CEAIKOVSKI: Primul star al Rusiei, căruia îi era frică la concerte să nu îi cadă capul
https://www.ziarulmetropolis.ro/ceaikovski-primul-star-al-rusiei-caruia-ii-era-frica-la-concerte-sa-nu-ii-cada-capul/

OAMENII MUZICII Primul compozitor rus ce a dobândit faimă internaţională, Ceaikovski a fost un spirit chintesenţial romantic şi totodată extrem de sensibil şi tulburat, în mod special de homosexualitatea sa.

Un articol de Cristina Enescu Aky|10 iunie 2020

A fost unul dintre compozitorii cei mai mari pe care i-a dat vreodată Rusia. Muzica lui, una dintre bijuteriile cele mai seducătoare ale romantismului, este de o frumusețe atemporală (ca dovadă că vrăjește și astăzi publicul de toate vârstele). Este autorul unora dintre cele mai iubite și celebre lucrări din tot repertoriul muzicii clasice, printre care Concertul pentru pian nr. 1, Concertul pentru vioară în re major, Spărgătorul de nuci, Frumoasa din pădurea adormită și Lacul lebedelor.

Ca și compozitor și mai apoi dirijor a fost foarte solicitat atât în Rusia cât și în Europa, iar în 1891 a fost chiar invitat în Statele Unite la inaugurarea Carnegie Hall din New York (1891, unde a dirijat Marșul Solemn pe care îl compusese pentru încoronarea țarului Alexandru al III-lea.

*

Pe 7 mai 1840, într-un orășel dintre Moscova și munții Ural (Votkinsk) se năștea Piotr Ilici Ceaikovski (1840- 1893), fiul unui inginer minier cu o carieră în armată și al celei de-a treia soții a acestuia, franțuzoaică din partea tatălui. Ceaikovski și-a adorat mama. Despărțirea de ea, când a fost trimis la internat, a fost teribilă și l-a traumatizat pentru toată viața. Se spune că a trebuit să fie desprins cu forța de la roțile trăsurii mamei, în curtea internatului. Apoi, o altă traumă enormă a fost moartea acesteia, de holeră, pe când el avea 14 ani.

Grație guvernantei sale, micul Piotr vorbea deja germana și franceza la 6 ani. Părea că se născuse cu muzica în sânge căci la doar câțiva ani improviza deja la pian, iar la 4 ani a compus prima sa melodie. Se pare că s-a hotărât să fie compozitor după ce a descoperit cu imensă fascinație Don Govanni al lui Mozart, pe care îl considera o încarnare umană a frumuseții divine prin excelență.

La începuturile sale, pentru a se putea întreține, a publicat și articole de critică muzicală sub pseudonim. Printre cei la adresa cărora a scris texte neflatante au fost Schumann și Brahms.

Și-a dorit de mic să fie compozitor, dar asta nu era deloc o meserie respectată la acea vreme, așa că a fost trimis la Școala imperială de jurisprudență pentru a se pregăti în vederea unei cariere de funcționar public.

La 15 ani (1865) a avut loc premiera primei sale lucrări prezentate public, intitulată Characteristic Dances; premiera a fost dirijată de Johann Strauss II, dar partitura este considerată pierdută astăzi. La 19 ani, Ceaikovski a absolvit studiile juridice și a început să lucreze ca funcționar în cadrul Ministerului de Justiție, ceea ce îi oferea perspectiva unui statut social respectat și a unui venit constant. Totuși nu era fericit, vroia să compună, astfel că a abandonat acea muncă și la 22 de ani a devenit unul dintre primii studenți ai Conservatorului din St. Petersburg.

Numele Ceaikovski derivă dintr-un cuvânt rusesc ce înseamnă „pescăruș”.

Aici a cunoscut și studiat muzica și tehnicile de compoziție occidentale, o pregătire distinctă față de cea a altor muzicieni ruși ai vremii, căci pe atunci muzica occidentală era destul de diferită față de muzica tradițională rusească. Ceaikosvki a început să își contureze aici propriul stil, împletind elemente muzicale atât din tradiția occidentală cât și din cea rusească.

Într-un fel, căuta acceptare în ambele culturi muzicale, ceea ce era o provocare pentru acea vreme și a fost toată viața o sursă de tensiuni interioare pentru el: în urechile occidentale, muzica lui părea lipsită de o structură recognoscibilă, în vreme ce publicul din Rusia îi considera compozițiile ca  tributare „gusturilor străine” și deci „nepatriotice”; aceasta era o opinie răspândită mai ales în rândul fanilor direcției muzicale reprezentate de „Grupul celor cinci” (format din compozitorii Balakirev, Cui, Musorgski, Borodin și Rimski-Korsakov), ce promova includerea în muzica rusă în mod preponderent a unor elemente din folclorul național.

După ce a absolvit Conservatorul din St. Petersburg, compozitorul s-a mutat la Moscova pentru a preda teorie și armonie la Conservatorul nou înființat acolo (care astăzi îi poartă numele). Până atunci, publicul și criticii conservatori nu se arătaseră impresionați de compozițiile lui, însă Simfonia nr. 1 a fost totuși bine primită aici, în 1868. A fost profesor la Moscova timp de 11 ani, până în 1877, când a devenit protejatul Nadezhdei von Meck și și-a putut permite să se dedice complet compoziției și dirijatului.

Nadezhda von Meck era o văduvă bogată pasionată de muzica lui Ceaikovski. Fusese impresionată de Furtuna compusă de acesta și i-a devenit pentru mai mulți ani patroană artistică. Îi trimitea regulat bani pentru ca el să se poată concentra asupra muzicii (suma anuală era de 6.000 de ruble, mult mai mult decât ar fi putut câștiga ca funcționar). Sprijinul ei l-a ajutat să renunțe la slujba de profesor la Conservator și să devină primul compozitor profesionist full-time al Rusiei și totodată primul compozitor rus ce a dobândit o faimă internațională solidă.

Furtuna (1873) amintește de mult mai celebra Romei și Julieta, ambele fiind lucrări inspirate din Shakespeare; muzica descrie expresiv călătoria navei pe mare, natura grotescă a lui Caliban și iubirea dintre Ferdinand și Miranda. 

Totuși, von Meck a refuzat mereu să îl întâlnească personal, astfel că timp de 14 ani au întreținut o relație de patronaj artistic și prietenie epistolară intensă doar prin scrisori – adesea extrem de personale, cam 2 pe săptămână, deci în total peste 1.200 de scrisori. S-au întâlnit o singură dată, accidental și cu mare stânjeneală, și atunci nu și-au spus nici un cuvânt. Von Meck i-a impus lipsa contactului personal ca o condiție a mecenatului ei; pe de altă parte compozitorul era extrem de stângaci în contexte sociale, astfel că nu s-a opus situației.

Bogata văduvă l-a și susținut emoțional foarte mult, spre exemplu încurajându-l după ce criticii l-au atacat puternic după premiera Simfoniei a 5-a. Legătura lor a durat până când ea a susținut că intrase în faliment și a întrerupt brusc atât susținerea financiară cât și comunicarea. Unii biografi susțin că ruptura s-a petrecut de fapt pe fondul faptului că bogata patroană aflase de orientarea sexuală a compozitorului, și în plus se pare că ea intenționase să aranjeze o căsătorie între Ceaikovski și una din fiicele ei, ceea ce încercase -și eșuase- de fapt și cu Claude Debussy.

*

Concertul pentru pian nr. 1 (1874-1875)  Prima variată a lucrării a fost puternic criticată de celebrul pianist și director al Conservatorului din Moscova Nikolai Rubinstein, căruia îi era dedicată. „Banală, stângace și incompetent scrisă” a declarat acesta. Ulterior el a revenit asupra opiniei sale inițiale, interpretându-l la premiera de la Moscova și incluzându-l apoi frecvent în repertoriul său concertistic.

Ceaikovski a fost foarte afectat de criticile lui Rubinstein (declarând „nu o să modific nici o singură notă, o să public lucrarea exact așa cum este” – deși a făcut câteva modificări minore, și a dedicat apoi lucrarea în final pianistului von Bülow). Pe Rubinstein, Ceaikovski îl dorise ca interpret la premieră, dar după refuzul acestuia l-a solicitat pe de asemenea celebrul pianist Hans von Bülow. Acesta tocmai se pregătea pentru un turneu în Statele Unite, astfel că premiera acestui concert a avut loc la Boston, în 1875, departe de publicul rus.

Publicul american a fost atât de impresionat de această lucrare încât von Bülow a fost nevoit să facă un bis. Deschiderea concertului este inspirată dintr-o melodie folclorică rusească pe care Ceaikovski spunea că a auzit-o interpretată de către un muzician stradal orb într-o piață.

La începutul anilor 1880 Ceaikovski era considerat deja cel mai important compozitor rus. Ceva se schimbase în acea perioadă în imaginea pe care o avea Ceaikovski în Rusia, anume ca un compozitor mult prea tributar „gusturilor muzicale occidentale”: cu ocazia ceremoniilor dedicate comemorării lui Pușkin de la Moscova, marele Dostoievski a susținut că acest scriitor iconic al Rusiei fusese adeptul unei „unități universale” care să cuprindă cultura rusă și cea occidentală. „Brusc”, disprețul unor părți ale publicului rus față de muzica „prea occidentalului” Ceaikovski s-a disipat, iar tânăra intelighenția din St. Petersburg a început să devină extrem de pasionată de muzica lui.

Ca dirijor a avut un început târziu și timid, în 1887, când a fost nevoit să înlocuiască dirijorul programat pentru spectacolele cu opera sa Cherevichki/ Micii pantofiori la Teatrul Bolshoi din Moscova. La un an după acel debut era deja extrem de solicitat ca dirijor în Rusia și Europa deopotrivă.

Baletul Frumoasa din pădurea adormită (1890), al doilea din cele trei scrise de el, a fost comisionată de Opera din St. Petersburg. Lucrarea bazată pe celebrul basm al lui Charles Perrault a fost scrisă în timpul a șase săptămâni petrecute de Ceaikovski într-un turneu în Europa Occidentală. Compozitorul spunea că este una dintre cele mai bune lucrări ale sale. Conține unul dintre cele mai recognoscibile valsuri din istoria genului, care a făcut parte din coloana sonoră a celebrei animații cu același nume a lui Walt Disney.

Deși a fost mai bine primit la acea vreme decât Lacul lebedelor, din păcate compozitorul nu a apucat să vadă popularitatea uriașă de care s-a bucurat peste câțiva ani și de atunci încoace. În 1903, acest balet era al doilea cel mai popular din repertoriul Baletului imperial rus, iar premiera londoneză din 1921 a introdus definitiv această bijuterie în repertoriul internațional.

După premieră, Țarul Alexandru al III-lea l-a chemat pe Ceaikovski în loja imperială. Comentariul său laconic, „foarte drăguț”, l-a iritat pe compozitor, care se aștepta la o reacție mai entuziastă.

Un suflet torturat

Ceaikovski a fost dintotdeauna o fire (excesiv de) sensibilă, dar se pare că un eveniment aparent minor din copilărie l-a marcat în mod particular pentru toată viața. A fost ziua când mama lui l-a dus la internat. Se pare că a fost atât de traumatizat de „abandonul” mamei sale încât a trebuit să fie luat cu forța de lângă roțile trăsurii ei când aceasta a dat să plece.

Ca adult fuma și bea mult, era emotiv până la lacrimi și avea o anxietate față de scenă teribilă. Se pare că avea și fobii ciudate, printre care celebră a rămas ciudata panică de a nu îi cădea capul când se afla în fața orchestrei – motiv pentru care a fost văzut susținându-și bărbia cu o mână în timp ce dirija cu cealaltă.

Toată viața a fost urmărit de depresie, neîncredere în sine și temerea că nu este suficient de bun ca și compozitor. S-a adăugat la acestea și anxietatea legată de homosexualitatea sa (și de impactul asupra reputației sale), care nu era doar ilegală ci și complet neacceptabilă de către morala societății ruse a vremii.

*

În 1870 a avut loc premiera de-acum legendarei uverturi-fantezie Romeo și Julieta (ulterior de două ori revizuită și prezentată în forma finală în 1886). Este extrem de populară mai ales în variantă concertantă, deși inițial nu s-a bucurat de o primire entuziastă.

Balakirev, liderului Grupului celor cinci, a fost cel care i-a sugerat compozitorului în vârstă de 29 de ani să compună o muzică bazată pe piesa omonimă a lui Shakespeare. Și lucrul la această compoziție a fost un chin pentru Ceaikovski, care totuși a terminat-o în 6 săptămâni. Abordarea sa nu a fost de a prezenta evenimentele din povestea lui Shakespeare în ordine cronologică, ci mai degrabă de a zugrăvi prin teme muzicale și diferite instrumente personaje, stări sau evenimente. Spre exemplu, cornul francez îl simbolizează pe Romeo, iar flautul pe iubita sa Julieta.

Lacul lebedelor (1876) este sa prima partitură de balet, comisionată de Opera din Moscova. Dacă ne gândim la popularitatea sa imensă de astăzi, pare greu de crezut că inițial povestea prințesei transformate în lebădă de un vrăjitor rău a fost un eșec. deși se pare că mai degrabă datorită coregrafiei decât a muzicii. În orice caz, după premieră lucrarea nu a mai fost interpretată în timpul vieții compozitorului. În 1895, în noua coregrafie creată de Marius Petipa și Lev Ivanov, baletul a devenit un uriaș și constant succes.

Ca gusturi muzicale, Ceaikovski îl adora pe Mozart („acest Cristos al muzici”), „Coppelia” a lui Delibes o considera „glorioasă”, și a fost impresionat și de „Carmen” a lui Bizet . Pe Brahms l-a considerat însă mediocru, iar Wagner îl plictisea.

După aparentul eșec al Lacului lebedelor, compozitorul a făcut o călătorie în Occident: a văzut opera Carmen a lui Bizet la Paris și prima interpretare completă a Inelului Nibelungilor a lui Wagner la Bayreuth, și a făcut o cură termală la Vichy încercând să își aline mintea agitată. S-a întors însă acasă tot profund deprimat.

În 1878 a compus irezistibilul Concert pentru vioară în re major, astăzi unul dintre cele mai cunoscute concerte pentru vioară din istorie. A fost compus lângă Lacul Geneva din Elveția, unde Ceaikovski se afla la recuperare în urma colapsului nervos și a depresiei ce au urmat căsătoriei sale eșuate. A fost scris în doar 11 zile și dedicat celebrului violonist Leopold Auer, care trebuia să îl și interpreteze la premieră. Acesta a refuzat însă, susținând că nu este o lucrare valoroasă și că interpretarea ei i-ar afecta cariera. Astăzi, acest concert este considerat unul dintre cele mai apreciate concerte pentru vioară, și totodată printre cele mai dificile din repertoriul pentru vioară.

Tot în 1878 a compus și Sonata pentru pian în sol major 

 Amoruri agitate, muzici superbe

În tinerețe s-a îndrăgostit de o soprană belgiană, Désirée Artôt, cu care s-a și logodit. Se pare că niște divergențe legate de evoluția carierei ei au dus la ruptură. Ulterior, Ceaikovski a spus că ea a fost singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat.

Mai apoi, a fost contactat la un moment dat de o tânără admiratoare a sa, Antonina Miliukova. A văzut în această relație oportunitatea de „a se vindeca” de homosexualitate sau cel puțin de a calma zvonurile legate de aceasta. „Nu voi putea să te uit sau să încetez să te iubesc.. Nu vreau să privesc alt bărbat în afară de tine.. Mi-e imposibil să distrug acest sentiment” îi scria tânăra admiratoare, care a și amenințat că se sinucide dacă o respinge. Ceaikovski a vizitat-o, încercând să îi explice că nu putea dedica unei relații cu ea. Totuși, câteva săptămâni mai târziu o cerea în căsătorie.

La mai puțin de trei luni de la nuntă și-a dat seama că viața de bărbat căsătorit nu era pentru el, și a numit perioada aceea „o scurtă nebunie”. Căsnicia a fost așadar un dezastru total, iar cuplul s-a destrămat – deși nu au divorțat niciodată -, Ceaikovski fugind practic într-o stare de colaps nervos. A avut o tentativă de sinucidere, după care a plecat în străinătate la ordinele medicului său. Într-o scrisoare îi mărturisea fratelui său: „Abia acum, după povestea cu căsnicia mea, am început să înțeleg în sfârșit că nu e nimic mai inutil decât să refuz să fiu ceea ce sunt de la natură.”  

Acea perioadă agitată a fost totuși și cea în care a creat alte două capodopere, Simfonia a 4-a (1877-1878) și opera Evgheni Oneghin (1879), după romanul omonim al lui Pușkin. E povestea unei fete fascinate de un bărbat care o respinge, o poveste cu multe similarități în propria sa biografie. La începutul relației lor, Antonina îi scrisese compozitorului lucruri similare cu cele pe care, în romanul lui Pușkin, Tatiana le simțea față de Oneghin. Se simte în această lucrare ceva din vinovăția lui Ceaikovski față de eșecul căsniciei sale, iar Tatiana este descrisă muzical cu căldură și multă emoție.

În 1892, Ceaikovski  a apucat să vadă această lucrare dirijată la Hamburg de Mahler (pe care l-a numit „pur și simplu un geniu arzând de dorința de a dirija”). A fost un succes uriaș, compozitorul fiind aplaudat după fiecare scenă. Tot Mahler a dirijat în 1897 premiera acestei lucrări la Viena.

La câțiva ani după tentativa de sinucidere ce a urmat eșecului căsniciei sale, forța creatoare uriașă a lui Ceaikovski dădea lumii și splendida Uvertură 1812 (1880), scrisă pentru inaugurarea Catedralei Cristos Mântuitorul din Moscova. Lucrarea a fost compusă ca o comemorare a victoriei Rusiei împotriva lui Napoleon în bătălia de la Borodino. Lucrarea i-a sporit faima lui Ceaikovski, dar el a disprețuit-o și o descria drept „foarte zgomotoasă, complet fără vreun merit artistic, în mod evident scrisă fără căldură sau dragoste.” Succesul acestei compoziții i-a provocat multă frustrare, căci i-a arătat că lumea aprecia mai mult astfel de lucrări cu efecte „teatrale” și naționaliste (sunt aici teme din folclorul rusesc ce „urmăresc” și apoi copleșesc La Marseillaise, imnul național al Franței, ca o descriere muzicală a victoriei) decât cele în care se exprima în modalități foarte personale și cu multe nuanțe emoționale.

Spărgătorul de nuci (1892) a fost comisionat de Teatrul Imperial Mariinsky în urma uriașului succes al Frumoasei în pădurea adormită. Spărgătorul… se bazează pe povestea omonimă a lui E.T.A. Hoffmann în care cadoul preferat de Crăciun al unei fetițe, un spărgător de nuci, prinde viață și o duce în țara fermecată a dulciurilor.

Ceaikovski s-a simțit „într-o criză” când a lucrat la acest balet. A ieșit însă o compoziție adorată de public și astăzi. Conține unele dintre cele mai memorabile melodii ale sale, de o mare inventivitate și frumusețe, printre care Trepak, Valsul florilor și Dance of the Sugar Plum Fairy/ Dansul Zânei fondantelor, în care Ceaikovski a folosit un instrument inedit numit celesta, pe atunci rar, pe care îl descoperise la Paris (similar pianului, dar cu un sunet foarte suav, „celest” cum îi spune și numele).

Celesta a fost inventată în 1886, iar cinci ani mai târziu Ceaikovski o descoperea cu fascinație. Scria despre ea: „Am trimis acest instrument direct la St. Petersburg. dar nimeni nu trebuie să știe de el. Mă tem ca nu cumva Rimski-Korsakov sau Glazunov să nu audă de ea și să o folosească înainte să o fac eu. Mă aștept ca acest instrument să facă multă senzație.”  Mai recent, celesta a fost folosită și în melodia Hedwig’s Theme din seria filmelor Harry Potter. 

Spărgătorul… este de bună vreme partitura clasică „tradițională” cu ocazia sărbătorilor de iarnă (în Statele Unite, marile companii de balet au încasări uriașe la spectacolele cu această lucrare, în mod special în perioada Crăciunului). Ceaikovski a fost nemulțumit de lucrare, o considera excesiv de simplistă. Premiera de dinaintea Crăciunului din 1892 nu a fost un succes, deși se pare că muzica a fost mai bine primită decât coregrafia. Destinul compoziției a fost similar cu cel al Lacului lebedelor: la vremea premierei criticii nu au fost deloc prietenoși, dar astăzi se bucură de o popularitate imensă.

În afara Rusiei a fost interpretată pentru prima dată abia în 1934, în Marea Britanie.. În Statele Unite a devenit un hit după ce a fost prezentată la New York, în 1954.

Un sfârșit învăluit în mister

În 1892 a devenit doar al doilea artist rus ce a fost primit ca membru al Académie des Beaux-Arts din Franța. În anul morții sale (1893) Ceaikovski  a primit titlul de doctor honoris causa al Universității din Cambridge. Experiența l-a încântat; s-a întâlnit acolo cu alți muzicieni de marcă precum Saint-Saëns și Bruch. În același an a terminat Simfonia a 6-a Patetica (1893), ultima sa mare compoziție și poate cea mai pasională dintre toate creațiile sale.

E o lucrare tulburătoare, care a fost compusă după un „plan emoțional” ce reflectă cutremurător stările sale sufletești din acea perioadă (zguduită inclusiv de niște dezvăluiri publice legate de sexualitatea sa): prima parte e dedicată pasiunii, cea de-a doua iubirii, cea de-a treia dezamăgirii iar a patra morții. Unicul comentariu al compozitorului legat de această lucrare este impresionant, mai ales având în vedere decesul său ulterior: „Fără nicio exagerare, în această lucrare mi-am pus tot sufletul.”

Compozitorul a murit așadar în același an, pe 28 octombrie, la 53 de ani, după doar 9 zile după ce dirijase la St. Petersburg premiera acestei ultime simfonii. Denumirea Patetica este rezultatul unei traduceri nefericite în franceză a termenului inițial din denumirea în rusă, care însemna „pasional, emoțional”. (Foto: Ceaikovski la Cambridge).

Nu e însă nimic patetic, ci mai degrabă pasional în această compoziție, care nu este totuși „scrisoarea de sinucidere” a unui om la sfârșit de viață și nici a unui compozitor care nu mai avea nimic de spus, dimpotrivă. Este lucrarea despre care în mai multe scrisori spunea că este „cea mai bună pe care am compus-o sau o voi compune vreodată”Spărgătorul de nuci i se părea de un populism insuportabil, iar piesele de pian scrise spre 1893 de asemenea „triviale”, însă această lucrare i-a dat un sentiment profund de satisfacție. Și totuși este o lucrare despre moarte, în care însă mustește viața, și una dintre cele mai îndrăznețe și curajoase simfonii programatice scrise vreodată, căci în loc de un final grandios, Ceaikovski a avut aici curajul de a încheia într-o notă extrem de personală, chiar intimă.

Cu o zi înainte de a muri, Ceaikovski a fost diagnosticat cu holeră, pe care e posibil să o fi contractat după ce a băut (intenționat, spun unii) apă nefiartă la un restaurant exact în perioada în care Rusia era răvășită de această maladie. Unii spun că holera, dar și efectele fumatului și ale băutului excesiv, au fost cauzele decesului timpuriu; alții cred că a fost de fapt o sinucidere cu arsenic (ce ar fi putut genera simptome similare cu cele ale holerei), mai ales că în ultima vreme apăruseră dezvăluiri publice legate de o presupusă relație a sa cu un bărbat aristocrat. În orice caz, rapoartele medicilor legat de cauza decesului au fost contradictorii, iar opiniile apropiaților – sceptice. Dacă a fost sinucidere nu a fost prima tentativă din viața sa; în plus este cunoscut istoricul său de depresie precum și faptul că a fost dintotdeauna o fire hipersensibilă și cu permanente conflicte interioare.

Câteva bijuterii din comoara muzicală numită Ceaikovski

Capriccio italien   A fost scris în 1880 în urma unei călătorii la Roma, în timpul căreia a văzut Carnavalul și a fost impresionat de cântecele stradale și folclorice italienești.

Cvartetul pentru coarde nr. 1 

Simfonia Manfred

Anotimpurile 

Serenada în do major pentru coarde

Fantezia Francesca da Rimini

Variațiunile Rococo pentru violoncel și orchestră

Simfonia a 4-a și Simfonia a 5-a Sunt adorate și astăzi de public  pentru melodiile lor amețitoare, de un romantism profund și grandios.

Serenada pentru coarde

În cuvintele lui Ceaikovski

Inspirația este un musafir care nu îi vizitează pe cei leneși.

Regretând trecutul, sperând la viitor, niciodată satisfăcut de prezent – așa mi-am petrecut toată viața. 

Într-adevăr, ar exista suficiente motive pentru a înnebuni dacă nu ar exista muzica.

Muzica este într-adevăr cel mai frumos dintre toate darurile făcute de Cer umanității ce rătăcește în întuneric. (…) Nu este doar un pai de care se agață cel care se îneacă, ci este cu adevărat un prieten, un refugiu, o consolare, de dragul căreia viața merită trăită.

21
/08
/23

LECTURĂ În așteptarea ediției din 2023 a Festivalului Internațional George Enescu, Ziarul Metropolis vă invită să redescoperiți două spirite strălucite ale secolului XX, conștiente de direcția în care se îndreaptă arta.

13
/08
/23

Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe.

30
/06
/23

Un deceniu tumultuos, în care iubirile se trăiesc alert, iar amenințările nu întârzie să apară pe bătrânul continent – de la criza economică, la venirea la putere a naziștilor în Germania –, surprins într-o captivantă carte de nonficțiune.