Zona experimentală ne atrage, iar – dacă avem noroc -, putem să ne lovim de ea. Nopţi întregi în pădure, dormit pe podea, dezbrăcat în frig, cu puţină mâncare şi fără apă; toate astea pentru bucuria de a experimenta în artă.
Un articol de Istvan Teglas|25 ianuarie 2014
Zona experimentală ne atrage, iar – dacă avem noroc -, putem să ne lovim de ea, spune actorul Istvan Teglas. „Nopți întregi în pădure, dormit pe podea, dezbrăcat în frig, cu puțină mâncare și fără apă; toate astea pentru bucuria de a experimenta în artă”.
„Diferența între un produs născut dintr-un experiment și un produs creat la comandă, este că, la cel născut din experiment, contează drumul înspre – adică chinul nașterii, cum se spune – și mai puțin contează produsul final. Acesta poate fi mai valoros uneori decât produsul creat la comandă, care însă începe să prindă valoare din moment ce drumul înspre el a luat sfârșit.
Nevoia, dar și imposibilitatea de a mă transforma într-o maimuță de experiment și de a trăi pentru/prin/din asta m-au făcut să adopt acest mod de a căuta mereu diversitatea în lucru și în proiecte. Spectacolele din zone și cu concepte diferite îmi hrănesc această nevoie a căutării și mă ajută să am măcar falsa senzație că evoluez.
Recunosc că mereu am fost atras de necunoscut, de pericol și de aventură. Și dacă am posibilitatea să trăiesc senzațiile astea prin artă, înseamnă că n-am greșit adresa.
Bineînțeles că nu trebuie să mă dau peste cap mereu, cel puțin nu la propriu; nu toate spectacolele trebuie să aibă același efect. Doar să simt că acolo, în dedesubtul lucrurilor, indiferent cât de puțin, – dar mereu – fierbe ceva.
De toate astea e legat cuvântul „provocare”, care ar trebui să existe acolo în orice propunere primită sau făcută. Nu numai la nivel artistic, ci și la nivel uman.
Și eu mă transform în timpul procesului unui proiect, adică în primul rând eu mă transform, nu numai cel pe care îl joc devine realitate. Iar dacă procesul a fost unul fericit, uit tot ce am știut vreodată despre mine, devin altcineva, uman vorbind, și dacă am și noroc, descopăr și noi lucruri.
„Cuvântul provocare, care ar trebui să existe în orice propunere primită sau făcută”, spune Istvan Teglas
Iar personajele, în cazul în care e nevoie de a interpreta personaje, toate sunt din lumi diferite; a le pune unul lângă celălalt sau a le compara ar fi absurd.
Cum zona experimentală are diferite forme de exprimare, de aceea am amintit adineaori de personaje, ai libertatea de a alege să creezi sau nu un personaj. Variațiunile sunt probabil infinit. Cele care îmi plac cel mai mult sunt atunci când inventezi un personaj ca să te ascunzi în spatele lui. E o păpușă pe care o mânuiești din întuneric; publicul vede păpușa, adică personajul, și i se pare total credibil – se mișcă, se miră.
Însă publicul deștept te vede și pe tine în spatele personajului-păpușă. Am văzut mari actori și artiști pe scenă așa; probabil e un fel de a ascunde durerile mari în spatele cuiva când devin insuportabile; din cauza acestui dublu, celor care au ochi să vadă și urechi să asculte, li se deschide o altă dimensiune.
O altă variațiune care mi-a plăcut este când nu ai niciun personaj, doar te lași deschis și aștepți. Nu încerci nimic. Iar când vine momentul te lași luat, purtat. Ceea ce urmează e ca o cădere în hău. Dacă ai ajuns până aici, nu mai e cale de întoarcere. Te ia cu el. Ai reușit să deschizi o ușă înspre dimensiunea aia? Ești responsabil să te arunci în ea.
Acolo descoperi lucruri de care nu știi și totuși le știi, vezi fețe pe care nu le cunoști și totuși le cunoști, trăiești lucuri pe care ai senzația că nu le-ai trăit niciodată. Revenirea din variațiunea asta e foarte grea, pentru că te hipnotizează. Seamănă cu o descriere de spiritism.
Majoritatea acestor momente se întâmplă într-o fază de început. Din păcate însă, publicul nu prea are ocazia să asiste la ele.”
Textul de opinie aparține lui Istvan Teglas, actor.
Foto cu Istvan Teglas – Elena Simion
