SCHUMANN: Marele Romantic ce a pendulat între geniu și nebunie
https://www.ziarulmetropolis.ro/schumann-marele-romantic-ce-a-pendulat-intre-geniu-si-nebunie/

OAMENII MUZICII Pe 8 iunie 1810 la Zwickau, în Regatul Saxoniei, se năştea Robert Schumann, fiul unui librar care avea să devină un pianist ratat dar şi unul dintre marii compozitori ai Romantismului. Un destin marcat de instabilitate psihică dar şi de inspiraţii muzicale impresionante.

Un articol de Cristina Enescu Aky|8 iunie 2020

A fost deopotrivă un geniu și un spirit chinuit de maladii mintale, al cărui sfârșit într-un ospiciu a influențat multă vreme, din nefericire și în bună măsură pe nedrept, percepția asupra muzicii sale splendide și de o mare sensibilitate. Personificarea geniului romantic, extrem de talentat și inspirat dar și cu o biografie tragică, Robert Schumann (1810-1856) a dat profunzime și nuanțe romantismului și a creat muzici de o copleșitoare sensibilitate. Printre altele a fost un maestru al lied-urilor, gen muzical pe care l-a îmbogățit ca nimeni altul și pentru care s-a inspirat din textele unor celebri poeți germani.

Unul dintre cei mai influenți compozitori ai secolului 19, Schumann s-a luptat mulți ani cu depresia și, se pare, chiar schizofrenia, deși acestea e posibil să fi fost consecințele agravate ale unui sifilis (care pe atunci se trata prin cure foarte toxice de mercur). Nu a reușit să devină un mare pianist în principal din cauza unei accidentări auto-provocate, ca și dirijor se pare că a fost mediocru, dar ca compozitor a avut numeroase momente de geniu.

A publicat numeroase articole de critică muzicală (un element inedit al articolelor sale de critică fiind faptul că erau scrise sub forma unor scurte povestiri)., dar și ca scriitor avea un talent pe care chiar și o celebritate precum Bernard Shaw l-a apreciat, scriind mai multe poezii și eseuri. La vremea când vocea sa de critic devenea tot mai respectată, cea de compozitor era însă aproape necunoscută. În Neue Zeitschrift für Musik, publicația pe care a creat-o și care există și astăzi. a făcut eforturi să activeze interesul publicului pentru compozitorii „clasici” precum Mozart, Beethoven sau Carl Maria von Weber, dar și pentru unii „noi” printre care Chopin și Berlioz. Tot aici a publicat și texte critice la adresa lui Liszt și a lui Wagner, reprezentații „celeilalte tabere” în ceea ce a fost numit „Războiul romanticilor” – Schumann fiind, alături de Brahms, în „tabăra conservatorilor”, opusă celei a „progresiștilor” conduși de Wagner.

În vremea sa și ulterior, întrucât subiectul sănătății mintale era unul tabu în societate, multe dintre compozițiile sale au fost (în bună măsură pe nedrept) catalogate drept rodul unei minți bolnave iar muzica lui nu a avut mare vizibilitate. În a doua jumătate a secolului XX însă, și datorită publicării mai multor jurnale și corespondențe ale sale, în paralel cu o progresivă diminuare a reticenței publicului față de subiectul sănătății psihice, muzica lui a început să beneficieze de o privire mai indulgentă, curioasă și apreciativă din partea publicului dar și a criticii. Astăzi, chiar și lucrări târzii ale sale, din perioada în care sănătatea fizică și psihică îi era deja puternic afectată, sunt considerate ca remarcabile și chiar progresive.

A fost poate cel mai autobiografic compozitor, scriind muzici copleșitor de personale ce oglindesc mult din lumea sa interioară și creează o intimitate cu ascultătorii pe care nu o mai atinsese nimeni înaintea lui. E multă tristețe dar mai mult lumină, speranță, dragoste și bucurie în muzica lui; avea tendința să nu compună în perioadele acute ale depresiei, ci aștepta să vină zile mai bune sau folosea muzica drept terapie.

Compozitori mari precum DebussyRavel, Ceaikovski sau Britten s-au înclinat în fața moștenirii sale muzicale. Deși tributar tradiției muzicale dinaintea lui, Schumann părea să compună dincolo de reguli: aici scria în canoane conservatoare, dincolo compunea o muzică mai degrabă în stilul „fluxului de conștiință”, aici o muzică din străfundurile depresiei (de exemplu partea lentă din Trio-ul pentru pian nr 1 op 63), dincolo una în care se regăsesc emoțiile suave asociate unui răsărit de soare (Gesänge der Frühe, una dintre ultimele sale compoziții, ce spune multe despre fragilitatea dar și frumusețea spiritului acestui compozitor).

Evoluții creatoare

În tinerețe a preferat să scrie piese scurte, miniaturi muzicale, menite să puncteze stări și emoții. Apoi a devenit interesat de lucrări mai ample după ce a descoperit Simfonia nr. 9 a lui Schubert (pe care nimeni nu știa că acesta o compusese; Schumann a descoperit-o într-o cutie, în casa fratelui lui Schubert de la Viena).

Până prin 1840 a scris aproape exclusiv lucrări pentru pian. A urmat celebrul „an al lied-ului” de după căsătoria cu Clara, în care a compus aproape 140 de lied-uri (unele dintre cele mai frumoase ale genului), iar apoi Simfonia nr 1 și simfonia nr. 4. După 1842 a început să scrie muzică de cameră, printre care celebrul Cvartet pentru pian.

Printre cele mai cunoscute compoziții ale sale se numără concertele pentru pian, lied-urile, cele patru simfonii și mai multe lucrări camerale.  Pe lângă un indubitabil talent melodic, Schumann a avut și o înclinație spre experimentarea cu diferite forme muzicale (deși unii critici consideră că lucrările sale mai ample, precum cele orchestrale, se bazează prea mult pe formele clasice și pe strălucirea pianului), dar și spre împletirea ideilor muzicale cu inspirațiile sale literare, spre exemplu în ciclul de cântece Dichterliebe, pe versurile lui Heine – considerat adesea „bijuteria coroanei” pentru genul lied-ului.

Un om tulburat, dar un compozitor al visării romantice

Avea reputația unui bărbat timid și taciturn, care nu știa să întrețină conversația în contexte sociale. Îi plăcea să facă plimbări lungi în natură, adesea solitare. Un prieten care l-a însoțit cândva la o astfel de plimbare povestea cum Schumann a fost tăcut tot timpul cu excepția unui comentariu la adresa splendorii acelei după-amiezi de vară, când vocile naturii amuțiseră, iar „Pan dormea”, în cuvintele vechilor greci pe care i-a citat atunci.

Relațiile sale cu cei apropiați au fost adesea complicate și cu destul dramatism. Relația cu profesorul și „părintele” său muzical, Friedrich Wieck, a fost marcată de disensiuni muzicale dar și puternic afectată când Schumann s-a logodit cu fiica acestuia.

*

Tatăl său, un librar și traducător respectat, l-a făcut de mic să iubească poezia romantică și marea literatură. La 14  ani a publicat versuri și un eseu despre estetica muzicii. La 18 ani a început să studieze Dreptul la Leipzig ca să respecte dorința mamei sale. Tatăl, care îi sprijinise puternic talentul și ambițiile muzicale, a murit pe când el avea 16 ani, dar mama lui a considerat că profesia de avocat ar fi una mult mai de prestigiu.

La 20 de ani, profesorul și viitorul său socru Friedrich Wieck a convins-o în sfârșit pe mama lui Schumann să-l lase să abandoneze studiile pentru adevărata lui pasiune, muzica. A început așadar să studieze intensiv, dorindu-și să ajungă un pianist de excepție, și chiar a folosit un dispozitiv popular printre pianiști pe atunci (chiroplast-ul) pentru a-și flexibiliza și întări degetele. Din păcate cu acel dispozitiv s-a accidentat atât de tare (rămânând toată viața cu două degete de la mâna dreaptă afectate) încât a fost nevoit să renunțe la gândul de a deveni un pianist concertant și să se concentreze asupra compoziției. Unii biografi susțin că afectarea degetelor sale ar fi fost mai degrabă o consecință a sifilisului și a intoxicării cu mercur. Cert este că aspirațiile sale de a deveni un pianist de marcă au eșuat, dar efectul bun pentru posteritate a fost că astfel a avut timp să se concentreze asupra compozițiilor.

Tot la 20 ani, în 1830, a ascultat un concert al rockstar-ului vremii, Niccolo Paganini care l-a extaziat.  „L-am auzit în Duminica Paștelui pe Paganini. Ce extaz! În mâinile lui chiar și cel mai sec exercițiu de vioară scoate flăcări.”  Ulterior îi scria mamei sale: „Toată viața mea a fost o luptă între poezie și proză, sau dacă vrei între muzică și Drept.” Spre sfârșitul aceluiași an se decisese deja în favoarea muzicii, și a început să ia lecții de pian cu Friedrich Wieck – ce ulterior i-a devenit și socru.

Anii 1830 au fost turbulenți pentru el. Disputele cu profesorul Wieck legat de studiul pianului, opoziția acestuia față de relația lui Schumann cu Clara Wieck au generat mult stres pentru tânărul compozitor, care a început să bea și să fumeze mult. În 1833, moartea fratelui și a cumnatei sale în urma epidemiei de holeră ce a devastat Europa a declanșat ceea ce apoi avea să fie o luptă de o viață cu depresia. În acea perioadă a publicat Papillon, un portret muzical al romanului unui scriitor german romantic pe care îl admira, Jean Paul Richter, un exemplu rafinat de literatură prin muzică.

În 1840 s-a căsătorit cu Clara Wieck, devenită Clara Schumann, ea însăși o foarte talentată pianistă. Tatăl ei s-a împotrivit atât de tare încât cei doi tineri l-au dat în judecată și au câștigat la tribunal dreptul de a se căsători. Fericirea lui Robert s-a revărsat bogat în muzică, astfel că în anul următor a scris 138 lied-uri, printre care și celebrul ciclu Dichterliebe.

Totuși, faptul că soția sa era mult mai celebră ca pianistă decât el i-a accentuat depresia. Au fost tensiuni mari în familia Schumann, de partea lui Robert legat de succesul Clarei ca pianistă, iar de partea Clarei datorită ambițiilor ei muzicale și a faptului că a trebuit bună vreme să se limiteze la statutul de soție, mamă și asistentă a soțului ei. Pe de altă parte, în timpul unui turneu al Clarei în Rusia în care a însoțit-o și Schumann, care deja avea un oarece nume ca și compozitor, acesta a fost întrebat „Sunteți și dv muzician?”

13 ani a durat căsnicia. Sănătatea lui era însă din ce în ce mai afectată atât de episoadele maniaco-depresive cât și de un sifilis pe care îl avea din tinerețe (care, în fazele avansate, produce simptome de boală psihică, la care e foarte posibil să fi contribuit și faptul că, la acea vreme, sifilisul era în mod stupefiant „tratat” cu mercur – demonstrat mai apoi ca fiind extrem de toxic). Clara i-a fost muză pentru mai multe lucrări, printre care Simfonia nr 2, Scenes From Goethe’s Faust/ Scene din Faust-ul lui Goethe și opera Genoveva. De asemenea, ea a interpretat compoziții ale soțului ei pentru pian pe care acesta nu putea să le cânte din cauza problemelor cu degetele.

Tot mai stresat și deprimat, Schumann a început să bea mult, iar în 1844 a avut o cădere nervoasă. Au urmat ani agitați, care au culminat în 1854 cu o tentativă de sinucidere în Rin. După ce a fost salvat din ape de niște pescari, el însuși a cerut să fie dus la un ospiciu psihiatric, lângă Bonn, unde și-a petrecut ultimii 2 ani din viață. Ce ironie… o cunoscuse pe Clara pe când aceasta avea 9 ani iar el concerta la un centru de boli mintale…

Cât timp a fost la azil, doctorii i-au interzis atât să o vadă pe Clara cât și să compună, considerând această activitate drept periculoasă pentru el. Lucrările scrise înaintea internării arată însă că mai avea multe de spus în muzică. Pe Clara a revăzut-o doar cu două zile înaintea morții sale.

În 1985, psihiatrul Peter Ostwald a publicat volumul  The Inner Voices of a Musical Genius/ Vocile interioare ale unui geniu muzical, prima lucrare ce a examinat viața lui Schumann deopotrivă din perspectivă psihiatrică dar și din cea a unui pasionat de muzică. Cartea a fost reeditată în 2010, incluzând un capitol adăugat de văduva medicului în urma publicării, abia în 2006, a dosarului medical al compozitorului.

Marea, controversata prietenie cu Brahms

La 40 de ani, în 1850, Schumann a acceptat postul de director muzical municipal la Düsseldorf. La scurt timp după ce a ajuns aici a compus Simfonia nr. 3 Rhenische/ Renana, inspirată de maiestuoasa catedrală din Köln. Trei sezoane a lucrat aici, dar au apărut disensiuni cu autoritățile orașului, iar comportamentul său dezechilibrat ca dirijor l-au făcut să susținerea muzicienilor cu care lucra, astfel că a fost concediat.

În acea perioadă agitată, o rază de lumină în viața familiei Schumann a fost prietenia cu Johannes Brahms (despre acest mare „urmaș al lui Beethoven” și prietenia lui cu Robert și Clara Schumann puteți citi mai multe aici.)

În 1853, cu doar 5 luni înainte de a ajunge la ospiciu, i-a bătut la ușă pe atunci necunoscutul și tânărul compozitor Brahms, care în scurt timp a devenit un prieten apropiat familiei Schumann. Robert a fost cel care i-a propulsat cariera tânărului compozitor, publicând în Neue Zeitschrift für Musik un articol intitulat Neue Bahnen/ Drumuri noi, în care argumenta, vizionar, ideea că tânărul Brahms va deveni un foarte mare compozitor. Brahms l-a vizitat frecvent după ce Schumann a fost internat (în vreme ce Clarei i-a fost interzis acest lucru), iar după moartea lui Brahms a făcut eforturi, alături de Clara, pentru popularizarea compozițiilor sale.

După 1853 sănătatea lui psihică, deja deteriorată, s-a agravat. A început să audă muzici și sunete stranii. Odată s-a trezit noaptea pentru că visase că o fantomă îi dictase o melodie – din care s-a născut Geistervariationen. Viziunile sale muzicale angelice (dublate de halucinații auditive), care înainte îl inspirau, au început să fie înlocuite de voci și sunete „bestiale”.

Apoi a urmat tentativa de sinucidere în Rin, care a fost cel puțin a doua de acest fel din viața sa. După ce a fost salvat din ape de niște pescari, el însuși a insistat să fie internat într-un sanatoriu pentru că începuse să se teamă că soția și copiii nu mai erau în siguranță alături de el.

După moartea lui, pe 29 iulie 1856 (la doar 46 de ani, în urma unei pneumonii), Clara Schumann și-a continuat cariera de succes ca pianistă pentru a-și putea întreține copiii, iar Brahms a continuat să îi fie alături. Deși Clara era cu 14 ani mai în vârstă decât Brahms, prietenia strânsă dintre cei doi pare să fi devenit o relație amoroasă după moartea lui Robert (dar s-ar fi încheiat la scurt timp de comun acord). La aceste zvonuri a contribuit și faptul că cei doi au ars la un moment dat toate scrisorile pe care și le trimiseseră reciproc.

Cât despre relația Clarei Schumann cu posteritatea soțului ei, deși îi fusese bună vreme muză iar după moartea lui i-a promovat intensiv compozițiile, se știe că ea a și distrus sau a încercat să distrugă unele lucrări ale soțului ei (unii spun că împreună cu Brahms), printre care mai multe Romanțe pentru violoncel și pian, pe care le-a considerat nu suficient de bune și un rod al „nebuniei” lui.

Un tată avangardist

Robert și Clara au avut 8 copii, și există mărturii că compozitorul a fost un tată foarte atent și implicat, ceea ce nu era „moda paternă” a vremi. Tații obișnuiau pe atunci să fie distanți, rezervați față de copii și preponderent o figură a autorității, nu a afecțiunii. Se pare că Schumann a fost și unul dintre primii care au promovat grădinițele, un concept inovator în Germania anilor 1840.

Pentru copii, adresându-li-se de la nivelul lor, nu cu superioritatea adultului, a scris lucrări încântătoare precum Album for the Young/ Album pentru tineret (1848). Idealismul și inocența copilăriei l-au fascinat pe compozitorul care s-a luptat multă vreme cu demonii depresiei și ai sinuciderii – în asemenea măsură încât a scris și lucrări în care încerca să reamintească adulților de universul fascinant al copilăriei.

O particularitate a compozițiilor sale este că Schumann a scris muzică pentru copii, nu doar despre ei, cum făcuseră alții; sunt  muzici cu mult umor și tandrețe care vorbește copiilor la nivelul lor, nu de la cel al adultului. Träumerei, inclusă în ciclul Kinderszenen, este una dintre cele mai cunoscute lucrări din tot repertoriul pentru pian.

Un univers muzical romantic, plin de umbre, lumini și nuanțe

Three Romances for oboe and piano/ Trei romanțe pentru oboi și pian

Concertul pentru pian op 54 (1845) Unul dintre cele mai iubite și mai frecvent înregistrate dintre toate concertele de pian ale istoriei.

Davidsbündlertänze 

Oratoriul Das Paradies und die Peri 

Carnaval 

Dances of the League of David 

Kreisleriana este considerată una dintre cele mai mari lucrări ale sale, în care a atins profunzimi nemaiîntâlnite ale imaginației și emoțiilor exprimate prin muzică.

Manfred, pe baza poemului dramatic omonim al lui Byron

În cuvintele lui Robert Schumann

Datoria artistului e să trimită lumină în întunericul din inimile oamenilor.

Nimic bun nu poate fi obținut în artă fără entuziasm.

Poți compune pentru ca să devii nemuritor, sau pentru că pianul e deschis din întâmplare, sau pentru că ai privit niște ochi splendizi.

Când cânți, să nu conteze cine te ascultă. (Dar și…) Cântă mereu ca și cum ai fi în prezența unui maestru.

Dacă ne-m decide cu toții să fim vioara întâi, nu am putea avea niciodată o orchestră. Deci să respectăm fiecare muzician pentru locul său.

Talentul funcționează, geniul creează.

 



03
/07
/20

E 3 iulie 1883. Într-o casă dintr-un oraș european plin de poezie, de nostalgie, dar și de curiozitate față de un viitor, se naște un băiat. Peste ani, numele lui va figura în nenumărate biblioteci și va fi cunoscut în lumea întreagă.

02
/07
/20

OAMENII MUZICII Pe 17 iunie 1882 se năștea în Rusia cel care avea să devină marele compozitor modernist și neoclasic al secolului XX, Igor Stravinski (1882-1971). În 89 de ani de viață a fost martorul a două Războaie Mondiale dar și al unor revoluții sociale, culturale și muzicale fără precedent, el însuși devenind unul dintre uriașii muzicii secolului trecut.

01
/07
/20

O incursiune în lumea lui Ingmar Bergman, creionată de scriitoarea norvegiană Linn Ullmann, fiica regizorului, în romanul „Neliniște”, publicat în 2015 și apărut recent și în limba română, la Editura Polirom.

29
/05
/20

OAMENII MUZICII Pe 24 mai 1974 murea colosul jazzului, Duke Ellington, unul dintre cei mai activi și influenți muzicieni ai secolului XX. A scris peste 3.000 de cântece, multe dintre ele fiind hit-uri și astăzi, și timp de aproape 50 de ani a colindat lumea ca pianist și șef de orchestră de jazz. A fost de 12 ori câștigător de Premii Grammy (dintre care trei postum).

22
/05
/20

„În primii ani ai carierei mi se spunea că pentru a reuși ai nevoie de personalitate, talent și noroc în egală măsură. Dar eu nu sunt de acord. La mine, a fost 99% noroc. Nu e de niciun folos să ai talent, dacă nu ești la locul potrivit la momentul potrivit.” Iată ce credea Roger Moore undeva, spre finalul vieții.

Pagina 1 din 3312345...102030...Ultima »