Anda Saltelechi: Suntem sclavii like-urilor
https://www.ziarulmetropolis.ro/anda-saltelechi-suntem-sclavii-like-urilor/

Anda Saltelechi a primit în acest an cele mai multe premii de interpretare feminină la diverse festivaluri importante din România, pentru rolul Francesca din one-woman show-ul „Pe jumătate cântec” de Crista Bilciu, care semnează şi regia spectacolului.

Un articol de Monica Andronescu|10 Decembrie 2017

O poveste frumoasă și tristă, despre viața unei fetițe pe care tatăl o punea să stea pe boabe de fasole în copilărie și care-și trăiește întreaga existență, într-o oră și jumătate, într-un spectacol teribil de emoționant. Anda Saltelechi e actriță la Teatrul Odeon, o actriță specială, cu un drum atipic, cu o viață trăită ca într-un roman, cu luni din viață trăite într-un beci într-o clădire din București, unde apa era atât de rece că nu se putea spăla pe mâini, dar visele de a face teatru erau mai puternice decât tot ce lipsea. Anda Saltelechi a fost profesoară de limba română într-o școală de la Sângeorgiu de Pădure, o localitate de undeva din Mureș, unde a stat cu chirie „la un moș care se trezea dimineața și-și făcea păpăraie cu slănină și bea vin din via lui”, apoi a venit în haosul Bucureștiului, ca să facă teatru… Anda Saltelechi e o fată cu ochi magnetici. Eu am văzut-o prima oară, acum mulți ani, într-un superb experiment după „Hamlet”, în Pod, la Cătălin Naum, cel care i-a spus când a auzit-o prima dată spunând un text: „Ești urâtă ca noaptea, dar poți deveni un vis frumos”… Cel mai recent dintre premiile de interpretare, după cel de la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea și Fest(in) pe Bulevard la Nottara, după participarea la Festivalul Național de Teatru, a fost cel de la Festivalul de la Pitești…

S-a întâmplat ceva special în seara aia, la Pitești, a fost un moment de intimitate absolută pe scenă…

S-a coborât îngerul…

Naum zicea asta. N-am mai auzit pe cineva s-o spună așa… Din păcate eu îmi doresc să coboare îngerul tot timpul și sufăr foarte tare când nu se întâmplă. Iar de la povestea asta cu îngerul mi-am dezvoltat eu un obicei: de fiecare dată când joc caut o pană în ziua aia.

Și unde le cauți? Pe stradă?

De exemplu, la Pitești ploua și am ieșit să fumez într-un balcon comunist, de fapt un balcon improvizat, pentru că erai cumva în stradă și locul era împrejmuit cu un gard. Acolo am găsit o pană mică, amărâtă, udă, întoarsă, nici nu se mai vedea clar că era pană. Am luat-o, iar mai târziu am găsit una mult mai frumoasă, dar am păstrat-o pe prima, mi-am zis așa trebuia să fie, chiar dacă e mai mică și mai urâtă… Toată povestea asta cu pana a început într-o zi în care jucam „Pe jumătate cântec”. Eu am emoții foarte mari când joc acest spectacol și încerc să mă ajut cu orice poveste.

Dar de ce ai emoții atât de mari la acest spectacol anume?

Pentru că mă consumă foarte tare. Mă lasă fără nimic, mă arde total. Și apoi e efortul de a fi o oră și ceva singură pe scenă.

Și cum s-a schimbat Anda în urma întâlnirii cu Francesca?

E și mai roasă pe dinăuntru. Observ că pe cât trece vremea nu devin o persoană mai veselă. Eu pot să fiu și o persoană foarte pozitivă și îmi place viață, dar ceva mă trage înapoi mereu.

Și ce e acest ceva care te trage înapoi? De unde-ți iei aura asta de tristețe din priviri?

Cred că așa m-am născut. Serios, de când eram mică și veneau oamenii la noi, eu mă băgam sub masă. Pentru că mi-era rușine, rușine să fiu văzută.

Rușinea e una, tristețea e alta…

Aveam probabil o înclinație spre sensibilitate. Când era ziua mea și veneau mulți copii la mine și mama scotea tortul, eu mă băgam sub masă și plângeam. Nu știu de ce. Dar mie îmi vine să plâng uneori și când văd o boabă de rouă. Cred că e un preaplin pe care-l resimt.

Spuneai mai devreme că nu ești o ființă veselă.

Cred că mă iau prea în serios…

Au fost întâmplări în copilărie care te-au marcat? Au fost spaime?

Da, au fost. Cred că moartea… Când eram mică, am auzit-o pe mama vorbind. În fiecare dimineață, mama fuma în bucătărie cu o vecină, la cafea. Și mi-aduc aminte că era iarnă, iar eu m-am dus pâș-pâș, le-am auzit că vorbeau în șoaptă. Și am auzit-o pe mama că-i zicea vecinei că i-a ghicit o ghicitoare că o să moară la 50 de ani. Mama a murit la 62 de ani, n-a avut nicio legătură, dar pe mine m-a marcat întâmplarea asta. Și de câte ori mama se simțea puțin rău, eu mă duceam la ea în cameră să văd dacă mai suflă. Mă duceam pe întuneric să văd dacă i se ridică pieptul. Toată adolescența mea. Câteva vorbe care, în mintea de copil, s-au așezat cine știe cum.

Și acum frica a mai dispărut?

Îți povestesc ceva. După ce a murit mama, am înmormântat-o și eu am plecat în noaptea aia, pentru că simțeam că nu mai pot să mă duc acasă. Nu m-am gândit deloc la tata, că el o să meargă și o să fie singur acolo, am fost foarte egoistă. Pur și simplu am plecat cu trenul de noapte. M-am urcat în tren și în compartiment eram doar eu și o femeie. Pe la 12 noaptea, ea a vrut să doarmă. Stătea întinsă pe canapea, eu lângă ea, și tot ce-mi doream era să nu închidă ochii. Simțeam că dacă închide ochii o să mă duc s-o scutur s-o trezesc. Da, mi-e frică de moarte. Deși… Mie îmi place mult mirosul de pământ, îmi place să scot o plantă cu rădăcină și s-o miros. Și uneori mă gândesc că acolo o să mă simt cel mai bine. E ca o reintegrare totală. Și liniște.

E prea multă gălăgie pentru tine?

Suntem așa de bombardați peste tot, pe Facebook și oriunde, că parcă nu-ți mai găsești liniștea. Dacă n-are telefonul baterie, te simți pierdut pe stradă. E total anormal. Ne îndepărtăm total de noi. Eu, Anda, nu mai știu cine dracului e Anda.

Dar ai știut vreodată?

Cât de cât. Când scriu, mă apropii de cine cred că sunt.

Când ți-ai pus prima dată întrebarea „cine e Anda”?

Destul de târziu. Parcă mă și enervează asta… sunt oameni mai tineri care sunt cumva mai conștienți de viața lor, de ce trebuie să facă cu viața lor. Eu nu știu ce să fac cu ea. Cred că m-am întrebat asta prima dată când am picat niște admiteri la Litere. Atunci am cunoscut o viitoare foarte bună prietenă, la o sală de lectură ponosită din Reghin. Nimeni nu mergea acolo. Și amândouă rataserăm o dată admiterea, eram destul de debusolate. Citeam, și seara stăteam în parc și vorbeam despre viață. Era vară, stăteam și fumam până la 12 noaptea în Reghin. Atunci am început să mă gândesc ce-i cu viața mea. Dar noi vorbeam în ideal, nu eram deloc pregătite pentru viață, pentru viața asta în care trebuie să te lupți… Eu am fost mereu așa, într-un nor de fum, pierdută în gânduri. De fapt, eu nu mă puteam adapta…

Dar le ce nu te puteai adapta? Unde era lipsa de conexiune între tine și lume?

Probabil în capul meu. Întotdeauna îmi doresc să vorbim cu adevărat despre lucruri, poate caut ceva și nu găsesc…

Și ce cauți?

Ceva magic. Inefabil. Și în relațiile cu oameni. Ceva ce am pierdut cu toții. Magicul acela în care totul părea posibil și moartea era foarte departe. Eu, până la momentul la care am auzit acea discuție, credeam că nu murim. Asta, deși bunica a murit când eu aveam șase ani. A murit în cameră cu mine, dar eu n-am știut. Bunica m-a învățat primele rugăciuni, pe care acum nu le mai zic.

Nu le mai zici pentru că nu mai crezi în Dumnezeu?

Nu știu. Mă întreb cui spun eu „Înger, îngerașul meu…” Eu cred în ceva, dar nu știu exact ce formă are acest ceva în care cred. Cred în bine… Și nu cred că poți să crezi în bine dacă nu crezi într-o forță superioară. Când eram mică, mă duceam singură la biserică. Nu înțelegeam nimic din ce spuneau oamenii ăia și nu ascultam cu adevărat. Stăteam la lumânări și ascultam. Cred că acei ani au fost cei mai fericiți din viața mea. Așa, pur și simplu, fără nicio explicație. Și aveam sufletul foarte liniștit. Pe urmă ceva s-a întâmplat și am pierdut momentul ăla de grație. Dar nu, azi nu cred într-un Dumnezeu care stă în Ceruri…

Cum era Reghin în copilăria ta?

Mi-aduc aminte o garsonieră imensă, cu un culoar prost luminat, cu beciuri imense pe sub patru scări de bloc pe unde ne jucam de-a v-ați ascunselea, cu interiorul scării de bloc pe care coboram ca nebunii și unde puteam să cădem oricând, cu derdelușuri uriașe. Iar între cele două dealuri pe care coboram cu sania sunt două cimitire. Dar noi nu le vedeam… Existau doar pădurea și zăpada aia roșiatică, de la soare. Orașul mi se părea imens. Iar blocurile sunt mai comuniste și mai urâte aici, acolo era pădurea aproape, erau multe străzi cu case, Reghinul și-acum e superb, doar că n-are zvâc, se moare acolo, se moare înainte de vreme și oamenii nu-și dau seama… Toate jucăriile mele erau afară. Mi-amintesc o singură păpușă pe care mi-a cumpărat-o mama de ziua mea. Era o păpușă care zicea „Mama” și deschidea ochii albaștri. Nu m-am jucat prea mult cu ea, dar mi-a plăcut enorm.

E ceva ce ți-ai dorit și n-ai avut?

Bicicletă.

Și n-au avut bani să ți-o cumpere?

Nici nu se punea problema de așa ceva. Aveam ce să mâncăm, dar o bicicletă era mult prea mult. Și-mi mai doream enorm tabere și n-am fost niciodată, pentru că nu erau bani. Eu marea am văzut-o la 26 de ani…

Din ce mi-ai povestit, neîncrederea în tine te-a bântuit încă din copilărie… De ce? Nu te plăceai?

Niciodată. Dar acum nu mă mai afectează asta. Îmi place că sunt așa cum sunt. Întotdeauna m-am blamat. Dar azi cred că frumusețea pe care o simt eu la mine din când în când e mai frumoasă decât cea standard. Deși, până la urmă, totul e în ochii privitorului…

Ai câștigat multe premii în ultima vreme cu „Pe jumătate cântec”. Asta ți-a crescut încrederea în tine?

Mi-a crescut încrederea în mine în primul rând faptul că m-am urcat pe scenă și am început să joc. Știi cum e, iei premiul, dar pe urmă trebuie să urci din nou pe scenă… Normal că o confirmare îți folosește, dar toate temerile și emoțiile sunt tot acolo…

Ai plecat din Reghin și ai venit în București. E încă șocant Bucureștiul? Te simți bine?

Da, dar uneori aș vrea să evadez undeva unde să nu mai aud nimic.

Care sunt locurile din București care-ți plac cel mai mult?

Parcurile. Și străduțele cu case. Și locurile pe unde am stat. Trec de multe ori să văd dacă mai e acolo câinele… Acolo unde era beciul în care am locuit o perioadă și unde intram prin spate pe la câine. Un câine rău, pe care-l chema Brutus și cu care mi-a luat o săptămână să mă împrietenesc. După aia, când am devenit prieteni, i-am povestit lui Brutus despre mama, pentru că în perioada aia murea mama…

Ce nu-ți place la lumea noastră? A secolului 21?

Aglomerația de lucruri la care mă supun și eu, din moment ce am telefon fără butoane. Și-mi dau seama că nu e OK și totuși o fac. Dacă nu ești pe Facebook, nu exiști… Suntem sclavii like-urilor.  E ceva straniu cum multe like-uri înseamnă ceva bun. Dacă ai avea atâția prieteni în mod real, cu care ai comunica în mod real… ar fi cu mult mai avantajos. Ai impresia la un moment dat că irealitatea asta e reală, dar ea nu e reală.

Ți-ar fi plăcut, deci, să trăiești în alt secol? În altă lume?

Cred că mi-ar fi plăcut să trăiesc în perioada Beatles.

Ești rebelă?

Da.

Și cum se manifestă asta?

Prin încercarea de a fi liberă. Liberă de orice. Și de oameni.

Nu vrei să te legi, de oameni, de lucruri…

Exact. De lucruri chiar nu mă leg deloc. Eu nu am aproape nimic. Dacă în momentul ăsta mă mut, am o valiză. Atât. Nu văd sensul pentru care să mă leg de lucruri. Acum nu mai am nimic…

Dar ai avut…

Am avut un loc care se chema „acasă”. Dar în momentul ăsta chiar nu mai am.

Bucureștiul n-a devenit „acasă”?

Într-un fel da, deși nu e acasă cum a fost acasă când era „acasă”… Dar clar Bucureștiul îmi e acum mai acasă decât Reghin. N-aș putea niciodată să mai stau acolo. Și să joc mi-e frică în orașul ăla.

Crezi că generația ta, a noastră, are sensibilitatea modificată de faptul că ne-am trăit copilăria în comunism?

Da, văd asta la toți prietenii mei. E un fel de handicap. Dar e un handicap care, culmea!, ne ajută. Suntem cu toții cumva mai sensibili. Și suntem oameni care nu-și găsesc locul sau încă îl caută.

Cum erau Crăciunurile în copilăria ta?

Când mama nu lucra…, dar mama lucra, era bucătăreasă la un restaurant și lucra și de Revelion, și de Crăciun. Așa că în toată copilăria și adolescența mea poate vreo trei ani să nu fi lucrat de Crăciun. Părinții mei nu erau intelectuali. Mama era bucătăreasă și-și dorea foarte mult să cânte. Nu știu de ce nu s-a făcut cântăreață. Cânta mereu, cânta când curăța cartofi… Iar tata era maistru într-o fabrică de mobilă.

E o lume în clamăm toleranța. Cum vezi tu generația ta?

Pai eu nu văd toleranță nicăieri în jur. Se vorbește mult despre toleranță, dar doar se vorbește… Nu suntem deloc toleranți.

Ce nu-ți place ție la lumea teatrală în acest moment?

Cred că teatrul nu-i tot timpul viu… Iar asta mă deranjează foarte tare. Dar nu cred că e neapărat vina regizorilor că teatrul e mort. E și vina actorilor. Nu trebuie să mergi la teatru ca la serviciu…

Crezi că tu faci parte dintr-o generație artistică?

Nu știu. Ar trebui să ies și să mă așez deasupra lucrurilor ca să-ți pot răspunde la întrebarea asta. Mie mi se pare că sunt mai degrabă individualități în generația mea. Dar parcă nu suntem împreună. Lumea noastră e cumva de-fragmentată.

De ce vrei tu cu atâta patimă să faci teatru?

N-am un motiv anume, nu vreau să-i salvez pe oameni sau să fac lumea mai bună. Pe oameni nu cred că poți să-i schimbi. Probabil că vreau să fac teatru, ca să trăiesc mai curat.

Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Page 1 of 41234