„O poznă a firii“
https://www.ziarulmetropolis.ro/o-pozna-a-firii/

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

Un articol de Georgeta Filitti|25 Aprilie 2016

A intrat la Bucureşti cu  o pompă deosebită, poruncind să nu fie „vreun cusur” la desfăşurarea alaiului, de la Mânăstirea Văcăreşti până la Mitropolie – unde a fost uns – şi apoi spre Curtea Veche: boieri îmbrăcaţi mai ales în haine roşii, cătane de tot felul, steaguri, muzici. Din caretă a aruncat mulţimii de gură cască bani. „Iară dacă sosi la Curte, să mai vedeţi bacşişuri multe”, a rămas credinţa populară convertită în versuri.

Poate neînvăţat cu subtilităţile practicate de fanarioţi (ameninţaţi de turci, de competitori, neiubiţi de localnci), Mavrogheni a înţeles că e trimis ca un fel de arendaş – cum au şi fost definiţi în istoriografie domnii din răstimpul 1716-1821 – şi s-a purtat în consecinţă. Apără cauza turcească în conflictul armat cu austriecii (masând trupe la graniţa oltenească) şi exilează masiv pe boierii nesiguri, tranzacţionişti, mereu dispuşi să încline spre ruşi ori spre austrieci dacă aşa o cereau interesele lor proprii.

Cu manifestări sforăitoare şi incursiuni neaşteptate în Ţara Bârsei, el îi invită pe românii de acolo să se alăture Ţării Româneşti, „de la care au fost desfăcuţi împotriva dreptăţii”, devenind un apărător fără echivoc al cauzei turceşti. O face în spirit pirateresc şi împotriva evidenţei. Odată în plus excentric, îşi căftăneşte calul, boierindu-l. Sigur de sine, Mavrogheni aspira, în 1788, şi la tronul Moldovei, de unde vodă Ipsilanti se retrăsese. S-ar fi putut realiza atunci o unire a celor două ţări? Puţin probabil, când pământul românesc era călcat, concomitent, de trupe ruso-austro-turce.

La fel de neaşteptat rămâne vodă Mavrogheni şi în administrarea capitalei sale. Pe de o parte îşi goleşte palatul de mobile, făcând, între altele, loc calului poaspăt înnobilat, amenajează grădini minunate în preajma bisericii care îi poartă numele până azi (din vecinătatea Muzeului Ţăranului Român), pe de alta ia măsuri concrete, benefice fără îndoială, dar ridiculizate copios. Astfel, în cele 37 de lucrări ce i-au fost consacrate sunt reţinute minuţios: obligativitatea pentru preoţi de a fi prezenţi la biserică şi noaptea (dacă îi vine vreunui creştin ideia să se spovedească tocmai atunci), ca şi dreptul acordat unor aşezăminte bisericeşti, ca o favoare domnească, de a instala iarna sobe pentru încălzirea enoriaşilor.

Reluând un obicei practicat de califi, vodă umbla prin oraş, deghizat sau nu, urmărind corectitudinea tranzacţiilor, felul cum se achitau de obligaţii slujbaşii ori dacă erau bine echilibrate talerele balanţelor. Negustorilor ce vindeau cu lipsă la cântar le ţintuia urechea de oblonul prăvăliei. La fel de neiertător era cu falsificatorii de monede (calpuzanii). N-a iubit cafenelele, unde se aruncau „vorbe spurcate” contra domniei şi mai veneau acolo şi „podărese” (femei de moravuri uşoare), aşa că le-a închis adeseori, dar fără mare efect pentru că turcii (unii din beneficiarii lor) reuşeau mereu să le redeschidă.

Ca să arate odată în plus că e altfel decât predecesorii săi, acest ciudat care se credea urmaşul familiei veneţiene Marosini, umbla prin Bucureşti într-un rădvan tras de cerbi cu coarnele aurite.

Oricât s-a strădit să fie bun administrator şi credincios turcilor ca nimeni altul, Mavrogheni a sfârşit atârnat în ştreang, undeva la sudul Dunării, din poruca stăpânilor săi de la Ţarigrad, mereu dispreţuitori faţă de ghiauri, adică faţă de creştini.



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123