MEMORIA CULTURALĂ În februarie 1967, regizorul Sică Alexandrescu publica în revista „Teatrul” portretul lui Ion Iancovescu, actorul care „parcă se juca, nu juca”. Iancovescu a fost mentorul multor actori de succes (printre care şi Grigore Vasiliu Birlic) şi fondator al câtorva teatre bucureştene. Reproducem integral articolul apărut în revista „Teatrul”: Au trecut peste 50 de ani din […]
Un articol de Ziarul Metropolis|9 decembrie 2013
MEMORIA CULTURALĂ În februarie 1967, regizorul Sică Alexandrescu publica în revista „Teatrul” portretul lui Ion Iancovescu, actorul care „parcă se juca, nu juca”. Iancovescu a fost mentorul multor actori de succes (printre care şi Grigore Vasiliu Birlic) şi fondator al câtorva teatre bucureştene.
Reproducem integral articolul apărut în revista „Teatrul”:
Au trecut peste 50 de ani din seara aceea de toamnă… Pe la ora 7, un tînăr ieșea grăbit din strada Batiște nr.16, dintr-o curte năpădită de copaci bătrîni, și fluiera cu neastîmpăr pe birjarul din colț. Tînărul se urca în birjă cu o valiză mică.
O oră și jumătate mai tîrziu, cortina Teatrului Național se ridica pentru ca bucureștenii să facă cunoștință cu fantezia scînteietoare, cu verva îndrăcită a unui începător: Ion Iancovescu. Tînărul debutant era flancat cu generozitate de colegi mai vîrstinici, pe care îi chema Petre Liciu și Maria Giurgea.
Așa s-a deschis cariera aceluia pe care spectatorii l-au acoperit cu flori și ovații în neuitata seară de 3 octombrie 1911, cînd s-a jucat pentru prima oară Cometa lui D. Anghel și Șt. O. Iosif.
Iubitorii de teatru l-au adoptat din capul locului ca pe un fiu năzdrăvan al capitalei și l-au răsfățat până dincolo de anii maturității cu diminutivul „Puiu”. Puiu Iancovescu – sau, cum îi spuneau unii, „Iancu”, prescurtînd pe Iancovescu, nu îngroșînd pe Ion – a fost timp de câteva decenii o „figură” a teatrelor, a străzii, a redacțiilor și cafenelei bucureștene.
Dacă cineva ar izbuti să culeagă doar săgețile spiritului său polemic, împrăștiate de dragul și cu spuma umorului, dar fără drojdia invidiei, în sute de interviuri, ar putea înfățișa celor ce nu l-au cunoscut o părticică din farmecul original al omului.
Aceasta ar fi însă departe de a-l arăta întreg pe Iancovescu cel adevărat, pe artistul născut care, dăruit teatrului cu toate fibrele ființei lui, străbătea străzile, cafenelele, redacțiile, împins de neastîmpărul cotidian al căutării, Iancovescu căuta mereu. Ce? Prea independent ca să-i placă traiul îngrădit de disciplina unei trupe de teatru, el era veșnic în căutarea unei „combinații”, a unei posibilități de a se așeza în fruntea unei înjghebări particulare, pe care s-o conducă după priceperea lui.
Citiți și: INTERVIU Ştefan Iordache: „Mi-a plăcut să trăiesc, să exist”
Și astfel a semănat în București efemere insule de succes uluitor, succes de nimeni contestat. Și chiar așa s-a întîmplat. Într-o vreme cînd teatrul nu se sinchisea prea mult de mișcarea noastră teatrală, și cînd se înțelege că nu se puteau crea teatre fără bani, neastîmpărul lui Iancovescu l-a făcut să-și mute „baraca” din Piața Palatului în Sărindari, de la Eforie în dosul Poștei.
Febra lui constructivă a izbutit să înființeze, ba chiar să zidească, un impresionant număr de mici teatre particulare, începînd cu cel pe care l-a și botezat „Teatrul Mic” și unde – alături de Elvira Popescu și Al. Mihalescu – a înregistrat poate cele mai răsunătoare izbînzi ale carierei sale.
Ion Iancovescu (1889 – 1966)
În repertoriile care erau pe gustul lui – fie cel francez, fie cel italian – piese în care replicile se încrucișau în amețitor joc de florete, Iancovescu, cu spontaneitatea și dezinvoltura lui, s-a simțit totdeauna ca la el acasă. Parcă se juca, nu juca. În privința asta, la noi, nu l-a întrecut nimeni. Ba chiar și-n largul lumii i-ai fi găsit greu perechea.
Iar azi, cînd ne-a părăsit, dacă-mi arunc puntea gîndului peste ani în urmă – peste cei 55 pomeniți -, am impresia că Iancovescu a trecut prin viața noastră teatrală cu strălucirea prea grăbită a unei comete. Am impresia că-l revăd cum l-am văzut de atîtea ori, ducîndu-se la mereu noul lui teatru într-o birjă în care se urca cu nedespărțita-i valiză: cutia creioanelor de machiaj.
Multe se pot spune în clipa asta pentru cinstirea lui. Eu mă mărginesc să însemn atît: a murit un mare artist, care n-a respirat toată viața decît teatru.
Articolul a fost republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.
Foto cu Ion Iancovescu: cinemagia.ro
