„Tudor Arghezi: „Bucureștii au un farmec imprecis”
https://www.ziarulmetropolis.ro/tudor-arghezi-bucurestii-au-un-farmec-imprecis/

„Înainte de orice vilegiatură şi sportivitate, bucureştenii vor câştiga să vadă Bucureştii, care în fiece răspântie sunt alţii şi la fiece zece metri păstrează pentru călător o surpriză o bijuterie şi o recompensă”. Aşa scria Tudor Arghezi în „Cu bastonul prin Bucureşti”.

Un articol de Dana Ionescu|8 noiembrie 2020

Ziarul Metropolis vă inită să descoperim și să redescoperim orașul, cu istoriile și poveștile lui, în alt secol și în alt mileniu. Sufocat de milioane de locuitori, mutilat de decenii de comunism și de lipsa de coerență a constructorilor postdecembriști, Bucureștiul le rămâne adesea străin chiar și bucureștenilor. Mirajul pe care el l-a exercitat le stârnește, adesea și pe bună dreptate, doar o sinceră mirare. O mică întoarcere în timp, prilejuită de relectura cărților scrise de creatori care l-au descoperit și l-au iubit, într-un fel sau altul, nu poate fi decât binevenită. Să recitim, deci, și să încercăm să înțelem această făptură plăpândă, în care se reflectă locuitorii de toate felurile.

Gheorghe Crutzescu în „Podul Mogoșoaiei”

„Mă gândesc la «domnii de la Capșa» ca la niște oameni fericiți, care vorbeau de cai, de femei și de vinuri cu foarte multe seriozitate și care trăiau într-o lume restrânsă și stilizată ca un desen de Constantin Guys sau o noapte de carnaval. Erau, înainte de toate, amanți, purtau melon cenușiu, monoclu și pantaloni pepita, aveau o floare la butonieră și nu vorbeau decât franțuzește. Am cunoscut pe cei mai mulți dintr-înșii în tinerețea mea. Erau însă atunci domni bătrâni, liniștiți și aveau necazuri și boală de ficat, ca toată lumea. Azi au murit, cred, toți, împreună cu politețea. Veselia dezinteresată, nepăsarea și leul-aur. Dar viața la Capșa și-a urmat cursul nestingherit și după ce dânșii nu mai erau, până în vara 1916. La 20 decembrie al acelui an comandamentul trupelor bulgare se instalează la Capșa”.

Paul Morand în „București”

„Să ne întoarcem la prăvăliile de pe Lipscani, cu firme ce atârnă periculos în gol. Străzile grecești, armenești sau evreiești din toată lumea, au în comun o lipsă de respect totală pentru trotuar. Dugheana e doar centrul miniscul al unor vaste operațiuni comerciale care înaintează până la carosabil pentru a-l transforma pe pieton în cumpărător și nu se opresc, cu regret, decât în fața automobilelor. N-o să-l vedeți niciodată pe negustor la tejghea, ci în pragul ușii, gata să țâșnească și să-și înșface prada de braț. (….) Nici o palmă de pământ nu se pierde; la fel ca pe străzile din Canton, când nu mai e loc pe orizontală, publicitatea devine verticală. Marfa se cațără până pe raftul cel mai de sus al vitrinelor. Reglementări de urbanism impun uneori ca firmele să fie apropiate de ziduri: încercare vană, a doua zi vor fi la loc; mai remarc stratagema ingenioasă a unui negustor care a atârnat deasupra ușii, de o furcă, o sârmă pe care înșirase un teanc de zece băști de culori țipătoare, gata să cadă în capul trecătorilor. Cartierele evreiești au invadat locurile unde tronau cândva Înălțimile Lor Voievozii. Fundături hidoase puțind a piei dubite au înlocuit grădinile parfumate cu mentă ș busuioc în care doamna Chiajna i-a arătat poate trimisului regelui Franței mușcatele ei și florile se salvie stacojii”.

Tudor Arghezi în „Cu bastonul prin București”

„Bucureștii au un farmec imprecis și cu atât mai decisiv absoarbe, catifelează și digeră. Străinului nu i se arată monumente nemaivăzute, colecții moarte, muzee mai mari și mai bine înzestrate decât ale țărilor cu o veche cultură a pietrei și a canalizării. Străinul ia contact cu toate ventuzele lui cu piața, încă de la gară. Viața este pe stradă, mai mult decât într-alte părți ale continentului, unde populațiile țin în rezervă pentru zidurile închise un secret al personalității de multe ori derizoriu. Ulița și mahalaua românească intră pretutindeni nestânjenită”.

26
/07
/21

La aproape doi ani după ce România intrase, şi ea, în absurdul celui de-al Doilea Război Mondial, în seara de sâmbătă, 26 septembrie 1942, Mihail Sebastian povestea în jurnalul care avea să iasă la lumină, tot din cauza istoriei absurde, mulţi ani mai târziu...

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.