M-am simţit întotdeauna un străin în România. Nu sunt patriot de ocazie, nu mă bat cu nicio cărămidă în piept, am văzut şi munţi mai înalţi decât Carpaţii, şi mări mai frumoase decât Neagra, şi oameni mai luminoşi şi mai buni.
Un articol de Andrei Crăciun|19 decembrie 2017
Dar! Nu îmi amintesc dacă am întârziat vreodată la o întâlnire. Sau dacă am ratat vreun deadline. N-am luat-o niciodată în fața nimănui la o coadă. Încerc să îmi țin cuvântul dat, și când nu reușesc am mustrări de conștiință. Nu mi-am trucat școala (am avut mereu mai multă și mai bună școală decât cei care m-au condus). Am dat o singură dată o șpagă. 50 de lei, la un ITP. Încă am coșmaruri cu mine dând.
N-am tăcut nicio nedreptate pe care am văzut-o. Am făcut tot ce am putut să rămân om întreg. Când s-a intervenit pentru mine, căci s-a intervenit de câteva ori, am ajuns în pragul atacului cerebral de indignare.
De fiecare dată când am fost în poziția să conduc o întreprindere, cât de mică, și am mai fost, m-am înconjurat de oameni mai buni și mai deștepți decât mine. E mai ușor să faci lucrurile bine așa. I-am spus valorii valoare, și imposturii impostură.
La niciun nivel nu mă regăsesc în țara noastră, astăzi. Nici măcar culinar, nu mă simt acasă în nimic din ce ne înconjoară. Nu am mâncat niciodată o șaorma. Nu degust nici tobă și nici șorici. Ce să mai, sunt cu desăvârșire străin de arta masacrării porcilor noștri.
Nu mă uit la show-urile televizate care au succes, nu ascult muzica timpului nostru, nu am fost la nicio paradă de 1 Decembrie, nu am băgat fasole cu ciolan în public, nici măcar o dată. Nu am avut nicio sinecură. Nu am luat niciodată un leu nemuncit. Nu m-am descurcat. Sunt un ratat, dacă nu un dobitoc. Nu bugetăresc și nu votez cu PSD.
Desigur, e și o parte din România în mine care îmi place, și pe care încerc să o cultiv. Am și eu acea lipsă de gravitate care ne-a făcut ceea ce suntem de mii de ani. Cred că sunt un supraviețuitor. Sunt îndrăgostit, iremediabil, de harfă. Cred în Caragiale și în frumusețea limbii române.
Am și acea parte din România care nu îmi place, dar măcar încerc să mă vindec de ea. Cel mai bine o văd când trăiesc sau studiez sau lucrez cu oameni din alte țări.
Cred, uneori, că o voi drege din talent. Nu o dregi niciodată din talent, că nu ești Maradona. Măcar mă deprind cu etica muncii. Fiind om, n-am o morală ireproșabilă, dar nici n-am șobolănit.
Am oameni înmormântați în pământul acesta, cei mai buni prieteni ai mei sunt români, deși înțeleg că dacă eram albanez poate că erau albanezi. Oamenii pe care îi admir cel mai mult sunt români (deși, v-am zis, albanezii…).
Îmi place ceea ce ar putea deveni orașul în care locuiesc de bună voie și nesilit de nimeni – București – dacă nu ar fi administrat prin jafuri cu sclipici.
Din scârba de a mă adapta la reguli strâmbe, am încetat și să circul pe drumurile publice cu autoturismul proprietate personală. Am dat din mână a lehamite și am spus: lasă!
Am călătorit tot pământul, și o fac încă. Nu înțeleg de ce să iau eu, pentru totdeauna, calea Exilului, și să nu fie expulzați cei care fură, cei care mint, cei care din incompetență și ticăloșie distrug viețile semenilor lor.
Nu am copii, mă reprezint pe mine. Dar mă reprezint în deplinătatea facultăților mintale și sufletești.
Nu sunt vinovat față de țara în care m-am născut, dar nu sunt nici nevinovat.
Și nu înțeleg să o las pradă unor bandiți fără scrupule.
Tu?
Desigur, e și o parte din România în mine care îmi place, și pe care încerc să o cultiv. Am și eu acea lipsă de gravitate care ne-a făcut ceea ce suntem de mii de ani. Cred că sunt un supraviețuitor. Sunt îndrăgostit, iremediabil, de harfă. Cred în Caragiale și în frumusețea limbii române.
Foto: Adi Bulboacă / www.adibulboaca.ro
