Regizoarea Carmen Lidia Vidu rememorează în exclusivitate pentru Ziarul Metropolis experienţa participării sale, cu spectacolul „Jurnal de România. Timişoara”, parte a proiectului de teatru documentar „Jurnal de România”, la Festivalul Voice of Europe, de la Jena, Germania, desfăşurat între 20 şi 26 mai 2019. Vă invităm să descoperiţi o poveste de succes din teatrul autohton de azi!
Un articol de Alina Vîlcan|27 mai 2019
Ne întoarcem în 2018. Undeva la începutul lui octombrie.
Suntem la Teatrul German de Stat din Timișoara.
În două-trei zile urmează să avem premiera spectacolului „Jurnal de România. Timișoara”.
Este o cercetare teatral-documentară, o radiografie a orașului și a actorilor care trăiesc în Timișoara.
Permit unor prieteni, cronicari și unui grup de nemți să asiste la ultimele repetiții generale.
Nu știu cine sunt nemții, par tineri. Probabil studenți la antropologie în Germania.
Repetiții la „Jurnal de România. Timișoara”, la Teatrul German de Stat din Timișoara
La începutul lui 2019 aflu că nemții au contactat teatrul din Timișoara și că vor să aducă spectacolul în Germania.
Spun cuvinte mari, fac declarații superbe. Unii au considerat acest spectacol un punct zero în viața lor.
Mi se spune că o parte din nemți decide să facă documentare datorită acestui spectacol.
Mă bucur. Situația Teatrului German e delicată. Nu cred că mergem în nicio Germania.
Afișul spectacolului, realizat de Teatrul din Jena. „Furchtlos” înseamnă „fără frică”.
În martie se confirmă: plecăm în Germania cu spectacolul.
Din păcate nu sunt bani să merg și eu.
E OK, merge Oana Vidoni (asistenta de regie). Am mare încredere în ea.
Dacă aș avea de ales între mine și ea, aș alege-o pe ea.
Oana e ordonată, disciplinată, e rațională, e actriță. Înțelege echipa, nevoile ei, respectă actorii, tehnicienii. Oana e cool.
Mă bucur că mi-a fost asistentă (prima din viața mea), regret că nu am luat-o ca actriță în spectacol.
Am colaborat cu ea la „Putere. Povești Personale”” (altă poveste, nu dezvolt aici).
Oana Vidoni, în timpul repetițiilor la „Jurnal de România. Timișoara”
În aprilie plec pentru o lună în Franța. Încerc să văd dacă pot lucra acolo.
Primesc un e-mail de la Universitatea din Jena care îmi solicită venirea în Germania cu echipa din Timișoara.
Mă bucur și confirm venirea.
Împreună cu Valeska Bopp-Filimonov, profesor doctor la Friedrich-Schiller-Universität Jena. Valeska este cea care m-a contactat în scris.
Pe 20 Mai plec din București către Frankfurt, apoi iau trenul spre Erfurt. Acolo cobor și iau legătura către Jena.
Orașul e mic, cochet, curat, multă verdeață. Toată lumea e pe biciclete. Oana mă ajută să ajung la hotel.
Echipa mă așteaptă pe o terasă în centru. Pe drum mă prinde ploaia. Ajungem ude leoarcă la ei.
Mâncam porții mare de mâncare. Suntem toți cu stare excelentă.
Le revăd pe surorile Torok (sunt uber-cool, love them beaucoup), pe Ioana Iacob (distinsă gen Juliette Binoche), Radu și Bogdan (video și sunet).
Ida e în camera de hotel (probabil se uită la nemți la TV), Dani și Tatiana sunt deja la culcare.
În cafeneaua Teatrului din Jena
Pe 21 Mai cunosc orașul, îl văd de sus din turn, apoi mă plimb cu Oana și cu Ioana Iacob prin parcuri, catedrale. Auzim muzică la orgă.
Am mâncat cea mai mică supă din viața mea. Vizitez Universitatea din Jena cu Ioana. De la ea aflu de Goethe, Schiller, Karl Marx, Schopenhauer ca foști profesori, doctoranzi, studenți ai Universității din Jena.
Deja devin curioasă: oare ce public vom avea? Cine cumpără bilete să vadă un spectacol despre România?
Încep să cunosc festivalul la care participăm. Se numește Voice of Europe și e dedicat înțelegerii votului pentru europarlamentare. Cine ne reprezintă? Ce alegem?
Seara avem spectacol.
Teatrul e superb, dar chiar superb.
Pentru prima dată nu am emoții. Am încredere în echipă. Publicul e din mediul academic. Știu ce-l interesează.
Se aplaudă mult. Nemții nu se ridică în picioare, ei bat cu picioarele în podea. Senzația e foarte puternică.
Ies la scenă să fac o poză cu echipa și cu publicul.
Mă bucur să văd că sala e arhiplină, că se stă pe trepte și pe jos.
Urmează Q&A-ul.
Cei din public îmi pun o întrebare la care nu vreau să răspund. Încerc să trec la următoarea, dar se insistă. Dau un răspuns lung, dar știu că nu sunt sinceră.
E cald, nu vreau să mint. Fetele răspund în limba germană. Nu înțeleg ce spun, dar publicul râde, totul pare OK.
După întrebări rămânem pe o terasă. Nu stăm mult. Un grup măricel din cei din public ne însoțește. Întrebările continuă.
Oamenii ăștia chiar sunt interesați să știe, să înțeleagă, să cunoască în intimitate tot ce se întâmplă la nivel de masă umană.
Adorm fericită.
23 Mai 2019
Îi scriu mamei că a fost bine și că revin în România.
Iau trenul până la Erfurt, apoi până la Frankfurt. De acolo iau avionul până la București.
Mănânc tot timpul cartofi, pâine, patiserie, mâncare asiatică. Mănânc tot ce văd nou.
În București mă cântăresc: iar am pus 2 kg.
Supă pho bo (supă vietnameză)
Foto sus: Echipa „Jurnalului” pe scena în aer liber a Teatrului din Jena. Fotografii din arhiva personală a regizoarei Carmen Lidia Vidu.
