Tompa Gabor: Eu niciodată n-am crezut că teatrul începe și se termină cu mine
https://www.ziarulmetropolis.ro/tompa-gabor-eu-niciodata-n-am-crezut-ca-teatrul-incepe-si-se-termina-cu-mine/

Pe data de 11 decembrie, la Librăria Humanitas Cişmigiu a avut loc în cadrul Întâlnirilor Yorick, o dezbatere cu regizorul Tompa Gabor, director al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, pe tema „Artistul faţă cu lumea globalizată”.

Un articol de Monica Andronescu|12 Decembrie 2017

Despre Internet și lumea globalizată

Biblioteca a fost imaginea din spectacolul meu „Livada de vișini”. Este vorba despre această tranziție dureroasă de la carte la internet, care într-un fel caracterizează globalizarea. Sigur că această globalizare are aspectele ei pozitive și negative, nu trebuie să exagerăm în nicio extremă. Eu am făcut odată un Ionesco la Praga, la Teatrul Național, unde am avut o imagine finală care era într-un fel inspirată de această latură mai întunecată a globalizării: la sfârșit toți purtau capul personajului pe care l-am considerat cel mai oportunist și apăreau toți, se așezau pe niște scaune un fel de construcție ciudată, în etaje, scoteau niște telefoane mobile care sunau în diverse momente și până la urmă nu mai vedeam altă imagine decât acest unic personaj multiplicat în lumina telefoanelor mobile. În timp ce ultima replică se repeta și suna cam așa: „sunt ultimul om și am să rămân un om până la capăt”. Noi, cu toții, reacționăm la fenomenele actuale, contemporane, și sigur că resimțim latura negativă zi de zi. Nu mai mâncăm roșii cu gust, toate sunt frumoase, dar azi roșiile spaniole seamănă foarte mult cu roșiile turcești sau cu cele germane și din păcate și cu cele de la Ghermănești unde am mâncat eu un borș de cocoș făcut de Constantin Codrescu. Nu prea mai găsim azi roșii din alea, iar asta e altă poveste a globalizării și e valabil nu numai pentru roșii, ci și pentru multe, multe produse. În America totul e „made in China”, totul e fast-food… În teatru, nu știu dacă se vrea să ajungem la un teatru unic… Este posibil. (râde)

Despre mass-media și manipulare

În America, teatrele continuă să se axeze mai mult pe piesele noi, din care probabil 90 la sută sunt foarte proaste. Dar probabil așa era și pe vremea lui Shakespeare… Totuși, teatrul e altfel. Eu sunt puțin speriat în fața unor astfel de afirmații, cum că teatrul de regie e pe moarte. Eu nu cred că e așa, văd în continuare puternice creații regizorale, dar văd în același timp și spectacole unde nu e nicio regie, nicio piesă… Nu pot să mă orientez în acest labirint al categorisirilor, mai ales că discursul nu numai în teatru, dar și politic sau în familie, a devenit unul foarte radical sau lumea s-a divizat, extremele nu se apropie deloc, nu mai există dialog. Dacă e teatru documentar unii zic că e foarte bun, dacă e teatru de artă e prost, și invers. Și cred că asta duce la ideologizarea discursurilor care nu face decât să dăuneze. Rezultă prejudecăți inutile. Nu mai vorbim de opere, nu mai analizăm un fenomen, nu ne mai facem treaba, nu ne mai uităm la obiect, ci știm dinainte că dacă e făcut de X e bun, dacă e făcut de Y, e foarte prost, dacă e clasic nu mergem, dacă e documentar e extraordinar. Și e valabil și invers. Mi se pare că această prejudecată de multe ori este alimentată și de media care devine din ce în ce mai manipulatoare. Și în ziare, și la tv, vedem cum un zvon se dezvoltă ca o bârfă și adevărul nu mai interesează pe nimeni. Adevărul care trebuie analizat caz cu caz, inclusiv în aceste povești care sunt acum la modă, gen „me too”… Mă interesează în fiecare caz, dacă cineva e vinovat, iar dacă a făcut o crimă să plătească, dar a hărțui nevinovați e o crimă la fel de mare ca a-i lăsa pe cei vinovați nepedepsiți. Așa a fost și cazul de la noi de la teatru, de la „Rosmersholm” unde s-a perindat ideea că regizorul a gresat fizic o actriță. Ceea ce nu e deloc adevărat. A urlat, ceea ce nu e bine, nu subscriu, dar între a urla și a pălmui, cum a apărut în diverse organe de presă și a ajunge să o critici pe directoarea FNT că a invitat acel spectacol pe care cei care-l reclamă nici nu l-au văzut mi se pare o orbire ideologică teribilă. Cred că în orice manifestare și în orice tendință, când se ajunge la extremism, că e de dreapta, de stânga, macho sau feminist, e foarte periculos. E foarte periculos de exemplu să punem semnul egalității între bădărănie și crimă. Și că oricine trebuie să se bucure de prezumția de nevinovăție, până nu se face dovada cu fapte. Și asta face parte din povestea globalizării, pentru că într-adevăr este un fenomen global când nu ne mai interesează adevărul. Un fenomen global care ne trimite la perioada Inchiziției sau la cea a stalinismului, când era vremea denunțurilor anonime. Și se pare că acest „gen literar”, denunțul, pe care l-am crezut uitat cunoaște un reviriment puternic. Pericolul este că în momentul în care incităm opinia publică și lumea cu jumătăți de adevăruri, se naște o atmosferă de linșare, tocmai ca să sustragem atenția de la lucruri mult mai grave. Da, e un foarte mare pericol. Și trebuie să avem grijă față de acest fenomen global.

Despre epoca „doctorilor fără voie”

Am predat în România câțiva ani. Dar m-am retras în momentul în care am văzut cum catedra a devenit mai importantă decât studentul. Am intrat în epoca doctorilor fără voie. În America, o persoană care nu știe să cânte la vioară nu poate preda vioară. Atât de simplu! Imaginați-vă că atunci când eram student eu, la clasele de actorie erau profesori artiști ca Octavian Cotescu, Sanda Manu, Amza Pellea, Marin Moraru, Olga Tudorache. Studenții rămâneau cu gura căscată văzându-și profesorii cum fac, adică „furând” de la ei. La regie, la fel, erau Radu Penciulescu, David Esrig, Cătălina Buzoianu. Am avut marea șansă să ne cheme domnul Ciulei pe mine și pe toți cei patru colegi ai mei de la regie la câteva repetiții la „Furtuna”. Eu niciodată n-am crezut că teatrul începe și se termină cu mine. Acum văd că unii cred asta și e foarte bine, dacă le dă încredere.

Despre marile întâlniri în teatru

Tatăl meu, și el om de teatru, m-a dus când aveam 15-16 ani la câteva spectacole care m-au îndemnat să încerc, atât m-au fascinat, atât au fost de diferite de tot ce văzusem înainte. Era teatru realist puternic, dar diferit. Am văzut așa o diversitate de limbaje teatrale în acest oraș: „Nepotul lui Rameau”, în regia lui David Esrig, „Regele Lear” al lui Radu Penciulescu de la Național, „D’ale carnavalului” al lui Lucian Pintilie. M-a dus tata la al doilea spectacol cu „Revizorul” în regia lui Lucian Pintilie și de aceea n-am să fac niciodată „Revizorul”, că n-are rost. Eu am descoperit mai târziu o altă posibilitate în teatru, am descoperit poezia scenei care m-a atras așa de mult. Există perioade mai bune și mai rele, sigur, dar acum sistemul mi se pare greșit, defect. În America cel mai mult contează calitatea, nu doctoratul. Aici sunt foarte mulți doctori în actorie care n-au jucat deloc pe scenă.

Foto Sorin Radu



22
/02
/19

Douăsprezece episoade din viața scriitorului Romain Gary, surprinse de François-Henri Désérable în romanul-tribut „Un anume domn Piekielny” (Editura Humanitas Fiction).

14
/02
/19

Actorul George Ivașcu, directorul Teatrului Metropolis din București, împlinește 51 de ani, pe 15 februarie. Șase artiști care au un impact uriaș asupra repertoriului teatrului: directorul de scenă Victor Ioan Frunză, scenografa Adriana Grand, regizoarea Chris Simion-Mercurian, actrița, regizoarea și dramaturgul Lia Bugnar, actorul și regizorul Emanuel Pârvu și dramaturgul și regizorul Mimi Brănescu, povestesc câteva întâmplări cu George Ivașcu.

28
/01
/19

La început de an 2019, declarat Anul Cărții în România, vă propunem un top al celor mai bune apariții editoriale ale anului trecut, din zona ficțiune. Ziarul Metropolis a realizat un top al celor mai bune cinci romane publicate în 2018 în România.

10
/01
/19

„Pădurea spânzuraţilor”, premiera spectacolului inspirat de romanul lui Liviu Rebreanu, în regia lui Radu Afrim la Teatrul Naţional din Bucureşti, a făcut din Teatru o voce autentică şi originală în ansamblul celor care au interpretat în anul care tocmai s-a încheiat o partitură complicată, a Centenarului Marii Uniri.

06
/01
/19

PREVIEW Anul 2019 se anunță promițător pentru cinematografia română. Cele mai așteptate sunt noile filme realizate de Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, cu o potențială premieră la Cannes. Tot în acest an va ieși în săli și „Nu mă atinge-mă”, controversatul debut al Adinei Pintilie.

20
/12
/18

Ce merită să păstreze memoria cinefilă și istoria cinema-ului din anul 2018? Am făcut o listă, inevitabil subiectivă, a celor mai ambițioase și mai reușite filme văzute în acest an. Filme de mari autori: de la Lars von Trier, Alfonso Cuarón sau Steven Spielberg, până la Chang-dong Lee sau Hirokazu Koreeda.

12
/12
/18

TOP Documentarele își fac cu greu loc în cinematografe. Așa că pentru a viziona cele mai noi filme de nonficțiune nu ne rămân decât festivalurile și diferitele platforme. Am ales 10 documentare care m-au impresionat cel mai mult dintre cele văzute în 2018. Sunt filme extrem de stimulante și de îndrăznețe.

09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.

Page 1 of 1112345...10...Last »