George Enescu – cele mai importante momente din viața unui geniu
https://www.ziarulmetropolis.ro/george-enescu-cele-mai-importante-momente-din-viata-unui-geniu/

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE ”Viaţa mea toată am pus-o fără preget în serviciul artei, iar arta mea este pusă la dispoziţia lumii întregi”. Aşa se definea în 1936 marele compozitor şi interpret George Enescu (1881-1955).

Un articol de Georgeta Filitti|11 Iulie 2017

La 5 ani, micul moldovean compunea prima piesă pentru vioară și pian intitulată Țara românească. Așa cum restul oamenilor au nevoie de aer ca să trăiască, cel alintat de familie cu numele de Jurjac avea nevoie de muzică, de universul sunetelor.

Din fericire, profesorul Eduard Caudella, de la Iași, apoi cei de la Conservatorul din Viena, între care J. Hellmesburger junior, au înțeles imediat că se află în fața unui copil minune și l-au tratat ca atare. Se vorbea atunci, în 1890, de ”un Mozart român”. Își desăvârșește pregătirea muzicală la Paris, avându-i ca profesori, între alții, pe Jules Massenet și G. Fauré. Are 17 ani când i se cântă, cu orchestra Colonne, Poema română. În 1899 dobândește Marele premiu al Conservatorului din Paris; în același an își cumpără o vioară Stradivarius (și cu ajutorul unei subscripții publice din țară).

E lansat în lumea artei de marea pianistă Elena Bibescu, cea care avea un salon faimos în capitala Franței. Își împarte timpul între Paris și București, dând concerte alături de J. Thibaud, Elena Bibescu, Dim. Dinicu, Th. Fuchs, DallʹOrso, Pablo Casals, Saint Saens etc. În 1902 debutează la Berlin; în același an devine membru al Societății compozitorilor francezi. La București desfășoară o activitate concertistică excepțională. La 15 martie 1903 organizează un spectacol de gală pentru a marca cel de al 150-lea concert al său. La sfârșitul anului își face debutul la Londra. Uimitoarea sa putere de muncă îi îngăduie să formeze un trio, apoi un cvartet, cu care oferă concerte în marile capitale europene.

Concomitent face parte din juriul Conservatorului din Paris, are prime audiții în marile săli de concert. Din 1913 se decernează premiul George Enescu pentru compoziție. Donează parte din onorariile sale pentru dotarea Ateneului Român cu o orgă. Toată activitatea concertistică este dublată de o creație componistică de excepție. Efectuează turnee în Belgia, Italia, Rusia, Olanda, Germania, Ungaria, Spania, Portugalia  iar mari orchestre din SUA includ în repertoriul lor lucrări ale sale. La București au loc concerte în exclusivitate cu operele sale. Unele au scop caritativ. Este prețuit și susținut de regina Elisabeta. Se implică în efortul de înființare a Operei române. În 1915 inițiază ciclul de opt concerte consacrate Istoriei viorii și întreprinde turnee în întreaga țară.

Susține cu un Like jurnalismul cultural!

După izbucnirea Primului Război Mondial, George Enescu participă neobosit la opera de susținere morală a suferinzilor. Concertează în spitale, sanatorii; pleacă la Iași, unde organizează orchestra Teatrului Național, apoi Societatea simfonică ce îi va purta numele. Când revin vremurile de pace, muzicianul continuă aceeași inegalabilă activitate interpretativă și de creație. În 1920 devine președintele Uniunii Compozitorilor Români, reia seria turneelor internaționale, incluzând (din 1923) SUA și Canada. În acest timp, la Tețcani, moșia Marucăi Cantacuzino, cea care, în 1937, îi va deveni soție, începe să lucreze la creația sa capitală, opera Oedip. Face parte din Asociația laureaților Conservatorului din Paris și din Clubul International House (New York). Începe să țină, din 1928, în străinătate, cursuri de interpretare pentru vioară. Tot atunci îi devine elev, la Sinaia, Yehudi Menuhin.

În 1929 e membru al Academiei de Arte Frumoase din Paris iar peste doi ani e ales rector al Academiei de Muzică din București. În 1932 devine membru al Academiei Române.

Concerte în țară și străinătate, cursuri, activitate dirijorală se succed într-un ritm amețitor; când izbucnește Al Doilea Război Mondial, George Enescu se dedică în același spirit umanitar celor aflați în nevoie: cântă pentru răniți, ajută bănește bolnavi, muzicieni șomeri, participă masiv la opere de binefacere. Numele său e celebru în străinătate în asemenea măsură încât BBC îi consacră, la aniversarea din 1941, o întreagă emisiune.

George Enescu a părăsit România în 1946, continuând o carieră triumfală în Occident, chiar dacă străbătută de privațiuni. S-a stins la Paris în mai 1955. Palatul Cantacuzino, donat de soția sa pentru a deveni Muzeul muzicii George Enescu, își așteaptă încă menirea dispusă de generoasa femeie.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

28
/10
/16

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

25
/10
/16

Autorul „Cuvintelor potrivite” se naște sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la București, ca rod al conviețuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcționar de bancă și Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră, în casa Theodorescu.

Page 10 of 28« First...89101112...20...Last »