Fragment din romanul „Perestroika la Paris” de Jane Smiley
https://www.ziarulmetropolis.ro/fragment-din-romanul-perestroika-la-paris-de-jane-smiley/

Scriitoarea Jane Smiley este laureată a Premiului Pulitzer, iar cel mai nou roman al său disponibil în limba română la Humanitas Fiction, în traducerea Irinei Bojin, este bestseller național 2021 în Statele Unite și roman finalist la American Library in Paris Book Award 2021. Vă invităm să descoperiți „Perestroika la Paris” prin intermediul unui amplu fragment.

„Indiferent dacă veți aborda acest roman ca pe o fabulă sau o alegorie, ca pe o carte de aventuri sau ca pe un studiu despre bunătate, ba chiar și ca pe o imagine magică a Parisului, veți descoperi o scriitură și o artă de a povesti de mâna întâi. Mulți critici au descris Perestroika la Paris ca pe un antidot la timpurile neliniștite pe care le trăim. Au dreptate. Citind acest roman, cei mai mulți nu se vor putea sustrage unei înalte stări de bine de la prima pagină până la sfârșitul inevitabil.“ New York Journal of Books

Perestroika, sau Paras, pentru cei care ajung să o cunoască mai bine, este numele pe care i l-au dat oamenii, căci oamenii, după cum ea însăși o spune, nu se prea pricep să recunoască un cal, în tot cazul nu așa cum se recunosc caii între ei. Nici chiar atunci când vine vorba despre un cal de curse ca ea, premiat și îndrăgit. Inocentă, ar putea-o descrie noii ei prieteni din Paris – Frida, bracul german care o învață regulile traiului pe străzile Orașului Luminilor, Raoul, corbul mândru și sfătos, cu un pedigree cel puțin la fel de lustruit ca al lui Paras, sau cuplul gălăgios de rațe Sid și Nancy –, plină de nerv și isteață, ar eticheta-o antrenorii. Poate că toate acestea laolaltă au făcut-o să părăsească hipodromul și să pornească într-o aventură prin Paris, o aventură care celebrează curiozitatea, ingenuitatea și dorința oricărei făpturi de a trăi în libertate și în armonie cu lumea.

Pe o stradă lăturalnică a Parisului, într-o casă aristocrată, părăginită și aproape nefolosită – cu fiecare moarte în familie, Madame de Mornay mai fereca o cameră –, ferită de ochii trecătorilor de curtea generoasă și gardul năpădit de plante, o bătrână care se apropie de o sută de ani, surdă și aproape oarbă, îl crește pe Etienne, strănepotul ei; doar ei au mai rămas. Etienne, la cei opt ani ai lui, izolat de lume și trăind doar în universul construit în jurul străbunicii și de propria imaginație, nu are prie­teni, cel puțin nu prieteni ca ceilalți copii de vârsta lui. De aceea șobolanii, care trăiesc în pereții casei, sau calul care se tolănește în salonul amplu nu îi par defel ciudați, iar împrietenirea lor se petrece ca între oameni. Încrederea se construiește din gesturi, tacit, și ajunge să îi salveze pe toți, băiat, cal, șobolan, câine, corb, chiar și pe necunoscuții ale căror vieți se intersectează cu a lor.

„Un tribut absolut extraordinar adus Parisului.“ National Public Radio

„După ce a scris cea mai strălucitoare și feroce literatură din ultimii patruzeci de ani, Jane Smiley se îndreaptă, cu Perestroika la Paris, spre o tonalitate mai blândă. Un ton genial și mai pătrunzător ca niciodată. […] Dincolo de umorul debordant al romanului răzbate o atmosferă de singurătate, o tânjire după compania semenilor, resimțite de oameni și animale deopotrivă.“ Boston Globe

„O fabulă elegantă, pe cât de captivantă, pe atât de surprinzătoare.“ The Mail on Sunday

„Este cu adevărat un dar, într-o epocă asaltată de polarizări și chiar de tribalism agresiv, să descoperi un roman în care personajele, din specii diferite, cu dorințe și instincte diferite, construiesc împreună o comunitate.“ Los Angeles Times

„Cartea ideală pentru cei pentru care lumea reală, sfâșiată de pandemie și politică, a devenit ceva de evitat.“ Publishers Weekly

„Animat și amuzant, un roman plin de lumină, în care Jane Smiley își demonstrează din nou marele său talent.“ Washington Post

„Perestroika la Paris” de Jane Smiley (fragment din roman)

Traducere din engleză de Irina Bojin. Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu © Humanitas Fiction 2022

Poate că oamenii din Place du Trocadéro n-o observară pe Paras; poate că se grăbeau cu treburi, poate că le era frig și țineau ochii plecați spre picioare în timp ce alergau de la o clădire la alta. Poate că vârtejurile de frunze suflate de vânt, norii gonind pe cer, soarele jucându-se cu umbrele îi împiedicaseră pe oameni să zărească o mânză murgă, destul de mare pentru vârsta ei, care dormea lângă gard, la picioarele statuii celuilalt cal, aflat în fața clădirii uriașe. Însă altcineva stătuse la pândă, văzuse tot ce se petrecuse încă din prima clipă, știa prea bine că Frida locuiește în apropiere și e un câine fără stăpân, și acest cineva era Raoul. Raoul era un corb și își avea cuibul ceva mai încolo, într-un copac de pe rue Benjamin Franklin. Trăia acolo singur cea mai mare parte din timp. Se deosebea de ceilalți corbi pe care îi cunoștea prin aceea că îi plăcea Parisul. Ceilalți, mai ales femelele și puii, preferau pădurea dinspre apus, căreia oamenii îi spuneau Bois de Boulogne, sau zona rurală. Raoul se săturase și de una, și de alta, iar o pasăre de vârsta lui, adică bătrână, bătrână, găsea mult mai multe de făcut și de văzut la oraș, fără să aibă parte de atâtea certuri. Corbii sunt un neam de gâlcevitori, și lui Raoul îi ajunsese până peste cap. Poate că ceilalți corbi nu știau că avea o soață, Imelda, aproape la fel de bătrână ca el. Făcuseră mulți pui împreună, atât de mulți, că se despărțiseră în bună înțelegere atunci când ea îi spusese că obosise să mai facă pui, dar și să asculte ceea ce e numea nesfârșitele lui observații.

O vreme o privi pe Paras cum doarme, apoi o văzu pe Frida cum se ridică, se duce la singura cafenea cu scaune scoase pe trotuar și apucă o bucată de pâine căzută sub un scaun, pe care n-o zăriseră măturătorii. După aceea se așeză lângă un copil mai mărișor, ațintindu-și privirea asupra lui. Trucul funcționă: nu trecu mult și copilul îi întinse ceva, poate o bucățică de brânză. Mama copilului se încruntă și flutură arătătorul, iar Frida plecă. Raoul încercase în câteva rânduri să-i convingă pe oameni să-i dea lucruri pe care și le dorea, însă aceștia râseseră de el. Oricum, nu conta. Raoul mânca aproape orice – îi plăceau cu deosebire furnicile, pentru că erau crocante și sărate – și recunoștea că e cam plinuț.

Se întoarse în zbor la cuibul lui și se ghemui acolo. Era un loc bun, adăpostit dintr-o parte, dar oferind o priveliște generoasă asupra cartierului. În împrejurimi trăiau multe păsări pe care Raoul le considera neserioase, precum vrăbii, presuri, pitulici, rândunele și pițigoi. Ca să nu mai vorbim de ciocănitoarele din copaci, sturzii de pe pământ și porumbeii care erau peste tot. Parisul era un oraș al păsărilor și, dacă graurii erau regi, atunci corbii erau cavaleri. Orașul Zburătoarelor era un loc gălăgios – în cea mai mare parte a timpului Raoul nu auzea ce spuneau ceilalți locuitori, din cauza hărmălaiei pe care o făcea păsăretul.

În ziua aceea Raoul se gândi la Paras ca la o ciudățenie, nimic mai mult, ceva ce avea să dispară cum dispar toate ciudățeniile, iar Parisul era plin de ciudățenii, așa fusese întotdeauna. La țară, zilele erau monotone, răsărea soarele, ploua sau nu, vântul bătea dintr-o parte, apoi din cealaltă, iarba creștea, femelele și puii se ciondăneau pe te miri ce.

*

Paras dormi mult și se trezi îngrijorată. Nu se afla în boxa ei, nici la Maisons-Laffitte, nici la hipodrom, și nu recunoștea ciudata plantă de formă cubică întinsă de-a lungul spatelui ei, care îi dădea mâncărimi. Era întinsă pe pământ. Strănută și fu cât pe ce să sară în picioare, dar atunci o zări pe Frida, stând cu labele din față frumos întinse și cele din spate strânse sub ea.

— Ai dormit multă vreme, zise aceasta. Amurgește.

Și chiar așa era. Cerul se întuneca mai repede decât pământul. Clădirile din jur aveau o lucire pală, și Paras, văzându-le, înțelese că făcuse o greșeală îngrozitoare când împinsese cu botul ușa boxei și așa, în joacă, se aventurase în lume.

— Sigur, zilele sunt destul de scurte acum, zise Frida și se înfioră.

Paras se înfioră și ea. Întinse un picior din față și se ridică. De pe spate îi căzură frunze. Gemu încet. Frida băgă botul sub planta cubică, necomestibilă (Paras luase o gură așa, de încercare) și scoase geanta. Paras uitase cu desăvârșire de ea. Chiar atunci, un corb zbură prin fața lui Paras și se lăsă pe iarbă între ea și Frida. Paras se gândea cum să facă să se întoarcă la hipodrom – nici ea nu știa ce-o apucase când plecase, dar acum cel mai bine ar fi fost să ajungă înapoi – în timp ce Frida se întreba dacă noua ei prietenă și – de ce să nu recunoască – noua ei sursă de fonduri, avea de gând să-și ia tălpășița de acolo. Tocmai fiindcă era cu gândul în altă parte nu se repezi de îndată la corb. Nu omorâse niciodată un corb, dar o pasăre e o pasăre, și Frida era un câine care vâna păsări. Totuși, când corbul înălță capul și o privi drept în ochi, renunță cu totul la idee. Paras, ca o mânză curioasă ce era, întinse botul și mirosi pasărea. Corbul nu protestă. Zise:

— Vorbesc șapte limbi.

Fiindcă nici Paras, nici Frida nu scoaseră o vorbă, Raoul își înfoie un pic penele și continuă:

— Franceză, engleză, germană, spaniolă, romani, bască și chineză. Poate nu știați, dar toate păsările vorbesc chinezește. Pe de altă parte, există atâtea dialecte, că uneori abia dacă ne înțelegem.

Își drese glasul și se învârti descriind un mic cerc, în timp ce-și ridica și cobora aripile și-și răsfira coada.

— Spuneți-mi numele voastre, dacă nu e cu supărare.

Paras zise:

— Perestroika, fiica lui Moscow Balet, care se trage din M…M…M…

— Mulțumesc, e de ajuns. Și tu? întrebă, arătând cu aripa spre Frida.

— Frida, spuse aceasta.

— Atât?

Frida încuviință dând din cap.

— Eu sunt Sir Raoul Corvus Corax, al douăzeci și treilea cu acest nume. Domiciliul meu e chiar acolo, pe rue Benjamin Franklin, însă moșia familiei este la Châteaufort – o ții drept până la Versailles, apoi o iei la dreapta.

Mânza și cățeaua îl priveau cu oarecare indiferență, cum fac deseori caii și câinii. Raoul își drese iar glasul:

— Pe cât văd eu, sunteți două domnișoare năpăstuite.

— Mie mi-e foame, zise Paras.

— Aha, făcu Raoul. Vă rog să mă corectați dacă gre­șesc, dar tu, fiind un Equus caballus, te hrănești cu ierburi ațoase, plante mărunte, grăunțe, semințe, rădă­cinoase și mere, când le găsești.

Paras dădu din cap, semn că așa e.

— O dietă hrănitoare, cu conținut ridicat de fibre dar, îngăduie-mi să-ți spun, ca Zburătoare, foarte mono­tonă și fadă. Precis că, dacă dai de, să zicem, o muscă sau un greier în fân, îl scuipi, nu-i așa?

— Într-adevăr.

— Cu toate astea, continuă Raoul, insectele, fără excepție, sunt nemaipomenit de gustoase și hrănitoare; conțin doze concentrate de microminerale și multe remedii naturale pentru toate bolile. Hm.

Se uită la Frida, care zise:

— Eu le-am încercat.

— Mi-e tare foame, se văită Paras.

— Cred că te-aș putea ajuta să-ți împlinești destinul aici, în minunatul oraș Paris. Cunoștințe de-ale mele care zboară la mare depărtare – albatroși, cei mai mulți dintre ei – mi-au spus că e cel mai frumos loc din lume, ceea ce știam și eu prea bine. Și dați-mi voie să vă spun, aveți noroc în una sau două privințe, lăsând la o parte fericita întâlnire cu subsemnatul. La o primă vedere s-ar putea crede că în vecinătate nu avem câmpii înverzite, bine irigate. Însă, dacă ați privi de sus – cu condiția să vă puteți cumva ridica în aer –, v-ați încredința că lucrurile stau cu totul altfel.

Noaptea era aproape. Așteptară până nu se mai vedea nici o mașină. Paras se ridică în picioare, și Raoul zise:

— Urmați-mă.

Și așa făcură. Frida, bănuitoare, Paras împinsă de foame. Raoul zbura în fața lor, legănându-se ușor în bătaia vânticelului care sufla, cam la un metru deasupra capului Fridei și la vreo doi în fața ei. Frida ținea geanta. Paras părea să se fi obișnuit cu gândul că de geantă se ocupă câinele. Raoul le duse la un drum măr­ginit de un gard scund, de mai puțin de un metru. Unghiul din care se apropia era imposibil, își zise Paras. Tocmai se pregătea să-și potrivească pașii când Frida împinse poarta cu botul și intră. Paras se luă după ea.

Poteca ducea până la un zid înalt, șerpuitor, și mergea de-a lungul lui, îngustându-se într-un loc. Paras smulse câteva smocuri de iarbă și bău dintr-un mic iaz. Iarba era scurtă, dar nu prea gustoasă, așa că luă câteva frunze de ici, de colo. Când poteca se lărgi, în față li se deschise o perspectivă largă, o pajiște înverzită. Paras fornăi uimită. Raoul ridică aripile, desfăcu ghearele și ateriză pe o creangă.

— Cred că pot spune că aceasta e mândria domeniului meu, zise. Oamenii îi spun Palais de Chaillot.

— E proprietatea ta? întrebă Frida, lăsând geanta jos.

— Ce e proprietatea în zilele noastre? făcu Raoul. Veghez asupra lui. E singura mea pretenție. Ziceai că ți-e foame? spuse, întorcându-se spre Paras.

Ridică aripa dreaptă și, cu un gest larg, arătă parcul.

— Lumea insectelor vă stă la dispoziție; pe de altă parte, copiii, dar și oamenii adulți scapă din mână fel de fel de lucruri în timp ce hoinăresc fără un scop anume pe pajiște și pe alei.

Paras se apucă de păscut, având grijă să ocolească băncile și tufișurile. Fridei îi era și ei foame, cu toate că n-ar fi vrut să arate, drept care cercetă pe sub aceleași bănci și tufișuri fără să-și ia ochii de la geantă, ba chiar se ridică în două labe ca să arunce o privire într-un coș de gunoi. Răsplata îi fu un șișkebab învelit într-o pita, pe jumătate mâncat. Un om mușcase din el o dată sau de două ori și îl aruncase, cu pungă cu tot, în coșul de gunoi care era deja plin, așa că rămăsese deasupra. După atâta brânză, Frida se bucură să mai schimbe meniul. Raoul țopăia pe alei, ciugulind de ici, de colo. Ajungând la geantă, o împunse cu ciocul. Deși era convinsă că n-ar putea-o ridica, Frida îl atenționă:

— E geanta mânzei.

Raoul o ciuguli din nou.

Frida se apropie, luă geanta și o duse câțiva pași mai încolo; o puse jos și se așeză alături.

— E un obiect prețios? vru Raoul să știe.

— Într-un fel.

Se priviră drept în ochi. În cele din urmă, Raoul zise:

— Nu te întrebi de ce Zburătoarele trăiesc libere și se feresc de lucruri precum averea și proprietatea? Ce e un cuib dacă nu o alcătuire vremelnică de resturi și rămășițe găsite ici și colo, de gunoaie, dacă vrei, strânse și aranjate ca să devină un sălaș confortabil, dar întotdeauna efemer? Majoritatea Zburătoarelor trăiesc ca să vadă lumea, nu ca să emită pretenții asupra ei. Până și Zburătoarele care țin la teritoriul lor, ca mine, de pildă, exprimă aceste pretenții mai degrabă formal, doar ca să înceapă o discuție în contradictoriu cu alte păsări cu porniri teritoriale. Noi trăim ca să zburăm. Trăim ca să ne ciorovăim. Ce e în geantă?

— Bani, răspunse Frida. O grămadă de bani.

— Zburătoarele folosesc tot timpul bani.

— Chiar așa? se minună Frida pentru că, de când trăia ea la Paris, nu văzuse vreo pasăre cumpărând ceva.

— Am o hârtie de zece euro chiar acum, în cuib. Dacă o umezești bine și o mototolești puțin, faci un pat clasa întâi. Durabil, moale și comod.

— Ai găsit pe jos o bancnotă de zece euro?

— Da. Pe un birou. Fereastra era deschisă. Am intrat și am ieșit într-o clipită.

Raoul se reapucă să ciugulească prin iarbă, pe lângă alei, și în scurtă vreme găsi o omidă. O prinse, o aruncă în aer, deschise larg ciocul și o înghiți. Paras păștea mai departe. Acum nu mai era decât o siluetă nedeslușită, aproape topită în întuneric, însă Frida o auzea. Era vremea să ia geanta și să pornească pe furiș până la Place du Trocadéro; acest corb, pe nume Raoul, i-ar putea arăta lui Paras cum să ajungă la hipodrom, cel mai bun loc pentru ea. Trebuia totuși să se gândească la ce era de făcut, așa că se lăsă jos, se întinse, se tăvăli prin iarbă pe o parte și pe alta; la un moment dat auzi cu uimire un păcănit de copite venind de la celălalt capăt al parcului.

— Unde se duce? vru să știe Raoul.

— Poți zbura, du-te și vezi, îl îndemnă Frida, și Raul dispăru în întuneric.

Paras chiar era o mânză curioasă. Fapt este că iarba din parcul care cobora până la fluviu, în față la Palais de Chaillot, era îndeajuns de bună cât să-i astâmpere pofta, însă nu îndeajuns de gustoasă. Așa că mergea de colo-colo, ba smulgând câte un smoc de iarbă, ba mestecând câteva frunze, întrebându-se, cum făcuse de atâtea ori, ce o aștepta în viitor, când va răsări soarele și pentru ea. Grăbi pasul și traversă o străduță îngustă.

De când se știa, Paras îi auzise pe oameni vorbind despre ea – că e nervoasă, că e sensibilă, că e sperioasă, „ai grijă că fuge de sub tine într-o clipă“. Paras își dădea seama că o interesează multe lucruri și că erau multe altele pe care nu le văzuse încă. Oamenii nu știau, însă ea avea darul clarviziunii. I se întâmplase de multe ori, când era la hipodrom, la antrenament sau chiar în grajd, să ridice privirea și să întrebe „Ce e aia?“ sau „Ai văzut?“, iar calul de lângă ea să se mire: „Despre ce vorbești?“ Dacă era ceva de văzut, atunci nu-i putea scăpa unei mânze istețe și curioase. Cu timpul, Delphine se învățase s-o lase să privească. De multe ori, la antrenamente, Delphine slăbea frâul și o lăsa să stea pe loc, să se uite la copaci, la ceilalți cai sau la cum suflă vântul peste obstacole și printre ele, și după o vreme, când pricepea ce vede, Paras continua antrenamentul. Acum zărise la celălalt capăt al parcului de un verde întunecat ceva ce nu mai văzuse: un grup de căluți stând absolut nemișcați, cu capul sus, atenți la ceva; nu pășteau, nici măcar nu se adulmecau unul pe altul. O luă încet spre ei.

Credea că vor fornăi, vor întoarce capetele ori măcar vor mișca din urechi – nici vorbă de așa ceva. Stăteau nemișcați, cu gâturile arcuite și nările umflate. Paras se apropie încet, se opri, și în cele din urmă întinse bo­tul și îl mirosi pe unul din ei. Era rece și tare, iar la miros aducea a camion. Strănută și se dădu înapoi.

Frida, bucuroasă că o găsise, o întrebă:

— N-ai mai văzut călușei?

Sări pe platforma pe care stăteau căluții și se așeză printre ei. Raoul trecu în zbor peste capul lui Paras și se puse pe crupa celui mai apropiat căluț, își înfoie penele și luă o poziție de atotștiutor:

— Poate că nu înțelegeți, doamnelor, ce nevoi au descendenții. Trebuie să fie îngrijiți tot atât de mult ca oamenii, cărora le trebuie ani de zile până să înceapă să se întrețină singuri, așa că ce le rămâne de făcut? Noi, Zburătoarele, discutăm adesea despre acest mister, despre lenea de care sunt bolnavi oamenii și, cu toate astea, le merge bine…

Paras atinse din nou cu botul coama arcuită a calului și zise:

— Un animal fără rost.

Dezamăgită, se întoarse și plecă.

În acea clipă, mânza cea curioasă făcu o alegere și o făcu tocmai din acest motiv – pentru că era cu­rioasă. Ar fi putut s-o ia la stânga, să se întoarcă pe colina în­verzită. Ar fi putut rămâne să privească fântânile arteziene și fațadele strălucitoare ale maiestuoa­selor clădiri aurite de pe laturi. În schimb, se luă după mirosul râului și sunetul propriilor copite țăcă­nind pe pavaj. Traversă podul în pas vioi, dând din cap și spu­­nându-și:

— De ce nu? Hai să vedem ce-i acolo.

Jane Smiley s-a născut în 1949 în Los Angeles, California. A obținut licența în literatură la Vassar College în 1971, luându-și masteratul (1975) și doctoratul (1978) la University of Iowa. În timp ce lucra pentru doctorat, a studiat vreme de un an în Islanda, fiind beneficiara unei burse Fulbright. La Iowa va reveni între anii 1981 și 1996 pentru a preda engleza și scrierea creativă la Iowa State University. Jane Smiley publică primul său roman, Barn Blind, în 1980. Bestsellerul ei din 1991, A Thousand Acres, a primit, în 1992, Pulitzer Prize și National Book Critics Circle Award, fiind ecranizat în 1997. Dintre cele 15 romane publicate, Horse Heaven (2000) a fost finalist la Orange Prize, iar Private Life (2010) a fost ales printre cele mai bune cărți ale anului de The Atlantic, The New Yorker și The Washington Post. În 2020 apare Perestroika la Paris (Perestroika in Paris; Humanitas Fiction, 2022), roman tradus în peste zece țări, care a fost bestseller național 2021 în Statele Unite. Jane Smiley a publicat două culegeri de povestiri, mai multe romane pentru adolescenți și cinci cărți de nonficțiune, dintre care se remarcă eseurile Thirteen Ways of Looking at the Novel (2005) și The Man Who Invented the Computer (2010). A avut nenumărate colaborări, de-a lungul anilor, la publicații precum The New Yorker, Elle, The New York Times, The Guardian, The Nation, contribuind constant, între 2005 și 2008, cu postări pe blogul The Huffington Post. În 2001 a fost aleasă membră în The American Academy of Arts and Letters. În 2006 a câștigat PEN USA Lifetime Achievement Award și Fitzgerald Award for Achievement in American Literature. Din 2015 predă scriere creativă la University of California, Riverside.

Foto: Derek Shapton / Humanitas Fiction

 

---

---