ȘOSTAKOVICI: Uriașul compozitor al Rusiei sovietice, de două ori repudiat de Stalin
https://www.ziarulmetropolis.ro/sostakovici-uriasul-compozitor-al-rusiei-sovietice-de-doua-ori-repudiat-de-stalin/

OAMENII MUZICII Cel mai important compozitor simfonic al secolului XX, Șostakovici a scris muzici de o valoare perenă dar totodată puternic marcate de vremurile în care a trăit. Ba pe val, ba sub valul graţiilor puterii, Șostakovici rămâne creatorul unora dintre diamantele istoriei muzicii.

Un articol de Cristina Enescu Aky|30 octombrie 2020

Cele mai cunoscute compoziții ale lui Dimitri Șostakovici (1905-1975) au rămas cele 15 simfonii și cele 15 cvartete pentru coarde, dar și concertele pentru pian. A fost prieten cu muzicieni legendari, printre care violonistul David Oistrakh, violoncelistul Mstislav Rostopovici și pianistul Sviatoslav Richter, care i-au interpretat frecvet lucrările. Ca pianist, Șostakovici avea un talent indirect proporțional cu mărimea mâinilor sale (care nu aveau o amplitudine fabuloasă, ca a altor pianiști de renume). Era înzestrat cu o memorie muzicală impresionantă, fiind capabil să interpreteze fără partitură aproape orice lucrare pe care o cunoștea.

O personalitate nevrotică, timidă și extrem de autocritică, avea ticuri nervoase și îi era inconfortabil să vorbească cu persoane pe care nu le cunoștea. Era totuși un interlocutor politicos și amabil, generos în sfaturi când acestea îi erau solicitate de către alți muzicieni. Era și un prieten loial, și se știe că s-a adresat de multe ori autorităților, chiar și în vremuri tulburi, în încercarea de a ajuta diverși prieteni artiști.

După repetatele și acerbele critici publice ale puterii sovietice la adresa muzicii sale, Șostakovici a devenit și mai fragil psihic, cu tendințe obsesive și chiar suicidale la un moment dat, însă a reușit totuși să domolească repetat diatribele autorităților sovietice la adresa lui. A fost unul dintre puținii mari artiști ai perioadei 1930 – 1950 care au supraviețuit fizic dar și artistic acuzațiilor (gravissime, pe atunci) de formalism din parte puterii sovietice. Mulți colegi ai săi au fosst nu doar distruși ca reputație artistică dar și executați în timpul celebrelor procese de la Moscova (așa-numitele „procese spectacol” din timpul Marii Epurări staliniste împotriva oponenților regimului; numele face referire la faptul că verdictele erau deja cunoscute încă dinainte de începerea judecății).

Best of Șostakovici

A fost puternic influențat de muzica lui Mahler. A scris unele dintre cele mai extraordnare (sic) simfonii și cvartete pentru coarde din întregul repertoriu al secolului XX, dar și aproape 40 de muzici de film (din păcate multe dintre aceste s-au pierdut sau au rămas doar în fragmente) și alte lucrări pentru teatru.

Muzica lui a fost denunțată în mod oficial și chiar interzisă de două ori în Rusia (în 1936 și 1948), la ordinele lui Stalin, dar de fiecare dată Șostakovici a reușit să își redreseze imaginea în fața autorităților, continunând în același timp să creeze muzici de o mare valoare (unele dintre ele în ascuns, în așteptarea unor vremuri politice mai bune).

Romanță 

Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără Valsul nr. 2, devenit celebru atât datorită filmului regizat de Kubrick „Eyes Wide Shut” cât și a concertelor lui André Rieu, care în ultimele două decenii a câștigat o imensă reputație drept „Regele valsului”.

Șostakovici a fost un fumător înrăit și un mare pasionat de fotbal (fan al echipei Zenit Leningrad), deținând chiar certificarea de arbitru. Era atât de pasionat încât a scris și un balet, The Golden Age, o compozițițe satirică la adresa schimbărilor culturale și politice din Europa anilor 1920, având în centru o echipă de fotbal sovietică ce joacă într-un oraș occidental și cade victimă unor intrigi politice.

Șostakovici (dreapta jos) la un meci de fotbal

A fost prieten al celebrului compozitor, dirijor și pianist britanic Benjamin Britten, care a dirijat premiera occidentală a Simfoniei a 14-a, în 1970. Era un perfecționist înrăit și obsedat de ordine („Nu mă pot gândi la nimic mai oribil decât o orchestră scăpată de sub control la repetiții. Nu aș dori așa ceva nici celui mai rău dușman al meu”). Uneori era de-a dreptul maniacal: își sincroniza precis toate ceasurile din casă, iar curățenia era aproape o obsesie. Obișnuia de asemenea să își trimită lui însuși cărți poștale pentru a verifica cât de bine funcționa serviciul poștal.

Șostakovici și Britten

Testimony: The Stody of Shostakovici (Mărturie: Povestea lui Șostakovici) este un film muzical regizat de Tony Palmer (1988), cu Ben Kingsley în rolul principal, care a câștigat mai multe premii internaționale. Filmul este bazat pe memoriile lui Șostakovici așa cum au fost dictate de acesta în volumul „Testimony”, care însă este considerat de unele voci critice ca fiind o fabricație și nu adevăratele memorii ale compozitorului.

Pe 25 septembrie 1906 se năștea așadar la St. Petersburg cel care avea să devină și să rămână în istorie drept cel mai important compozitor al perioadei sovietice (deși unii îi atribuie acești lauri lui Prokofiev).

Pentru a îi înțelege muzica, personalitatea și etapele artistice e nevoie să înțelegem Rusia din timpul vieții sale, mai ales perioada 1930 – 1950, în care puterea sovietică dicta tot ce se întâmpla în țară. Șostakovici a căzut repetat în dizgrațiile regimului, dar a reușit totuși „să se reabiliteze”, sciind muzici pe placul puterii dar creând și în ascuns lucrări pe care le-a ținut în sertar pentru vremuri mai tihnite. Deși a făcut în mod clar compromisuri pentru a putea supraviețui artistic (și chiar fizic) acelor vremuri, muzica lui a păstrat mereu o calitate indiscutabilă.

Unele din lucrările sale au fost inițial apreciate, apoi denigrate, apoi din nou apreciate atât în Rusia cât și peste hotare. Repetițiile la Simfonia a 4-a au trebuit întrerupte în perioada în care intrase în vizorul sovieticilor, iar compozitorul a fost nevoit să anunțe că o retrage el însuși (erau vremuri tulburi, în care supraviețuirea era mult mai importantă decât mândria artistică sau chiar veniturile – căci retragerea a însemnat și afectarea plății pe care o aștepta compozitorul). Apoi a scris Simfonia a 5-a pentru a face pace cu autoritățile, și a reușit. Apoi, în 1948, a fost iarăși „mazilit” și catalogat drept „inamic al poporului”, iar muzica lui a fost din nou interzisă – după care, ulterior, a fost reabilitat în mod oficial.

„Probabil multă lume crede că am revenit la viață după Simfonia a 4-a. Nu. Am revenit la viață după Simfonia a 7-a.”

Părinții lui erau originari din Siberia, tatăl biolog și inginer iar mama pianistă. După moartea mamei sale familia a trecut printr-o perioadă de restriște financiară, iar tânărul Dmitri a început să căștige un ban cântând la pian în cinematografe în fundalul filmelor mute. La 13 ani a intrat la Conservatorul din St. Petersburg.

La doar 19 ani, Simfonia nr. 1 l-a catapultat pe culmile faimei internaționale, căci suna foarte modern, cu multe disonanțe. Nasul este prima operă pe care a scris-o (1928), o lucrare satirică bazată pe povestea omonimă a lui Gogol, și spune povestea unui oficial din St. Petersburg al cărui nas îi părăsește fața și începe o viață pe cont propriu.

Un alt mare succes de public a fost apoi opera Lady Macbeth din districtul Mtsensk (1930). În 1936, Stalin a văzut spectacolul. A plecat însă înainte de final, iar două zile mai târziu, în ziarul oficial al puterii sovietice apărea în ziarul oficial al puterii, Pravda, un articol virulent intitulat „Haos în loc de muzică” în care opera lui Șostakovici era denunțată drept primitivă, vulgară și plină de zgomot, o muzică abstractă contrară idealului sovietic de artă accesibilă tuturor. Succesul internațional de care se bucurase în ultimii ani această operă era adus drept argument pentru caracterul ei „formalist, corupt și de influență burgheză”. Avertismentul era clar: dacă nu își schimba stilul componistic, ar fi urmat negreșit represalii. Nimeni nu a îndrăznit să îi ia apărarea, de teamă să nu intre în vizorul puterii.

În același an, 1937, multe rude și prieteni apropiați ai compozitorului, printre care mulți artiști, au fost arestați, închiși sau executați. Compozitorul însuși a fost chemat la interogatoriu, dar a scăpat cumva din întâmplare, căci cel care trebuia să îl interogheze a fost arestat înaintea programării lui Șostakovici.

Compozitorul a fost atât de afectat de impunerea retragerii Simfonniei a 4-a încât, se spune, s-ar fi gândit la sinucidere, dar a continuat să compună, creând apoi Simfonia a 5-a, care l-a readus în grațiile puterii. Tot în 1937, anul „reabilitării” sale, începe să scrie muzică de cameră, în mod particular Cvartetul pentru coarde nr. 1.

Al Doilea Război Mondial – muzica devine contribuție la efortul de război al Rusiei
Simfonia a 7-a Leningrad (care a devenit foarte populară în Occident, ca un simbol al rezistenței împotriva nazismului) și Simfonia a 8-a descriu atmosfera apăsătoare a celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul căruia Șostakovici a fost evacuat împreună cu soția și cei doi copii și se mută la Moscova. Relația cu autoritățile sovietice este din nou dificilă: „întunecata” Simfonie a 8-a este interzisă, iar Simfonia a 9-a este „dezamăgitoare” . Și totuși, compozitorul primește în prima jumătate a anilor 1940 mai multe premii și onoruri oficiale.

„Afacerea Zdanov” și o nouă cădere din grațiile puterii

După război, artiștii și muzicienii ruși au început din nou să resimtă stârnsoarea puterii sovietice. Și Șostakovici a trebuit să fie extrem de atent, să nu compună cumva vreo lucrare ce ar fi displăcut autorităților. Alături de alți doi elebri compozitori sovietici, Serghei Prokofiev și Aram Haciaturian, Șostakovici a fost catalogat de Comitetul Sovietic Central (al cărui secretar era era liderul comunist Andrei Zdanov, considerat pe atunci succesorul lui Stalin – dar a murit înaintea acestuia) de „formalism”, un mare păcat din perspectiva autorităților. Consecința: Șostakovici a fost nevoit să își ceară scuze în mod public, și-a pierdut postul de profesor la Conservatorul moscovit, iar muzica lui nu a mai fost interpretată o vreme. Un an mai târziu, însă, interdicția asupra muzicii lui a fost din nou ridicată, iar compozitorul a primit, din nou, mai multe premii la ordinul lui Stalin.
Concertul pentru pian nr. 1 
Concerul pentru pian nr. 2. O compoziție sclipitoare, creată drept cadou pentru fiul său, Maxim, la împlinirea vârstei de 19 ani

Cvartetul pentru coarde nr. 8 (a fost scris de la cap la coadă în doar 3 zile)

Cvartetul pentru coarde nr. 15 

Concertul pentru vioară nr. 1

În timp ce scria lucrări de elogiere a puterii sovietice, precum cea intitulată „Soarele strălucește deasupra patriei noastre”, a continuat totuși să compună lucrări mult mai sincere și mai sumbre, și să le păstreze ascunse în așteptarea unor vremuri mai bune. Și acestea au venit: în 1953 a murit Stalin, iar atmosfera s-a mai relaxat în Rusia. În 1958, printr-un decret oficial, compozitorul a fost definitiv reabilitat.

În 1960, cedând îndelungilor presiuni, Șostakovici a devenit membru al Partidului Comunist. Și-a folosit apoi poziția și influența pentru a interveni în favoarea unor colegi artiști căzuți în dizgrațiile sistemului.
Concertul pentru vioară nr. 2 
Simfonia a 13-a

În ultimii ani ai vieții reputația lui a fost în plină ascensiune, dar sănătatea i s-a deteriorat tot mai mult. Poliomielital-a făcut să aibă dificultăți în a-și folosi mâinile și picioarele, a suferit mai multe infarcturi și a început să orbească. A murit la Moscova pe 9 august 1975 de un cancer pulmonar, la doar 69 de ani.

În cuvintele lui Șostakovici

Fotbalul este baletul maselor.

Dacă mi s-ar tăia ambele mâini tot a comtinua să compun, ținând stiloul cu dinții.

Muzica spune tot. Nu are nevoie de comentarii istorice sau isterice. Pe termen lung, orice cuvinte despre muzică sunt mai puțin importante decât muzica în sine.

Care anume pot fi considerate emoții umane? Cu siguranță nu doar lirismul, tristețea, tragedia. Nu are și râsul dreptul de a primi acest titlu, de emoție umană? Vreau să lupt pentru dreptul legitim al râsului de a fi prezent în muzica serioasă.



19
/11
/20

Explorată, reconstruită din amintiri și închipuiri vârsta de aur rămâne un timp la care te întorci în gând, ca să scapi de prezent. Dar și ca să-l înțelegi. Ziarul Metropolis vă invită la o întoarcere în copilăria scriitorului portughez, recompensat în 1998 cu Premiul Nobel pentru Literatură.

15
/11
/20

OAMENII MUZICII Romanticul ce a dat aripi expresivității pianului, Frédéric Chopin (1810-1849) a marcat ireversibil istoria  acestui instrument, fiind primul mare compozitor care i s-a dedicat exclusiv. Compozitor legendar, celebru ca pianist și în improvizație, a fost adorat în timpul vieții și a rămas fascinant și în posteritate.

08
/11
/20

„Înainte de orice vilegiatură și sportivitate, bucureștenii vor câștiga să vadă Bucureștii, care în fiece răspântie sunt alții și la fiece zece metri păstrează pentru călător o surpriză o bijuterie și o recompensă”. Așa scria Tudor Arghezi în „Cu bastonul prin București”.

29
/09
/20

Acum când, în alte vremuri, am fi fost în plină redeschidere de stagiuni teatrale, vă propunem câteva gânduri despre bucuriile teatrului și de teatrul vieții prin vorbele lăsate de unii dintre oamenii cei mai minunați ai teatrului românesc, plecați din păcate dintre noi: Ștefan Bănică, Radu Beligan, Cătălina Buzoianu, Ștefan Iordache, Marin Moraru și Olga Tudorache.

10
/09
/20

OAMENII MUZICII Compozitorul avangardist și teoreticianul american John Cage (1912-1992) a fost unul dintre marii inovatori și experimentatori ai secolului XX. Un pionier al folosirii neconvenționale a instrumentelor muzicale precum și al muzicii electroacustice, Cage este și astăzi o piatră de poticnire ce ridică sprâncenele melomanilor, dar rămâne indiscutabil și un deschizător de orizonturi în muzica, dansul și arta secolului XX.

Pagina 1 din 3412345...102030...Ultima »