Jockey Club, o marcă de excelenţă
https://www.ziarulmetropolis.ro/jockey-club-o-marca-de-excelenta/

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion’s – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

Un articol de Georgeta Filitti|15 iulie 2016

Jockey Club a luat fiinţă în 1875, la iniţiativa unui diplomat britanic şi sub patronajul Regelui Carol I. Încurajarea creşterii cailor de rasă a fost principala raţiune de a fi a elitistului club. În acelaşi timp, şi desigur la fel de însemnată ca această îndeletnicire, era ţinuta morală a membrilor săi. Un vot împotrivă anula şapte voturi pentru, când un postulant cerea intrarea în club. Cu sediul central la Bucureşti şi filiale în provincie, Jockey Club a înregimentat tot ce însemna „oameni de cal” în România şi deopotrivă elite în specialitatea lor. De la Rege la generali, oameni politici, de afaceri, medici, pictori, jurişti, diplomaţi ca şi străini de marcă au populat acest club al cărui ultim sediu, pe strada Episcopiei nr. 9, are o poveste fascinantă, asemeni altor case bucureştene încărcate de istorie.

Pe un loc pierdut la cărţi de un împătimit al jocului, arhitectul G.M. Cantacuzino a ridicat o construcţie graţioasă pe două nivele, în acord cu ambianţa locului – în preajma Ateneului Român.

Mobilat confortabil, cu o bibliotecă valoroasă de specialitate şi numeroase ziare venite din lumea întreagă, serviciu de catering asigurat de firma Capşa, Jockey Club era un loc de întâlnire predilect al aristocraţiei bucureştene.
Dar aceasta era doar faţada administrativă, am zice, căci viaţa clubului prospera datorită cailor şi curselor de alergări de pe hipodromul de galop de la Băneasa. Construit de alt arhitect de seamă al ţării, Ion Berindei, în 1906, hipodromul a însemnat valorificarea inteligentă a unui potenţial azi pierdut. E vorba de caii pur sânge, cu pedigree, pe care se paria, unde se acordau premii substanţiale ca şi o întreagă instalaţie pentru îngrijirea preţioaselor animale. Padocuri, piste, locuri de antrenament, cântare, cabinete veterinare, proprietari, crescători, pariori, jockei (purtând însemne cu numele proprietarului), un public entuziast din care nu lipseau femeile, cochete, gata mereu să facă parada modei – toate au constituit o pare dinamică a oraşului.
Dintre sutele de membri rămâne memorabil Alexandru Marghiloman şi calul său A One, având tricolorul ţării drept culoare a jockeului.

Să amintim că dragostea pentru cai a românilor s-a manifestat şi în creşterea celor destinaţi curselor de trap, adică atelaţi la o trăsurică – sulky – condusă de un driver. Hipodromul de la Ploieşti era profilat pe cursele de trap.
La Bucureşti, între alţi împătimiţi ai creşterii cailor de pur sânge destinaţi curselor a fost generalul George Moruzi. El a dispus prin testament ca cenuşa să-i fie îngropată la potoul pistei de pe hipodromul Băneasa.

Doar că soarta a fost neîndurătoare atât cu dorinţa generalului cât şi cu instituţia ca atare. În 1946, gărzile patriotice ale lui Petru Groza au vandalizat sediul; peste 15 ani, hipodromul a fost dărâmat, cu toate instalaţiile lui; clădirea din strada Episcopiei a devenit restaurantul Butoiul, apoi gazdă a Uniunii arhitecţilor şi, în sfârşit, un rentabil magazin de circuit închis, Comturist, pentru protipendada comunistă.

Caii au vieţuit neştiuţi, neantrenaţi în crescătoriile din ţară – dacă n-au ajuns, destui dintre ei, la abator.

Încercările de după 1989, lăudabile ca intenţie, n-au putut da roadele aşteptate. Recuperatori, dezvoltatori imobiliari, samsari, şoferi ce s-au pretins reîntemeietori ai Jockey Clubului (fără să facă deosebirea între calul de galop şi cel de trap), intermediari de tot felul ca şi procese rămase şi azi în aşteptare au făcut ca trufaşul club de odinioară să se cantoneze în sediul său, împărţit cu un restaurant foarte căutat, unde membrii săi… aşteaptă. Ce?
Nu refacerea unei lumi apuse, cu politeţea, exigenţele morale, apolitismul declarat şi opulenţa care i-a îngăduit să crească animale valorând milioane de dolari. Dar măcar putinţa întrupării celor 80 de hectare minime necesare funcţionării unui hipodrom de galop. Până atunci, Bucureştiul rămâne singura capitală europeană fără hipodrom, sursă impresionantă de bani, de locuri de muncă şi mai ales de prestigiu – altul decât cel al fabricării celui mai mare steag ori cârnat din lume.

FOTO: delcampe.net

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).