George Enescu a acordat zeci de interviuri de-a lungul vieţii, dar a şi scris câteva texte, în limba română şi în limba franceză. Ziarul Metropolis vă prezintă primul articol scris de George Enescu şi publicat în revista „Făt-Frumos“, la 1 septembrie 1915.
Un articol de Corina Vladov|26 septembrie 2013
George Enescu a acordat zeci de interviuri de-a lungul vieţii, dar a şi scris câteva texte, în limba română şi în limba franceză. Ziarul Metropolis vă prezintă în exclusivitate primul text scris de George Enescu şi publicat în revista „Făt-Frumos“, la 1 septembrie 1915.
Articolul lui George Enescu, intitulat „Câteva cuvinte despre muncă“, apare în volumul alcătuit de compozitoarea şi muzicoloaga Laura Manolache, „George Enescu. Interviuri acordate presei româneşti, 2 vol. (1988, 1991 – Premiul UCMR 1988, ediţia a II-a, 2005)“.
Volumul Laurei Manolache reuneşte interviurile acordate de George Enescu reprezentanţilor presei româneşti (cea apărută în România – în limbile română, maghiară, germană şi franceză – şi cea de limbă română din străinătate) şi parcurge, prin cele 157 de texte cuprinse, perioada dintre debutul artistic al muzicianului (1898) şi momentul plecării sale definitive din ţară (1946).
În continuare, publicăm integral textul lui George Enescu din revista „Făt-Frumos“.
George Enescu: „Câteva cuvinte despre muncă“
Să scriu un articol?
Este ceva atâta de nou, atâta de straniu pentru mine, care mânuiesc cuvântul cu atâta neîndemânare, încât îmi vine să cer iertare cititorilor pentru îndrăzneala mea. Am speranţa însă că aceşti cititori – dacă se vor găsi persoane destul de răbdătoare pentru a-mi suporta proza – vor avea în consideraţie că e prima mea încercare de felul acesta (probabil şi ultima), că n-am făcut niciodată literatură etc.
Şi acum, după acest fastidios dar necesar preambul, încep: Nu voi vorbi aci despre muzică, deoarece muzica vorbeşte ea singură despre dânsa, dar voi spune cultul meu pentru marele factor vital: munca… munca pacientă, zilnică, susţinută în aşa fel încât să nu mai fie o sforţare, ci o plăcere utilă.
Dar şi chiar dacă n-ar fi utilă, nu e destul, oare, ca munca să-ţi dea ţie, muncitorule, sentimentul că nu ţi-ai pierdut timpul într-o faptă înjositoare sau care te duce la prăpastie? – ori că nu ţi-ai pierdut timpul nefăcând nimic, ceea ce-ţi aduce tâmpeală şi plictiseală?
Citiţi şi: George Enescu, în interviuri publicate în presa românească
Câte facultăţi preţioase nu se tocesc prin faptul că, din lipsă de voinţă, au rămas neîntrebuinţate? Este adevărat că, pentru a învăţa să munceşti, trebuie la început mari sforţări de voinţă, însă treptat, treptat, munca devine o astfel de necesitate zilnică, încât nu numai că nu e nevoie de nici o sforţare pentru a te pune, dis-de-dimineaţă, pe lucru, dar şi orice piedică survenind şi oprindu-te a-ţi îndeplini această dulce datorie cotidiană îţi este odioasă, lăsându-ţi impresiunea că astăzi nu ţi-ai câştigat odihna de diseară.
Aştepţi cu nerăbdare ziua de mâine spre a te despăgubi cu prisosinţă! Se întâmplă că piedicile, diferitele piedici morale şi materiale succedându-se des, să slăbească avântul tău spre muncă şi după câtva timp să te trezeşti fără acel imbold constant care arde în sufletul tău.
George Enescu. Interviuri acordate presei româneşti, coperta volumului
Păzeşte-te atunci şi înlătură cu orice preţ acele piedici, închide-ţi uşa, nu-ţi vedea decât amicii intimi şi acestora impune-le tăcerea şi respectul pentru munca ta, pentru timpul tău; reculege-te, adu-ţi aminte de dulceaţa nesfârşită de a trăi ore şi ore scăldat în propria-ţi activitate.
Se întâmplă iar, că la cei ce muncesc cu capul, inspiraţia seacă momentan, că se obosesc. E bine deci ca un intelectual să-şi caute o a doua ocupaţie, dacă e posibil mai puţin abstractă. În cazul când, creierul fiind surmenat, medicul îţi prescrie exerciţii, sport, nu e chestie oare tot de muncă, de o muncă armonioasă a trupului tău, în timp ce creionul se odihneşte?
O a doua ocupaţie nu trebuie necesarmente să fie pur fizică. Lăsând la o parte oamenii excepţionali ca Michelangelo, Leonardo da Vinci, Wagner – aceste genii prodigioase cari cu aceeaşi patimă îndeplineau lucruri atât de diferite şi le realizau pe deplin –, să cităm numai pe pictorul Ingres şi pe poetul Lenau, cari numai pentru a se distra ajunseseră să devie foarte apreciabili violonişti.
Dar acei a căror muncă principală este pur materială? Acelora nimic nu le va împrospăta puterile, ca citirea unor cărţi înălţătoare, ca vizitele repetate în muzee, ca încercarea de a pătrunde în tainele dumnezeieşti ale lui Beethoven, spre exemplu.
Să te odihneşti de muncă prin muncă.
Muncă liberă, ordonată şi armonioasă funcţionare a nobilelor facultăţi, întreţinute mlădioase şi fecunde printr-un exerciţiu continuu, liniştit izvor de fericire. Muncă scumpă, cel ce nu te cunoaşte, se întreabă: „Pentru ce oare trăiesc?” şi, vai, are dreptate.
Încercaţi, voi acei cari n-aţi gustat adevărata dulceaţă a muncii, voi cari aveţi superstiţiunea că munca e o povară inventată pentru a-şi plăti dreptul de a vieţui pe bietul nostru pământ; încercaţi să munciţi pentru şi numai pentru plăcerea de a vă concentra forţele într-o direcţiune anumită, de a le echilibra bine în folosul bunului şi naturalului rezultat, de a vă ameliora progresiv pentru ca acest rezultat să devie din ce în ce mai bogat, mai bun, mai frumos… şi atunci, pe lângă satisfacţiunea ce veţi simţi de a fi putut ajunge să-l obţineţi, veţi avea şi buna surprindere să constataţi, la fraţii voştri oameni, aprobare şi câteodată admiraţie, în orice caz deferentă şi respect“.
George Enescu
Publicat în Făt-Frumos, Bucureşti, l, nr. l, l septembrie 1915, pag. 3-4. Cu fotografie la pag. 3 şi autograf la pag. 4.
Dacă v-a plăcut acest articol, urmăriţi-ne şi pe Facebook!
