Maria Ventura – românca de la Comedia Franceză
https://www.ziarulmetropolis.ro/maria-ventura-romanca-de-la-comedia-franceza/

MEMORIA CULTURALĂ Geniul uriaşei actriţe Maria Ventura a dus gloria românească în lume. Ea a construit un teatru în România şi a întemeiat o şcoală de teatru în Franţa; a trăit în preajma faimoasei Sarah Bernhardt şi a murit acum 60 de ani.

Un articol de Monica Andrei|13 iulie 2014

Puţini ştiu că celebra actriţă născută la Bucureşti, Maria Ventura (1886-1954), a studiat la Conservatorul din Paris, apoi a excelat pe scena Comediei Franceze, devenind şi societară, până s-a pensionat.

Fanşeta Vermont s-a prezentat la examenul de admitere la Conservatorul din Bucureşti. Grigore Ventura, dramaturgul care a scris piesa „Curcanii” (cu subiect inspirat din Războiul de Independenţă din 1977 şi care a avut un succes răsunător pe scena Teatrului cel Mare de atunci), era în comisia de admitere. Când a intrat în examen candidata, o lovitură de trăznet i-a alungat profesorului din comisie plictiseala. De atunci, între viitoarea actriţă şi dramaturg a urmat o iubire tainică şi profundă, ascunsă de ochii răzbunători ai lumii.

La 13 iulie 1886 se naşte fiica Fanşetei Vermont, pe care marea actriţă Aristizza Romanescu o botează „Aristizza Mărioara”, fără să intuiască că ţine în braţe o viitoare mare actriţă, ce va avea succes internaţional. Abia prin 1890, prin căsătoria dramaturgului cu actriţa, Maria Vermont devine Maria Ventura.

Maria Venutura – copilul orfan şi adolescentul celebru

Fetiţa creşte în mediul teatrului de la câteva luni, prin cabinele actorilor, pe la repetiţii, prin culise sau prin foaier, cărată de mama sa. Îl cunoaşte pe actorul Constantin I.C. Nottara, care a avut un mare rol în viaţa micii artiste, ca îndrumător.

„Parcă o văd pe Marioara Ventura cum aleargă printr-o curte lungă din str. Labirint. Cădea pe brânci şi se ridica. Era un nodul de copil, de trei anişori poate, care în loc să plângă ca toţi copii care fac buf, dimpotrivă, se opintea să facă mai mult decât o ţineau picioarele-i fragede: bătea cu picioarele pământul până putea să alerge”, scrie C.I. Nottara în ale sale “Amintiri” . „Multe năzbâtii făcea. Se amesteca în repetiţii. Noi făceam mişcarea în scenă. Venea Calotescu şi o dădea afară. Atunci, tărăboi, ţipete, plânsete, vroia să deschidă uşa şi nu ajungea cu mâna pe clanţă. În pauză se repezea la scaun în mijlocul odăii, dădea din mâini şi din picioare, îşi da ochii peste cap, zicea că şi ea face teatru, era aşa de comică, încât noi toţi o aplaudam. Mai târziu a devenit artista genială care va lăsa o dâră de lumină fermecătoare. Cinste pentru ea că este o podoabă a Comediei Franceze şi cinste pentru noi că prin ea rasa românească cucereşte izbânzi strălucite pe tărâmul artei teatrale.”

Maria Ventura a rămas orfană de mamă la câţiva anişori; tatăl îşi petrecea des zilele cu amicii pe la Capşa, la băut. Anii trec, fata adolescentă este admisă la Conservatorul din Bucureşti. În timpul studenţiei, Maria este colegă cu Tony Bulandra. Tinerii actori joacă pe scena Teatrului cel Mare, se iubesc, se logodesc, dar destinul îi desparte. Totul se petrecea cu mult timp înainte ca Tony să o cunoască pe Lucia Sturdza, cu care se va căsători.

Succes răsunător la Paris

Maria-VenturaGrigore Ventura vrea neapărat ca fata lui să plece în Franţa la studii. Face un demers către ministrul Instrucţiunii Publice pentru a obţine o bursă. Logodna este anulată de vestea plecării Mariei la studii în Franţa.

Aşa că, într-o zi de toamnă, C.I. Nottara o conduce pe artistă la gară. Sufletul le era greu, lacrimile de prisos. Totuşi fata îi va promite lui Tony că se va întoarce şi va juca în ţară.
La Paris îl întâlneşte pe ieşeanul Edouard de Max care era cunoscut acolo, juca de multă vreme. El o va proteja, iar ea îi va fi alături până la deces.

Maria Ventura, Elvira Popescu şi ieşenii Eduard de Max şi Yonnel sunt singurii actori români care au făcut carieră înternaţională, consacrându-se în teatrele din Paris.

Se prezintă la admiterea în Conservatorul Francez. Eşuează din cauza dicţiei, a limbii franceze cu accent românesc. Comisia nici n-a ascultat-o până la final. Urmează un an cu multe lecţii de dicţie în limba franceză despre care va spune: „am citit cu voce tare câte şase ore pe zi, corectată de un repetitor, până îmi mureau buzele.”

Un an mai târziu încearcă din nou la Conservatorul Francez şi uimeşte comisia cu un monolog din “Fedra”. Membrii comisiei o aplaudă cu ochii înlăcrimaţi, iar Maria este admisă. De atunci se ştie că va fi o mare tragediană. Vestea reuşitei trece graniţele Franţei iute ca vântul şi ca gândul.

O remarcă actriţa Sara Bernhardt şi joacă în aceleaşi spectacole. Are succes. Când moare tatăl actriţei, Maria nu va lua parte la funeralii, fiind condamnată pentru acest lucru. Juca în spectacol cu Sarah Bernardt care o tratează cu răceală spunându-i: “întâi teatrul apoi celelalte!”. Aveau o premieră.

Parisul n-a corespuns visurilor Mariei. Face naveta între Bucureşti şi Paris pentru că dorul de ţară o macină. În timpul Primului Război Mondial a venit în România şi a îngrijit bolnavii de pe front alături de Regina Maria şi marile doamne ce făceau parte din protipendada românească, riscând să fie contaminată cu tifos, holeră şi alte boli provocate şi întreţinute de mizerie. La finalul războiului, pleacă din nou în Franţa şi joacă la Paris.

„Vreau să creez o adevărată instituţie de artă din teatrul ce-l voi sluji cu toată energia”. Acest lucru îşi propune când îşi deschide propriul teatru în Bucureşti, Teatrul “Maria Ventura”, lucru care a istovit-o mult și prin care şi-a cheltuit banii câştigaţi în Franţa. Numele artistei pe afiş aduce public în sala. Are un succes răsunător şi în Bucureşti, dar şi la Paris.

La 20 octombrie 1919, îi scrie actorului Ion Iancovescu:
“Pussy dragă, icoana ta mi-a purtat noroc. N-am mai văzut încă la Paris aşa unanimitate în presă. Plouă scrisorile de felicitări la mine. Mulţumesc pentru icoană, Pussy. Ce nebunie, şi eram bolnavă, n-avem pic de voce, ştii Pussy nu mă prea laud, nu ştiu dacă am fost bine, dar am avut un succes formidabil. Nu-ţi pot spune ce frică îmi era. Tremuram ca o fetiţă. Şi mă tot rugam, şi tot făceam cruci. Nu mi-am dat seama de succes decât după spectacol, când s-au năpustit în cabină Réjeanne Huguenet şi alţii… Îmi pare rău că n-ai fost aici.”(Gaby Michailescu – Cuşca sufleorului)

Dorul de ţară îi aduce lacrimi în ochi. Crizele de rinichi se înteţesc, boală moştenită de la mama sa. Era fermecătoare, cu ochii ei adânci ce se aprindeau şi se stingeau ca lumina unui far, cu faţa frumoasă şi pieptănătura care se înrudea cu părul despletit; eleganţa gestului şi modul cum rostea versul au făcut din actriţă o mare tragediană. Capul fotogenic şi plastica mişcărilor sunt calităţi ce o impun şi cinematografului.

După o carieră glorioasă, o viaţă agitată, bolnavă fiind, joacă până în ultima clipă a vieţii la Teatrul Libre şi Comedia Franceză. Moare la 68 de ani, la 3 decembrie 1954. Şi-a găsit odihna veşnică în Cimitirul Passy. Cîteva cărţi, mobilă, nişte obiecte personale, o haină de blană veche, un ceas îi sunt scoase la licitaţie după moartea sa.

Sursa: „Maria Ventura”, de Ion Massof-Gheorghe Nenişor
Foto cu Maria Ventura: wikipedia



08
/05
/16

Există întâmplări în viaţă care par a fi extrase din romane, iar cele din romane, de multe ori, par rupte din viaţă. Ioan Russu Şirianu povestește în memoriile sale cum, eliminat din școala de la Arad, îmbrăcat cu iţari şi surtuc, încălţat cu opinci, pleacă pe jos spre Bucureşti, nădăjduind că-şi va găsi de lucru la unchiul Slavici.  Pe drum, îl cunoaște pe George Coșbuc.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

11
/04
/16

Soprana Maria Callas a studiat Conservatorul din Atena şi a debutat în spectacolul “Tosca” la Teatrul Regal din Atena. Femeia plină de capricii, iubită sau urâtă cu aceeaşi forţă, fusese capabilă să-şi schimbe înfăţişarea şi să devină un mit, în urma unei banale cure de slăbire.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

01
/04
/16

Trei sferturi de veac şi-a închinat viaţa în slujba cântecului şi, mai ales, a romanţei, despre care spunea că este cea mai sinceră, cea mai pătimaşă expresie a unei epoci şi a societăţii. Cântecele lui de inimă albastră au făcut duminici de vis din toate zilele săptămânii. Gică Petrescu s-a născut pe 2 aprilie 1915 si s-a stins din viață pe 18 iunie 2006.

28
/03
/16

La jumătatea anilor ’60, Ion Dichiseanu o cunoaşte la Festivalul de Film de la Beirut pe Sara Montiel, actriţă şi cîntăreaţă celebră în acea vreme, şi se îndrăgosteşte de ea la prima vedere. După puţin timp, când Sara ajunge la Bucureşti pentru a susţine o serie de concerte, vrea să-l întâlnească. Aşa începe povestea lor de iubire, descrisă în volumul “Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel”, apărut la Polirom.

23
/03
/16

Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi organizează expoziţia Viaţa românească – 110 ani de la apariţie, ce valorifică patrimoniul MNLRI şi extraordinara colecţie a istoricului literar Nicolae Scurtu. Vor fi expuse în premieră documente de patrimoniu deosebit de valoroase pentru istoria noastră literară, de la scrisori şi fotografii la ediţii princeps, ediţii cu autograf sau cărţi de vizită.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

21
/03
/16

„Cu Bach, viaţa ar fi suportabilă chiar şi într-un canal” - Emil Cioran. Considerat, alături de Mozart şi Beethoven, cel mai mare compozitor al lumii, Johann Sebastian Bach s-a născut într-o zi de 21 martie (1685).

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?