să vadă aceste idei şi aceşti oameni în dezvoltare. Au existat şi întreceri de tipul „Eu l-am văzut pe Marcel Iureş în toate piesele, tu în cîte?’’
Pentru actorul Florian Pittiş, acest spectacol a însemnat un imens spor de simpatie şi de popularitate.
Extrem de greu de purtat. Cînd publicul începe să te iubească, responsabilitatea este imensă. Ştii că nu-l mai poţi minţi pentru nimic în lume, nu mai poţi veni la spectacol să te odihneşti, trebuie să exişti la cel mai înalt nivel, la cea mai înaltă tensiune. Am fost şi sînt mereu obligat să fiu în punctul culminant.
Ne întoarcem la punctul iniţial al convorbirii. Care poate fi adevărul actorului, cînd existența lui scenică se subordonează dramaturgului, regizorului, scenografului şi nu numai?
Adevărată este trăirea mea faţă de fenomenele prezentate în scenă, adîncimea gîndirii mele, puterea trăirii datelor puse în discuţie de un spectacol de teatru care îşi propune să înnobileze scena vieţii.
De cîţi ani faci teatru?
Inconştient, de la patru ani. Conştient, din 1961, cînd am terminat liceul şi am căzut la examenul de admitere la Institut. Am devenit electrician la Teatrul „Bulandra’’. Stăteam de dimineaţa pînă noaptea în teatru, asistam la repetiţiile conduse de Liviu Ciulei sau de Lucian Pintilie, îi vedeam muncind pe marii actori ai acestei scene. Atunci am învăţat tot ceea ce ştiu astăzi şi atunci m-am molipsit de pasiunea nebună pentru acest mod de a exista: să-ţi trăieşti orele, zilele şi nopţile în funcţie de clipele în care eşti pe scenă.
Florian Pittiș (1943 – 2007)
Au trecut 25 de ani de atunci. Eşti mulţumit de ceea ce ai făcut?
Nu ştiu, n-am avut timp să mă gîndesc pînă acum. Poate mai tîrziu, cînd o să ies la pensie. Eu vreau să trăiesc ziua de astăzi. Nu vreau să trag linie astăzi ca să adun ce am făcut ieri, să retrăiesc ziua de ieri. Nu. Şi ziua de azi cînd o mai trăiesc? Poimîine? Şi pe cea de poimîine, cînd? Să-mi tot amîn viaţa? Eu vreau să trăiesc astăzi atît de plin încît dacă-mi cade o cărămidă în cap să pot pune capăt liniştit vieţii în orice clipă.
Pînă la cărămida fatală, mai e întîlnirea cu publicul de diseară şi poate cu cel din alte cîteva seri. Publicul e de fiecare dată altul, dar voi sunteţi mereu la fel?
Şi noi sîntem altfel în fiecare seară. Şi noi sîntem influenţaţi de cîte un fenomen natural, implicați într-o idee culturală, interesaţi de un eveniment social, sau captivaţi de o întrecere sportivă. Spectacolul nu e niciodată acelaşi şi nu se creează întotdeauna aceleaşi punţi de comunicare.
Eu am conştientizat acest adevăr prima oară la Valentin şi Valentina. Jucam cu Mariana Mihuţ. A fost o experienţă extraordinară. Am discutat mult înainte de spectacol şi ne-am dat seama că celor din sală le e greu să intre în priză de la prima replică. Noi zburdăm pe scenă şi oamenii se miră: „Ce-i cu ăştia, dom’le? Ce i-a apucat?’’. Şi-atunci am stabilit, de comun accord, o tactică de captare: începeam spectacolul ca şi cum ne-am fi întîlnit prima oară după concediu şi încercam să ne aducem aminte un text: începeam alb şi ne „încălzeam’’ împreună cu cei din sală.
Ei bine, la cele două sute de spectacole, punctul de cîştigare a fost de fiecare dată altul, în alt moment. Cea mai fascinantă experienţă a fost la un club sindical cu nişte oameni veniţi în sala de teatru după program, în ziua în care se plătea chenzina. Am făcut nişte eforturi extraordinare să ne mişcăm şi să ne rostim replicile în aşa fel încît să-i convingem că pe scenă trăiesc nişte oameni ca şi ei. La un moment dat ne aşezam pe o bancă, şi cînd din sală au început sugestiile cu „pup-o, bă!’’, s-a auzit din fund pînă la noi în scenă: „Taci, mă blondule, că-i mişto!’’. Cîştigasem.
Cum se poate juca un spectacol de două sute de ori?
Știind că există mulţi oameni care au nevoie de spectacole reprezentative şi caracteristice. Oameni care vor ca pe scenă să se vadă pe ei, şi nu numai tineri îmbrăcaţi în costume şi cu cravate, ieşind de la o şedinţă festivă. Valentin şi Valentina nu era sub nici un raport o capodoperă. Era povestea unui băiat – fiul unei însoţitoare de vagon – şi a unei fete – fiica unei doctoriţe -, care nu sunt lăsaţi să se căsătorească, nu ca-n Romeo şi Julieta, din cauza unei vechi duşmănii de familie, ci cu argumente foarte logice: „Unde o să staţi?’’, „Din ce o să trăiţi?’’.
Sînt foarte mulţi tineri care au nevoie de un răspuns la aceste întrebări pentru a-şi afirma gîndurile şi personalitatea. Importanţa noastră, a actorilor, în cetate este şi estetică, dar mai ales socială. Noi sîntem cetăţeni de seamă ai cetăţii, pentru că prin noi capătă viaţă problemele vieţii de astăzi.
Armonia vieţii în cetate se poate dobîndi doar cînd fiecare cetăţean se simte cel mai important, fără să-l stînjenească faptul că şi vecinul sau soţia lui cred acelaşi lucru despre sine. Ca în teatru. Unde nu toţi pot juca Hamlet. Trebuie să fie cineva şi Laerte. Nu?
Dar Laerte nu este altceva decît Hamlet. Eu îl voi juca pe Laerte ca pe un Hamlet. Dar, despre asta, altă dată cînd rolul se va contura mai precis. Deocamdată mă preocupă intens profesia lui: el este cel mai bun războinic al statului. Asta e impresia pe care eu trebuie s-o creez în primul rînd pe scenă: Laerte se simte invulnerabil.
Era la ora aceea singurul om care se putea plimba liniştit pe stradă, fără teamă că dacă va fi atacat îşi va pierde viaţa. Era antrenat să pareze chiar cuţitul care loveşte pe la spate. Era un posibil comandant de oaste. Deci mă interesează acum scrima, tehnica ei, istoria ei. Mai tîrziu, deşi şi acum simt colţi prin inimă şi prin creier, vor veni problemele psihologice.
Şi ce mai rămîne din viaţa unui om care ieri a fost un tînăr care nu putea să se căsătorească neavînd unde locui, iar mîine va fi un posibil comandant de oaste în trecutul regat al Danemarcei?
Eu sînt acela care mă confrunt cu toate aceste ipostaze ale vieţii pe pămînt. Eu personal, eu, Florian Pittiş. Eu am şansa dementă, care mă deosebeşte de mulţi contemporani ai mei de pe planetă, de a duce în fiecare seară o altă existenţă. Sînt rege şi portărel, sînt tînărul care nu a făcut nimic, sînt proaspătul absolvent de liceu, iar alteori sînt numai spirit: Ariel.
N-aveţi decît să mă invidiaţi, dar eu pot să fac în fiecare seară această minune: să iau viaţa de la capăt. Şi în permanenţă sînt eu; ceea ce vedeţi pe scenă sînt gîndurile mele care îmbracă forma unui rege sau a unui portărel, sau a unui tînăr care n-a făcut nimic, sau a unui absolvent de liceu – etern candidat la bacalaureatul vieţii.
Interviul Magdalenei Boiangiu a fost republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.
Foto: cinemagia.ro
