Hermetica este o denumire generică pentru un ansamblu variat de texte cu alură filosofico-religioasă, compuse într-o perioadă relativ întinsă (secolele III î.d.H. – III d.H.).
Un articol de Mario Barangea|23 iulie 2024
Scrise în limba greacă în ambianța elenistică a Egiptului, au fost traduse mai târziu în arabă și latină. Circulația acestor texte a fost intensă și influența lor remarcabilă. Cuprinsul lor este o îmbinare de considerații “tehnice” (astrologie, magie, alchimie, medicină) și speculații metafizice (cosmologie, neoplatonism, teurgie). Hermetica își are propriul loc, a cărui importanță nu poate fi negată, în istoria ideilor și, prin amploarea influenței, o însemnătate indelebilă pentru cultura filosofică arabă & investigațiile europene medievale asupra naturii. Avem de a face, așadar, cu un corpus cel puțin interesant, măcar dinspre partea sa metafizică.
Căutând să circumscriem temporal Hermetica, ne vom afla într-o epocă efervescentă: cultele de mistere sunt foarte en vogue, diverse grupuri ezoterice oferă și conferă gnoze felurite, filosofii sondează adâncuri neoplatonice, devin foarte vizibile sincretismele de tot felul. Pe scurt, Alexandria Egiptului ptolemeic – creuzet geografic și spiritual – permite manifestarea celor mai diverse cercetări ale divinului, cosmosului și sufletului. Cu toate astea, deși scepticismul cu privire la coerența acestor examinări elenistice ne-ar putea tenta, e necesar să practicăm o deschidere onestă și să observăm convergența reflecțiilor din Hermetica. Nu mă simt presat să argumentez, o simplă parcurgere atentă a textelor va releva acest lucru.
Dar mai sus afirmata convergențâ are un efect major și el trebuie subliniat: oferă un loc generos interpretării unitare a textelor. Pornind de la distincția public-privat, care suferă o transformare majoră în perioada elenistică, putem urmări mai ușor replierea atitudinilor religioase de la o expresie publică spre un comportament bazat pe comunități restrânse într-o tendințâ generală de interiorizare a riturilor și ritualurilor. În fond, e o reacție precisă la “globalizarea” difuză a vremii. Putem explica astfel ambitusul soteriologic? Probabilitatea ca lucrurile să se fi petrecut astfel e mare. Oamenii se arată tot mai interesați de salvarea sufletului individual, pe măsură ce amplitudinea ritualurilor în care este implicată comunitatea se diminuează. Pe de altă parte, convergența de idei din Hermetica se conturează ca premisă în argumentul contra fragmentării. Starea de lucruri, cu toate că-i supusă unei schimbări marcante, nu se fărâmițează. Se prezervă un liant puternic, un fir conducător în toată acestă prefacere epocală. În cazul Hermetica e schițat un program filosofico-spiritual care conservă anumite formule & formulări vechi egiptene și grecești (clasice sau reinterpretate), în același timp în care se abstractizează extensiv, autorii anonimi fiind în căutarea unei desfășurări anagogice.
Această încercare de a menține gnozele vechi pentru a garanta stabilitatea theoriei, practică a unei contemplații filosofice care va face din anagogie un element primordial al noii spiritualități reprezentate de stilul renovat al Hermetica. De la literal la mistic este un parcurs anagogic. De asemenea, de la cosmic la supra-cosmic sau de la material la spiritual. Anagogicul presupune desfășurarea unei ascensiuni greu accesibilă a sufletului individual. Această desfășurare e de regulă învăluită în mister, deci presupune inițiere. Și, mai mult, presupune un limbaj de transmisie pe măsură. Înțesată de alegorii, Hermetica cere o descifrare coerentă. În lipsa unui interpret, textele rămân scufundate într-o obscuritate dificil de parcurs. Este exact fenomenul cu care ne confruntăm.
Din fericire, textele permit o arheologie a ideilor aptă să ne redea cu mare probabilitate pasiunea căutărilor de acolo. Să luăm ca exemplu alchimia.
Alchimia elenistică e un domeniu de căutare al cărui orizont este acela al transformării – materiale și spirituale deopotrivă. Robert Halleux sugerează că geneza alchimiei s-ar putea regăsi în îmbinarea dintre rețetele și experimentările din laboratoarele artizanilor alexandrini și speculațiile mistico-filosofice din preajma bibliotecii templului lui Serapis. Unul dintre autorii acestor texte este Zosimos din Panopolis. Activ la începutul celui de-al IV-lea secol d. H., acest Zosimos din Egiptul de sus face parte dintr-o pleiadă de alchimiști ai epocii, artizani-filosofi lucrând la secretul Operei individual sau în grupuscule obscure. Într-o “Scrisoare către Theosebeia”, Zosimos o numește pe aceasta “soră”, indicând astfel existența unor fraternități restrânse și ezoterice. Răspunzând la întrebările Theosebeei, Zosimos se arată a fi puternic impregnat de gnosticism & metafizică hermetică. Element central în discursul său, secretul păstrează însușiri tipic hermetice. Ambiguitățile și elipsele frazelor emulează un talent literar. Este primul alchimist care își semnează textele cu propriul nume, evitând atribuirile, așadar având conștiința unui autor. A fost cel mai probabil un personaj influent, avea ceea ce putem numi auctoritas. Cu Zosimos și cu obstinația lui pentru secret, alchimia își dezvoltă propriul mysterion, după vorba lui Festugière – doctrina axială este cea a gnozei Divinului. Alchimia se încheagă într-o matrice hermetică, îmbinând fire aparent disparate: arta metalurgiei din preajma templelor egiptene, speculațiile unei presocratice filosofii a naturii, mistica filosofică din contextul neoplatonic.
Texte alchimice considerate seminale (papirusul X Leyden, papirusul Stockholm etc) nu sunt altceva decât rețetare, scrieri tehnice proto-chimice sau artizanale. În mod natural s-a făcut legătura dintre acestea și propunerile unor Zosimos et alii. Totuși alchimia nu poate fi redusă la componenta naivă a sintagmei “transformăm metale inferioare în metale superioare”, așa cum nu poate fi restrânsă doar la reveriile spiritualiste lipsite de consistență. Măsura echilibrului o dă cercetarea textelor. În privința perioadei elenistice, Hermetica e contextul. Mai târziu, bizantinii au fost interesați, au copiat și au alcătuit cataloage, dar, în general, au ignorat chestiunea. Ce se întâmplă apoi în lumea arabă cu aceste idei e în afara preocupărilor acestui modest articol.
Ne oprim la semnalarea unei ipoteze de lucru: în afara doctrinelor hermetismului alexandrin, nașterea alchimiei nu-și găsește rostul. În același timp, laboratorul alchimic nu e un simplu decor – alchimistul e un filosof al naturii care utilizează un bogat apparatus pentru a cerceta și descoperi eventuale corelații micro ale unui sistem macro, el nu proiectează fenomene psihice și nici nu învăluie ceva pseudo printr-o ornamentație imatură. O privire romanțioasă a alchimistului ca fiind o ființă interesată de spiritualul pur nu ajută nici ea la înțelegerea acestui vast orizont de investigație. Obscuritatea voită a textelor poate fi un semn al decadentismului, dar nu neapărat. În continuare sunt multe de spus despre importanța secretului și a transmiterii acestuia. Probabil că e una dintre cheile majore – să înțelegem nu care este secretul, ci că este un secret.
Mario Barangea, filosof, este lector la Fundația Calea Victoriei, unde va preda cursul Alchimie occidentală: rădăcini, influenţe, semnificaţii incepând cu 29 iulie.
