MAHLER: Zeul adorat și tiranul hulit, romanticul avangardist care tulbură și entuziasmează
https://www.ziarulmetropolis.ro/mahler-incredibilul-zeul-adorat-si-tiranul-hulit-romanticul-si-avangardistul-care-a-cucerit-secolul-xx/

OAMENII MUZICII Pe 18 mai 1911, la nici 51 de ani, murea la Viena unul dintre cei mai mari, controversaţi, incitanţi muzicieni ai istoriei, un uriaş al secolului XX: G. Mahler. Compozitor şi dirijor de geniu şi om al paradoxurilor, muzica lui a stârnit deopotrivă idolatrie şi repulsie.

Un articol de Cristina Enescu Aky|18 mai 2020

Gustav Mahler (1860-1911) a fost placa turnantă ce a făcut trecerea de la romantismul târziu la modernismul secolului XX. A fost ultimul mare creator de simfonii în tradiția lui Beethoven, ultimul mare romantic dar totodată și un avangardist mult înaintea timpului său, a cărui modernitate și intuiție aproape psihanalitică în muzică surprind și astăzi. În timpul vieții era fugărit pe străzi de admiratorii care îi cereau autografe, iar publicul și criticii deopotrivă erau împărțiți între adoratori frenetici ai săi ca compozitor și dirijor și detractori vehemenți. Din anii 1960 încoace, Mahler e omniprezent în programul celor mai mari concerte și festivaluri din lume, iar experiența muzicii lui e tulburătoare și înălțătoare deopotrivă.

Vremea mea încă nu a venit” spunea el. Nici nu știa câtă dreptate avea.. Spunea că simfoniile lui sunt „cât o întreagă lume, incorporând experiențele sale de viață, literare, cele în natură, nevrozele, anxietățile sale și obsesiile sale legate de viață, moarte și eternitate. La vremea lor, ca și astăzi de altfel, simfoniile sale sunt o provocare emoțională și psihică dintre cele mai puternice din istoria muzicii. Simfoniile nr. 1, 2, 4 și 5 sunt cele mai populare, iar a 5-a include partea numită Adagietto, probabil cel mai faimos pasaj al său.

Adoratul, urâtul, impresionantul compozitor și dirijor

Mulți îl antipatizează pe Mahler la o primă audiție, sau în cel mai bun caz nu îl înțeleg și îi sperie. Și cel puțin la fel de mulți, după ce i-au acordat lui Mahler puțin mai multă atenție și răbdare, s-au îndrăgostit de el iremediabil. Dacă cu câteva decenii în urmă programele concertelor includeau invariabil simfonii de Beethoven, Brahms sau Ceaikovski, astăzi cele 9-și-jumătate simfonii ale sale (cea de-a 10-a a rămas neterminată) sunt ceea ce orchestrele își doresc să interpreteze, dirijorii să dirijeze iar publicul să asculte frecvent.

În timpul vieții a devenit mult mai celebru ca dirijor decât ca compozitor. Totuși, stilul său dirijoral a fost adesea criticat (mai ales de către instrumentiști): era îndrăzneț și imprevizibil, și de un perfecționism aproape maniacal. De fapt, era manifestarea aceleiași pasiuni pe care compozitorul Mahler o punea în toate creațiile sale.

Și ca dirijor a avut geniu și viziune, în asemenea măsură încât metodele sale inovatoare de pregătire a concertelor și de producție a spectacolelor de operă au marcat standardele în domeniu pentru întregul secol XX, influențând puternic dirijori de renume precum Karajan sau Bernstein și instituții celebre precum Opera din Viena, Metropolitan Opera și New York Philharmonic. A fost atât de activ și apreciat ca dirijor (deși deopotrivă controversat)  încât a a avut timp să compună mare parte din lucrările sale doar în vacanțele de vară, când nu avea activitate dirijorală.

Într-un fel, poate nu doar talentului ci și biografiei sale, a fost primul compozitor care a plonjat prin muzica sa în adâncimile subconștientului. „Nevoia mea de a mă exprima muzical, simfonic, începe în punctul în care sentimentele întunecate devin puternice, în pragul ușii care duce spre cealaltă lume, cea în care lucrurile nu mai sunt separate de timp și de spațiu.

Gustav, omul

Sunt condamnat să fiu de trei ori fără casă: ca unul din Boemia printre austrieci, ca austriac printre germani, și ca evreu în toată lumea”). Mahler nu s-a simțit cu adevărat acasă nicăieri, dar și-a găsit refugiul și a compus multe lucrări într-o colibă din lemn pe malul unui lac în Austria. Când un dirijor celebru, Bruno Walter, l-a vizitat acolo și s-a declarat încântat pe peisaj, Mahler a replicat: „Nu te deranja să privești peisajul, deja l-am compus pe tot.”. Walter avea să scrie mai apoi: „Întreaga lui ființă părea să respire o afinitate misterioasă cu forțele naturii. Îl vedeam ca pe un Pan.”

Din memoriile soției sale reiese că a avut o viață mai degrabă ascetică, cu puține relații înainte de căsătorie, însă acum niște ani a fost descoperită o scrisoare a lui Mahler care dezvăluie mai multe presupuse aventuri pre-maritale.

Nu era ușor de trăit sau de lucrat cu el. Se spune că avea o voce nazală, foarte ascuțită, un temperament autoritar și cam iute la mânie, și era tipicar chiar și în cele mai mici detalii. Ca dirijor era meticulos până la obsesie, iar modul său de lucru cu orchestrele era de o complexitate adesea copleșitoare pentru muzicieni. Avea reputația unui fanatic la repetiții, care erau lungi, intense și aproape frenetice, până când Mahler era mulțumit de rezultat.

Cum a ajuns Mahler dintr-un sinonim al excesului în muzică la unul dintre cei mai adorați compozitori?

Pentru unii a fost un zeu, pentru alții un tiran. În egală măsură a fost și continuă să fie adulat cu pasiune și urât cu patimă. O explicație pentru faptul că Mahler a provocat și continuă să provoace reacții foarte contrastante are de-a face, poate, cu numeroasele paradoxuri din viața și activitatea sa.

Deși a fost unul dintre cei mai importanți compozitori din toate timpurile, Mahler a fost în mare parte un compozitor „de vacanță estivală”, căci activitatea dirijorală intensă îi lăsa doar vara un răgaz de compoziție.

Pe de o parte era obsedat de moarte, pe de alta de înot, drumeții montane și natura alpină austriacă, și spunea că compune cel mai bine în preajma unei ape.

În muzica lui frapează printre altele contrastul dintre simplitatea melodiilor și complexitatea orchestrației, dar și combinația de sunete delicate, aproape pastorale, cu zgomote de-a dreptul brutale. Impactul psihologic este în orice caz extrem de puternic, indiferent în ce registru emoțional se plasează.

Era un evreu care s-a convertit la catolicism ca să poată obține postul de la Opera din Viena, unul dintre cele mai râvnite din Europa și pe vremea aceea – era 1897 și antisemitismul plutea deja în aerul Imperiului Austro-Ungar. A rămas însă în profunzime evreu (deși soția lui scria despre el că era de fapt „un evreu care credea în Cristos”).

Deși ca dirijor avea o mare siguranță de sine și nu făcea compromisuri în lucrul cu orchestrele, fiind adesea văzut ca un tiran de muzicieni, în viața personală (care s-a reflectat profund în creațiile lui) a fost chinuit de nevroze, anxietăți și perioade depresive. Acest lucru se vede, spre exemplu, și în manuscrisul ultimei sale simfonii, a 10-a, rămasă neterminată, în care a revărsat toată devastarea și tulburarea provocate de descoperirea infidelității soției sale.

Cei cu care a lucrat vorbeau deopotrivă de o personalitate nevrotică și despotică, obsedată de perfecțiune și surdă la critici, dar și de un om extrem de bine organizat și eficient. Pe de altă parte, a suferit toată viața de urmările traumelor din copilărie (abuzurile tatălui, moartea mai multor frați) iar mai apoi de infidelitățile soției sale. A fost urmărit și de superstiții, pe de o parte legate de Kindertotenlieder și moartea fiicei sale, pe de alta de așa-numitul „blestem al celei de-a 9-a simfonii” (se spunea că un compozitor, dacă ajunge să scrie a 9-a sa simfonie, trebuie să se oprească acolo, căci a scrie o a 10-a ar fi o provocare la adresa sorții; ori Mahler chiar a murit în timp ce lucra la Sifonia a 10-a).

De fapt, Mahler a scris Simfonia a 8-a, după care „Das Lied von der Erde” (ce are de fapt structura unei simfonii, dar a fost prezentată ca un ciclu de lieduri), iar apoi Simfonia a 9-a, care de fapt e a 10-a… Iar apoi a venit cea oficial intitulată Simfonia a 10-a, rămasă neterminată, căci Mahler a murit.  Superstițioșii au voie să cadă pe gânduri…

 Viața zbuciumată și cariera strălucitoare

Destinul îmi zâmbește, dar fără să mă facă absolut deloc fericit.”

S-a născut pe 8 iulie 1860 într-un sat din Boemia, Kalischt (azi, Cehia), într-o familie de evrei din Moravia. Copilăria i-a fost marcată de sărăcie, de un tată (patron de distilerie) care își bătea soția și de moartea a 8 dintre cei 14 frați, inclusiv a fratelui preferat, Ernst. Deși a fost mediocru la școală, a manifestat de mic un talent remarcabil la pian, iar muzica i-a devenit refugiu. Dar temele care l-au marcat de mic (moartea, anxietatea, pierderea celor dragi, soarta, viața de apoi, mântuirea) au avut ecouri lungi în muzica sa.

La 15 ani și-a convins tatăl să-l lase să studieze la Conservatorul din Viena. Acolo s-a îndreptat spre compoziție, iar  apoi, la Universitatea din Viena, a început să studieze marea literatură universală și filozofia. La 20 ani știa clar că vrea să compună. Dar prima sa lucrare, opera „Das klagende Lied”, a fost respinsă de juriul Premiului Beethoven, ceea ce a fost un eșec greu pentru el. A decis atunci să dirijeze, ca să se poată întreține. La 30 de ani fusese deja dirijor principal al Operei regale din Budapesta și prelua un post similar la Teatrul de stat din Hamburg.

În 1897 devenea directorul Operei de la curtea din Viena (astăzi Opera de Stat), dar numai după ce a trecut, formal, de la iudaism la catolicism, căci în acea vreme instituția nu angaja evrei. Perioada mahleriană este numită și astăzi Epoca de Aur a operei vieneze.

După numeroase concerte, montări și revoluții manageriale la Viena și apoi la New York, pe 21 februarie 1911 avea loc la Carnegie Hall concertul de adio al lui Mahler ca dirijor. Era deja bolnav, iar peste mai puțin de 3 luni avea să moară la Viena, în urma unei endocardite (o infecție la inimă). Conform soției sale, ultimele sale cuvintele au fost repetarea numelui lui Mozart.

*

Avea o statură nu foarte înaltă, cu proporții echilibrate și o alură zveltă, și era un interlocutor inteligent și ager. Scrisorile lui sunt adevărate mici bijuterii literare, revelând o impresionantă ascuțime a minții. Pe de altă parte, despre felul său autoritar dar și schimbător, manifestat atât în viața privată cât și în cea profesională, o fostă parteneră spunea că viața cu el era „ca și când ai fi într-o barcă ce este balansată neîncetat de valuri”.

Sunt multe relatările despre mersul său ciudat. Fiica lui și diverși martori spuneau că acest lucru se datora obiceiului său de a schimba mereu ritmul mersului – ceea ce făcea chiar și când vâslea pe lac.

Soția lui, Alma Schindler, cu 20 de ani mai tânără decât el, era o femeie extrem de frumoasă, inteligentă și cultivată. A fost însă o relație marcată de tensiuni, infidelitățile ei și de moartea unui copil. S-au căsătorit la Viena în 1902, cu o zi înaintea datei anunțate în ziare pentru a păstra caracterul privat al evenimentului. Și Alma avea înclinații spre compoziție, dar încă dinaintea căsătoriei lor Mahler a avertizat-o că își dorește „o soție și nu o colegă”, forțând-o astfel să renunțe la aspirațiile ei muzicale. Ca o ironie, Alma scria în jurnalul ei: „Nu cred prea mult în el ca compozitor”. A acceptat cererea viitorului ei soț, dar se pare că toată viața nu l-a iertat pentru asta. După întâlnirea lui Mahler cu Freud și reîncălzirea relației dintre cei doi soți, Gustav a început să susțină dorința de a compune a Almei, chiar aranjând unele compoziții ale ei pentru publicare, dar din păcate a murit la scurt timp.

*

În volumul „Gustav Mahler, Song-Symphonist” (1932), G. Engel povestește programul zilnic al lui Mahler pe când era dirijor la Opera din Hamburg: dimineața se spăla cu apă rece și dejuna doar cu o cafea și o țigară. Nu citea ziare ci prefera să își înceapă dimineața cu ceva Goethe sau Nietzsche. Lucra la compozițiile sale, apoi mergea la repetiții la operă, după care la prânz revenea acasă, anunțându-și venirea fluierând introducerea Simfoniei nr. 8 a lui Beethoven, astfel ca sora lui, Justine, să știe că se apropie și să îl aștepte cu supa caldă pe masă.

Același autor povestea despre modul în care compunea Mahler: în simfoniile sale el considera toate instrumentele din orchestră ca instrumente solo, deci având toate o importanță similară, nu doar ca sursă a unui efect muzical general ci pentru accentele și emoțiile pe care le aduc fiecare. Era un maestru al orchestrației atât de magnific încât chiar și în pasajele în care fiecare instrument cântă alături de celelalte, ascultătorul are senzația unei intimități specifice muzicii de cameră.

Neimpresionabilul Brahms, cucerit

Între 1888 (când avea doar 28 de ani) și 1891 a fost directorul Operei regale din Budapesta. Se spune că spre sfârșitul acelor ani, personalitatea muzicală dominantă a Austriei acelei vremi, Johannes Brahms, a venit la Budapesta și a fost invitat la un „Don Giovanni” dirijat de Mahler. Maestrul a acceptat cu îndoială, spunând „nimeni nu e în stare să interpreteze Don Giovanni pentru mine! E o muzică de care mă pot bucura doar dacă citesc eu însumi partitura.” După ce l-a ascultat pe Mahler dirijând, însă,Brahms s-a dus în culise, l-a luat de umeri și a exclamat: „A fost cel mai bun Don Giovanni pe care l-am auzit vreodată! Nici chiar Opera Imperială din Viena poate rivaliza!” Brahms i-a rămas mult timp prieten și uneori sfătuitor lui Mahler.

Opera din Viena supusă de „uraganul” Mahler

Între 1897 și 1908 a fost directorul prestigioasei Opere vieneze. Publicul și presa făceau coadă la spectacolele sale, căci se dusese vestea că erau provocatoare și controversate. Avea imaginea unui idealist fanatic în munca sa.

Mahler a zdruncinat spiritele la Viena cel puțin în aceeași măsură în care a fost și adorat. A interzis, spre exemplu, intrarea în sală a spectatorilor după începerea spectacolelor. Era un obicei devenit tradiție al celor bogați, care veneau intenționat mai târziu pentru a își etala bijuteriile și ținutele scumpe. Și dintre muzicieni au fost destui deranjați de standardele extrem de ridicate și stilul de muncă intens pe care le-a impus. S-a războit cu managementul instituției impunându-și deciziile, a suportat neabătut crizele sopranelor și răzvrătirile muzicienilor, și nu s-a lăsat intimidat.

Când unii instrumentiști s-au plâns de severitatea și sa la repetiții, numind-o „scandaloasă”, Mahler a replicat: „Când standardele unei mari opere au decăzut la un nivel atât de rușinos precum aici, tirania este singurul remediu. Vă rog nu puneți vreo bază pe aceste plângeri meschine, exceptând dacă provoc cel puțin două scandaluri pe săptămână.”

În anii vienezi a compus puțin, căci s-a ocupat de 52 de noi producții din repertoriul existent și nu mai puțin de 32 de noi spectacole.

Deși se știa că în sinea sa rămăsese evreu, în ciuda convertirii formale la catolicism, era atât de respectat încât chiar și văduva lui Wagner, Cosima, fiica lui Liszt și o acerbă antisemită, îl privea cu respect.

Din succesul activității sale vieneze, Mahler a câștigat destul cât să își construiască o vilă pe malul lacului Wörthersee din Alpii austrieci. Aici avea și o colibă de lemn, unde îi plăcea să lucreze și unde a creat multe lucrări în care a incorporat sunetele naturii alpine (cântecele păsărilor, sunetul cornurilor de vânătoare sau cel al tălăngilor vacilor). După moartea fiicei sale, el și Alma nu au mai vrut să meargă acolo și s-au mutat la o fermă dintr-o mică localitate din Tirolul de sud, Altschluderbach, astăzi parte din Italia. Aici, o altă colibă de lemn a fost pregătită pentru ca compozitorul să poată lucra în tihnă.

Ultimii trei ani, la New York

Ultimii trei ani de viață au fost newyorkezi, iar în acest timp Mahler a fost vedeta muzicală a orașului. Influența lui Mahler la New York dăinuie și astăzi cel puțin în aceeași măsură ca a celor doi succesori de asemenea celebri ai săi, cu cariere mult mai îndelungate aici, anume dirijorii Arturo Toscanini (activ aproape 50 de ani) și James Levine. După intrigile și criticile veninoase cu care se întâlnise la Viena, Mahler s-a bucurat totuși de o apreciere largă și de o viață socială bogată aici, deși și aici au existat invariabilele voci critice și revoltate.

Mahler a ajuns la New York când deja avea reputația internațională a unui dirijor și compozitor de excepție, dar și pe cea a unui autocrat cu o personalitate nevrotică și dificilă care cerea pur și simplu perfecțiunea. I-a uimit însă pe toți: s-a dovedit a fi un dirijor carismatic și extrem de bine organizat, care știa exact ce vrea de la o orchestră și cum să obțină acel lucru, deși lucra cu aceeași minuțiozitate perfecționistă. Debutul său la Metropolitan Opera (1908, cu Tristan și Isolda”a lui Wagner) a fost aplaudată entuziast de public și critici deopotrivă.

Apoi, a cerut (și i s-au aprobat) un număr nemaiauzit de repetiții cu Don Giovanni (opera mozartiană cu care îl entuziasmase pe Brahms la Viena), anume 15, și a conceput o distribuție de excepție. Apoi a făcut Fidelio al lui Beethoven, care a fost un alt succes răsunător. Din păcate, povestea de dragoste cu MET-ul nu a durat mult: managementul a decis aducerea în echipa dirijorală a lui Toscanini, iar cei cei uriași nu au putut coexista. Astfel că Mahler a acceptat în 1909 invitația de a deveni directorul muzical al New York Philharmonic. Primul său concert acolo, cu Simfonia a 7-a a lui Beethoven, i-a adus criticii la picioare. La Carnegie Hall evreul austriac a fost rege; stilul său dirijoral era o provocare pentru public, dar acesta o accepta cu entuziasm.

Profesional, Mahler a fost foarte sus în cei trei ani newyorkezi: numeroase concerte, turnee cu orchestra iar verile program de compoziție. New York Philharmonic de astăzi este în bună măsură rezultatul activității lui Mahler, care a reorganizat-o, a angajat muzicieni noi și i-a obișnuit cu un program intensiv de repetiții și a mărit numărul concertelor susținute în fiecare stagiune. În timpul verilor newyorkeze, Mahler se întorcea în Austria și continua să compună.

 Prietenia cu Richard Strauss

Ambii erau celebri, erau dirijori și compozitori ai modernismului muzical post-wagnerian, dar aveau personalități și filozofii muzicale diferite. Totuși, Mahler spunea: „Strauss și cu mine creăm tunele din părți opuse ale muntelui. Într-o zi ne vom întâlni.I-a legat o prietenie de peste 20 de ani, abundentă în frustrări și confruntări (despre care au rămas mărturii în corespondența lor), dar și de admirație reciprocă. Spre exemplu, Mahler a fost foarte impresionat de opera „Salome” a lui Strauss și a încercat să organizeze premiera vieneză (dar nu a reușit pentru că autoritățile au cenzurat spectacolul considerându-l controversat, iar premiera a avut loc la Graz).

Soția sa, Alma, scria că celor doi le făcea mare plăcere să stea de vorbă tocmai pentru că nu erau niciodată de aceeași opinie. Când naziștii au preluat controlul în Austria iar Strauss a fost numit într-un post înalt la Reichsmusikkammer (instituția de stat pentru muzică a naziștilor, care se ocupa de promovarea „muzicii germane bune” și suprimarea „muzicii degenerate” de tipul jazzului sau al muzicii scrise de compozitori evrei), unul dintre motivele pentru care a acceptat numirea (dincolo de nevoia de a își proteja nora și nepoții, care erau de origine evreiască) a fost pentru a putea salva muzica unor compozitori interziși printre care și prietenul său Mahler.

Mahler scria cândva că nu va înceta niciodată să fie recunoscător prietenului său Strauss: „Dincolo de faptul că neîndoielnic lucrările mele mi-ar fi câștigat reputația unui ciudat dacă succesele lui Strauss nu ar fi pavat drumul pentru mine, e una dintre cele mai mari bucurii ale mele că am găsit printre contemporanii mei un asemenea tovarăș de luptă și de creație.”

La moartea acestuia, Strauss a fost devastat, și se spune că din această durere s-a născut inspirația de a continua o lucrare pe care anterior o abandonase, „Simfonia alpină”. Spunea despre Mahler că fusese deopotrivă un bun prieten și un adversar vrednic.

Mahler și Freud

Deșii anii newyorkezi au fost intenși și cu deloc puține succese, în viața sa personală au fost ani grei; înainte să ajungă în America îi murise prima fiică la doar 4 ani, iar el fusese nu doar forțat să demisioneze din funcția de director al Operei din Viena dar și diagnosticat cu endocardită (o infecție a inimii invariabil letală în acea vreme); apoi, în 1910, a fost devastat când a descoperit aventura soției sale cu arhitectul Walter Gropius (cel care avea să creeze celebrul stil Bauhaus), ceea ce i-a accentuat depresia și nevrozele. Pentru a depăși această criză personală,  a mers la o ședință de psihoterapie cu Sigmund Freud. Era anul în care pregătea premiera de la München a Simfoniei nr. 8 și lucra la Simfonia nr. 10, în timp ce susținea și un intens program de concerte.

La 4 ani după moartea lui Mahler, Alma s-a căsătorit cu Walter Gropius. Ulterior, și pe acesta l-a înșelat cu un scriitor, cu care apoi s-a recăsătorit și s-a mutat la New York, unde a și murit.

Mahler a fost foarte stresat de întâlnirea cu Freud, probabil și datorită numeroaselor traume pe care le purta din copilărie și care au ieșit apoi la iveală. A anulat-o de trei ori. Întâlnirea celor doi a durat 4 ore. Deși Mahler nu mai avusese niciun contact cu psihoterapia, Freud avea să spună ulterior că nu cunoscuse pe nimeni înaintea lui Mahler care să o înțeleagă atât de repede. În urma ședinței cu Freud, Mahler a reușit să remedieze întrucâtva relația cu soția sa, ba chiar a început să îi încurajeze aspirațiile de compoziție.

 Complexitatea copleșitoare, dar și înălțătoare a muzicii

Mahler a pus în simfoniile sale ingrediente multiple, de la străfundurile subconștientului său până la dangătul vacilor și amintirea fanfarelor militare auzite în copilărie, dar și elemente de muzică sacră și de operă. În lumea lui sonoră se regăsesc deopotrivă sunetele cele mai firave și delicate dar și cele mai zgomotoase pasaje pe care le-ați auzit vreodată în muzica clasică. Mai mult decât ultima răsuflare a Romantismului, el a fost de fapt un creator avangardist în sensul secolului XX și chiar XXI. Furtunile de emoții din muzica sa sunt dintre cele mai diverse, dar toate intense și pătrunzătoare. Veți regăsi la el tragedie, umor, iubire, melancolie, patos dar și note de sarcasm și autoironie.

Dacă, descoperindu-l pe Mahler, veți trece de la dezinteresul, teama sau chiar groaza față de muzica lui la admirație (cel puțin), veți fi pornit pe un drum parcurs deja de mulți alții. În cuvintele unui jurnalist muzical (Tom Service) care a trecut de la a-l urî la a-l adora pe Mahler:

Descoperind mai multe despre muzica lui Mahler, te descoperi și pe tine mai mult.” Sfârșitul Simfoniei a 9-a e un exemplu cutremurător de întâlnire a omului cu sfârșitul sau cu renunțarea totală. În acest feeling obișnuia dirijorul Leonard Bernstein (unul dintre marii promotori ai lui Mahler) să interpreteze lucrarea. Dirijorul olandez Bernard Haitink, însă, a dat lucrării mai degrabă sentimentul unei agățări de viață și de iubire, în fața morții, decât al unui abandon. Iată un alt exemplu al geniului mahlerian: muzici ce rezonează atât de personal și adesea atât de diferit în oameni.

Două filme despre viața lui Mahler:

  • „Mahler” (1974, regia Ken Russel), cu Robert Powell în rolul principal (este actorul care l-a interpretat pe Isus în celebrul film al lui Zeffirelli) și cu Georgina Hale în rolul Almei Mahler (pentru care actrița a primit un premiu BAFTA).
  • Despre întâlnirea lui Mahler cu Freud în urma infidelității soției sale s-a făcut și în 2010 un film, „Mahler on the Couch” (Germania). 

Curaj, descoperiți-l pe Gustav. Riscați doar o mică „indigestie”, și apoi poate o mare pasiune

Simfonia nr. 1 este cea mai frecvent interpretată cel puțin de către trei dintre cele mai cunoscute orchestre (Viena, New York și Concertgebouw).

Simfonia nr. 2 O altă lucrare monumentală, pentru 90 de instrumentiști și cor. A avut premiera la Berlin în 1895. Manuscrisul original a fost vândut în 2016, la casa de licitații Sotheby’s din Londra pentru suma record de 4,54 de milioane de lire.

Simfonia nr. 3 este una dintre cele mai lungi simfonii scrise vreodată (aproape 95 de minute). A fost compusă, ca multe alte lucrări ale sale, într-o vară, într-o colibă de lemn de lângă un lac din apropierea Salzburgului (1893). În apropiere a fost pusă o sperietoare de ciori pentru a goni păsările zgomotase, iar țăranilor din zonă li s-a cerut și chiar au fost „mituiți” să nu facă zgomot.

Simfonia nr. 5 

Simfonia nr. 7 

Simfonia nr. 8 a fost poreclită de impresarul lui Mahler Symphony of a Thousand/Simfonia celor o mie, pentru că la premiera dirijată de Mahler la München  (1910) au fost peste 150 de membri ai orchestrei și peste 800 de membri ai corului (de fapt două coruri de adulți și unul de copii). Lui Mahler nu i-a plăcut denumirea, dar ea a făcut carieră. A fost, în timpul vieții sale, cea mai răsunătoare premieră a sa.

Cele trei mari cicluri de cântece (lieduri) ale sale:

Kindertotenlieder/ Cântecele copiilor morți (1904) A fost început pe versurile poetului german Friedrich Rückert, în stil specific romantismului târziu,  cu puțin timp înaintea decesului primei sale fiice. Mahler a terminat lucrarea în 1904 la doar două săptămâni de la nașterea celei de-a doua fiice a sa, ceea ce a supărat-o pe Alma, care a spus că soțul ei îl ispitește pe Dumnezeu. Patru ani mai târziu, prima lor fiică murea de scarlatină. În mod evident Mahler a transpus aici ceva din traumele provocate de moartea fraților săi în copilărie, și totuși sentimentul că prin această compoziție anticipase într-un fel moartea fiicei sale l-a urmărit apoi și i-a accentuat nevroza.

Lieder eines fahrenden Gesellen/ Songs of a Wayfarer (1884-1885) Un ciclu de 4 lieduri scrise în timpul iubirii neîmplinite a tânărului Mahler pentru o soprană din Germania.

Das Lied von der Erde/ Liedul despre pământ (1908-1909) Sunt șase cântece compuse pentru două voci și orchestră, descrise adesea ca o pseudo-simfonie. A fost scrisă după o perioadă foarte grea (1907), când într-un timp scurt Mahler a fost forțat să demisioneze de la Opera din Viena (în contextul antisemitismului în creștere), a doua sa fiică a murit, iar el a fost diagnosticat cu problema cardiacă ce, peste nu mulți ani, avea să îi și răpună. Lucrarea a fost inspirată de câteva poeme dintr-un volum de poezie chinezească veche, publicat în germană în 1907.

În cuvintele lui Mahler

„Tradiția este păstrarea flăcării, nu venerarea cenușii.”

„Mă dau cu capul de pereți, dar pereții cedează.”

„Dacă un compozitor ar putea spune prin cuvinte ce are de spus, nu s-ar mai deranja încercând să o spună prin muzică.”

„Dacă crezi că îți plictisești publicul, dirijează mai lent, nu mai rapid.”

„Trebuie să ai partitura în cap, nu capul tău în partitură.”

Nu mă las dus de valul propriilor mele idei. Abandonez 19 din 20 dintre ele în fiecare zi.”

„Chiar dacă lumea mă cenzurează, ar trebui să o facă cu pălăria în mână (în semn de respect).”

Documentare interesante:

O serie de podcast-uri BBC despre diferite perioade din biografia lui Mahler precum și despre cele mai importante lucrări ale sale 

BBC Great Composer: Mahler 

San Francisco Symphony/ Keeping Score – Gustav Mahler 

”What The Universe Tells Me”, un documentar despre Simfonia a 3-a (regia Jason Starr) 

21
/08
/23

LECTURĂ În așteptarea ediției din 2023 a Festivalului Internațional George Enescu, Ziarul Metropolis vă invită să redescoperiți două spirite strălucite ale secolului XX, conștiente de direcția în care se îndreaptă arta.

13
/08
/23

Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe.

30
/06
/23

Un deceniu tumultuos, în care iubirile se trăiesc alert, iar amenințările nu întârzie să apară pe bătrânul continent – de la criza economică, la venirea la putere a naziștilor în Germania –, surprins într-o captivantă carte de nonficțiune.