PAGANINI: Angelic sau demonic, primul „rock star” al Europei, cel care a vrăjit vioara și a înnobilat chitara
https://www.ziarulmetropolis.ro/paganini-angelic-sau-demonic-primul-rock-star-al-europei-care-a-vrajit-vioara-si-a-innobilat-chitara/

OAMENI MUZICII Pe 27 mai 1840 murea la Nisa legendarul vrăjitor al viorii, „show man”-ul ale cărui concerte frenetice înnebuneau publicul, şi care se spunea că îşi dobândise abilităţile interpretative aproape supraumane în urma unui pact faustian.

Un articol de Cristina Enescu Aky|26 mai 2020

Niccolò Paganini (1782-1840) a fost o figură romantică, arhetipul (asumat și exploatat de el însuși) al artistului damnat atât ca aspect (subțire, cu tenul palid și părul lung, haine mereu negre, și în plus cu o sănătate dintotdeauna șubredă) cât și ca faimă (în primul rând ca muzician, de o măiestrie fără precedent, dar și datorită aventurilor sale amoroase), la care s-au adăugat zvonurile cum că făcuse un pact necurat pentru a stăpâni în mod atât de magnific vioara.

Era și un showman impresionant, cu o mișcare scenică menită să captiveze publicul și o interpretare ce folosea „efecte speciale” precum ruperea unor coarde ale viorii și continuarea concertului doar pe coardele rămase, plus diferite tehnici nemaiauzite de interpretare și acordare a viorii. A avut o energie și o intensitate interpretativă care fascinau publicul, și erau indirect proporționale cu sănătatea sa șubredă și aparența fizică fragilă.

A fost și rămâne un violonist legendar și unul dintre cei mai impresionanți compozitori pentru vioară dar și chitară. „Vioara este amanta mea, dar chitara este maestrul meu” spunea el. Turneele sale prin Europa (1828-1834) au uluit publicul, iar multe dintre compozițiile lui erau atât de dificile încât la început doar el le putea interpreta. Se pare că a fost unul dintre primii violoniști care au întreprins turnee solo, fără muzicieni care să îl însoțească, dar și primul care și-a făcut un obicei din a cânta fără să stea așezat și în fața unei partituri, ci cânta din memorie, și se mișca mult (și cu efect) în fața publicului.

Exersa ca un nebun, inițial obligat fiind de tatăl său, dar apoi continuând să își perfecționeze intens tehnica. Stilul său interpretativ și inovațiile în tehnica digitației și a acordării viorii i-au creat faima unui muzician suprauman. Printre altele se spune că avea o asemenea viteză încât putea cânta 12 note pe secundă, și era capabil să cuprindă trei octave. Sau că își putea îndoi degetele la 90 de grade față de restul mâinii, și că odată a spart în două o farfurie folosindu-și doar degetele mari și cele arătătoare.

Se pare că din cauza pariurilor a pierdut o bună parte din averea impresionantă pe care a câștigat-o din concerte, deși mulți ani a trimis bani și familiei sale, iar la moartea lui fiul său a moștenit o sumă nu chiar neglijabilă.

Talent divin, pact diabolic sau sindrom congenital?

Două (și total opuse) sunt teoriile principale ce încearcă să explice talentul absolut uluitor al lui Paganini ca violonist și tehnicile de interpretare nemaiîntâlnite pe care le-a dezvoltat. Prima variantă e că ar fi avut unul sau chiar două sindroame congenitale care ar explica mobilitatea incredibilă a mâinilor sale: sindromul Marfan (care se manifestă inclusiv printr-o statură înaltă și subțire, pe care Paganini o avea; de acest sindrom a fost suspectat și Rahmaninov) respectiv Ehlers-Danlos, ce provoacă printre altele o mobilitate „anormală” a articulațiilor.

A doua teorie este că ar fi făcut un pact cu diavolul pentru a avea un asemenea talent și măiestrie. La această idee a contribuit și faptul că era înalt, mai degrabă sfrijit, cu pielea foarte albă și degete foarte lungi și puternice. După 1828 și-a pierdut toți dinții, astfel că fața lui palidă, încadrată de păr lung, cu pomeții înalți, a căpătat un aspect încă și mai fantomatic. Din toate aceste motive a fost supranumit „fiul vrăjitoarei”. Porecla a fost luată în sens literal la acea vreme, alimentată apoi și de incidentul cu împărtășania de la sfârșitul vieții. În consecință, după moartea sa biserica a refuzat să îl accepte într-un cimitir, considerat pământ sfânt, astfel că au trecut mulți ani până când a avut parte de o înmormântare cum se cuvine.

„La Viena, cineva din public a afirmat că interpretarea mea nu a fost surprinzătoare pentru că văzuse clar, în timp ce cântam variațiunile mele, pe diavol la cotul meu, dirijându-mi brațul și ghidându-mi arcușul. Asemănarea mea cu diavolul era o dovadă a originii mele.” (N. Paganini)

Paganini a exploatat în favoarea faimei sale zvonurile legate de pactul necurat, și a devenit unul dintre primii showman-i ai muzicii clasice. Se  îmbrăca complet în negru la concerte, iar uneori se spune că venea într-o trăsură neagră trasă de patru cai tot negri. Avea un magnetism particular când cânta, și o făcea cu o intensitate șocantă, dându-și ochii peste cap și plimbându-se frenetic în fața publicului. Martorii vremii spun că interpreta cu o virtuozitate care tăia respirația, o viteză incredibilă dar și cu pasaje lirice de o tandrețe enormă, astfel că la concertele lui femeile leșinau iar bărbații izbucneau în plâns, sub impactul acelei intensități cumva deopotrivă divine și diabolice.

 „La un concert mi-a intrat un cui în călcâi și am intrat șchiopătând pe scenă, ceea ce a făcut publicul să râdă. În timp ce mă pregăteam să cânt, lumânările au căzut de pe pupitru, ceea ce a produs și mai multe râsete. Când am început să interpretez concertul, mi s-a rupt o coardă, provocând alte râsete. Dar când m-au văzut continuând pe trei coarde, am făcut furori.” (Paganini)

„Execuția lui ireproșabilă e de neînțeles. Nu pot să descriu modul în care cântă (…). E atât de original, de unic, încât ar fi necesară o analiză exhaustivă pentru a vă da o impresie asupra stilului său.” (Felix Mendelssohn)

„L-am auzit pe Paganini în Duminia Paștelui. Ce extaz! În mâinile lui chiar și cel mai sec exercițiu de vioară scoate flăcări.” (Robert Schumann)

„În Adagio-ul lui Paganini am auzit cântarea îngerilor. Nu vom mai vedea unul ca acesta vreodată.” (Franz Schubert)

„Ce om! Ce vioară! Ce artist! Câtă suferință, câtă agonie pot exprima acele patru coarde!” (Franz Liszt)

Era foarte conștient de valoarea sa. Într-o vreme în care nu exista ideea de drepturi de autor, Paganini avea un mod al său de a își proteja compozițiile: foarte puține din acestea au fost publicate în timpul vieții sale; obișnuia să dea partiturile orchestrei, dar părțile de vioară solo de interpreta din memorie.

Și-a creat reputația unui muzician care dădea concerte uluitoare dar care și ținea la prețul biletelor, motiv pentru care a și reușit să adune o avere impresionantă. Un vampir cu vioară”, așa l-a numit ironic poetul și criticul german Heinrich Heine, o referire la modul în care muzicianul „sugea” banii din portofelele publicului. Pe Paganini nu-l deranjau aceste înțepături, căci publicul se înghesuia la concertele lui iar biletele se vindeau ca pâinea caldă. Dar e drept și că știa să „facă show”, cum am spune astăzi, dincolo de incontestabilele sale aptitudini interpretative, plus uluitoarea sa dexteritate și viteză. Pe de altă parte, există mărturii, inclusiv din corespondența lui, că a cheltuit mult nu doar cu creșterea fiului său, rămas doar în grija lui de mic, ci și cu ajutorarea întregii sale familii.

*

S-a născut pe 27 octombrie 1782 la Genova. Tatăl – un comerciant  nu de mare succes succes, dar un bun mandolinist amator- a fost extrem de sever cu pregătirea muzicală a lui Niccolò odată ce talentul acestuia a devenit evident. Dacă nu exersa cum trebuie, tatăl nu îi dădea de mâncare, deși era un copil bolnăvicios. Băiatul a început să studieze mandolina, dar și-a descoperit apoi pasiunea pentru vioară, iar talentul său uluitor a devenit repede cunoscut.

În copilărie a început așadar să studieze mandolina cu tatăl său, dar apoi a trecut la vioară și s-a îndrăgostit și de chitară. La 19 ani a dispărut din ochiul publicului pentru trei ani, pe care se crede că i-a petrecut în casa unei nobile din Toscana care îl aprecia (printre altele) ca și chitarist. Alte versiuni spun că de fapt a petrecut acești ani perfecționându-și tehnica interpretativă. Ulterior a mai dat recitaluri de chitară doar private, și a compus piese în care împletea splendid vioara cu chitara (de exemplu Lucca Sonatas).

La 13 ani era deja celebru în Genova pentru concertele sale, la care interpreta adesea chiar compoziții proprii. Apoi fost prezentat unui celebru violonist al vremii, Alexandro Rolla, care i-a spus însă după nu mult timp că nu are ce să-l mai învețe. Decis să devină un mare violonist, tânărul a început un program autodidact de studiu foarte intensiv al viorii, uneori studiind peste 12 ore pe zi. La 15 ani a început primul său turneu solo prin Europa.

Îi plăceau jocurile de noroc, devenind dependent de ele ca și de alcool încă de pe la 16 ani. La pariuri a pierdut odată foarte prețioasa lui vioară Amati. A împrumutat atunci, de nevoie, o Guarnieri, după care nu a mai cântat decât pe astfel de viori. Cea mai celebră dintre ele este cea pe care el anumit-o Cannon datorită sunetului ei exploziv care îi amintea de un tun, și care este expusă la Muzeul Palazzo Tursi din Genova.

La 19 ani a ajuns cu fratele său. Carlo, la Lucca, în Toscana. A avut un asemenea succes cântând acolo încât i-a scris tatălui său că nu mai revine acasă și se va întreține singur. Intensitatea cu care se dedica muzicii și faima crescândă au născut însă și monștri, căci odată devenit independent, Paganini a ajuns dependent de alcool, femei și jocuri de noroc (ceea ce la un moment dat i-a adus neplăcut poreclă de „signor Paganiente”, „domnul plătește-nimic”).

În 1805, Napoleon a făcut-o pe sora sa, Elise Bonaparte Baciocchi, prințesă de Lucca. Aceasta și-a format aici propria orchestră, în care Paganini a ajuns concertmaistru, atât datorită măiestriei sale cât și, se pare, datorită unei relații personale cu ea. Cât a fost angajat de Elise Bonaparte, Paganini a compus muzică de cameră, printre care și Sonata Napoleon, dar și lucrări pentru vioară și chitară precum Duetto Amoroso.

În 1809 a plecat din serviciul prințesei, devenită Mare Ducesă de Toscana, și a început să cânte prin Italia. În 1813, la teatrul La Scala din Milano, a avut un succes atât de mare încât a fost nevoit să susțină mai multe concerte înainte de a fi lăsat să plece din oraș. În scurt timp a început să aibă faima unuia dintre cei mai buni violoniști din Europa. A început să dea concerte în multe orașe din Italia, iar succesul lui creștea cu fiecare concert. Însă a fost și perioada în care stilul de viață plin de excese dar și programul intensiv a început să îi afecteze sănătatea.

Din a doua jumătate a anilor 1810 datează splendidul Concert pentru vioară nr. 1 (probabil, pentru că Paganini a fost destul de secretos cu compozițiile sale de-a lungul vieții, nepublicând majoritatea dintre ele). Erau anii în care Paganini cucerea Italia și devenea pentru compatrioții săi un fel de erou. Când, în 1828, a interpretat acest concert la Viena, un martor al concertului a relatat că publicul a rămas ca paralizat auzind „această muzică sublimă, angelică, de o mare noblețe și simplitate”, iar apoi a explodat în aplauze furtunoase.

În 1828 așadar a început primul său turneu prin Europa: 14 concerte la Viena, apariții în multe orașe din Germania, Polonia și Boemia, apoi la Strassburg. Deja se crease un cult al lui Paganini când, în 1832, a făcut un turneu în Anglia și Scoția (din care a câștigat sume uriașe de bani), iar apoi a ajuns la Paris (18133-1834). Din nou sănătatea tot mai șubredă i-a făcut probleme, Paganini anulând mai multe concerte.

Când a ajuns la Paris în 1831, avea deja o reputație ce stârnea uimire dar și scandal. Cele 10 concerte susținute la opera din Paris au stârnit agitație în presă. Dar el știa cum să jongleze cu publicitatea, astfel că un an mai târziu revenea la Paris la un concert de binefacere pentru victimele epidemiei de holeră. În public atunci s-a aflat și un tânăr muzician pe nume Franz Liszt, pentru care concertul a fost o revelație ca un fulger orbitor”. Obsedat de tehnica violonistului italian, Liszt a creat apoi un repertoriu inovator pentru pian, aplicând unele din tehnicile spectaculoase ale violonistului pentru claviatură. Un prim rezultat al revelației paganiniene asupra lui Liszt a fost Clochette Fantasy din 1832, bazată pe melodia La Campanella a lui Paganini.

Între 1828 și 1834, concertele l-au purtat prin mai mult de 40 de orașe europene. Viena, Paris, Londra, Scoția au fost doar câteva dintre multele sale succese concertante. În 1833 s-a stabilit pentru o vreme la Paris, unde i-a comisionat lui Hector Berlioz scrierea simfoniei „Harold în Italia” (care însă nu i-a plăcut și pe care nu a interpretat-o niciodată). Tot aici a investit mulți bani în crearea unui Cazinou Paganini unde urma să joace frecvent, care însă a fost un eșec financiar atât de mare încât a trebuit să își vândă niște viori (se pare că nu pentru că guvernul ar fi refuzat acordarea licenței de funcționare, ci pentru că Paganini devenise prea bolnav pentru a mai juca).

Celebritatea și banii, epuizarea în urma numeroaselor concerte și turnee, plus pasiunea pentru jocuri de noroc și femei, nu au întârziat să îi afecteze tot mai mult sănătatea. A contractat și sifilis, care pe atunci era tratat cu nefasta combinație de mercur (extrem de toxic) și opiu (extrem de adictiv). Ulterior s-a îmbolnăvit și de tuberculoză, sifilisul a început să îl afecteze și la nivel neuronal, iar spre sfârșitul vieții și-a pierdut complet vocea.

Din cauza sănătății tot mai deteriorate a început să anuleze multe concerte, iar la 54 ani s-a retras din activitatea publică. În ultimul an și jumătate din viață a locuit la Nisa, dând lecții de vioară. Înainte de a muri a refuzat ultima Împărtășanie oferită de un preot catolic. A spus că a refuzat pentru că nu credea că avea să moară curând (ceea ce s-a întâmplat o săptămână mai târziu), însă evident că acest lucru a ațâțat zvonurile legate de un presupus pact necurat.

Din aceste motive biserica nu a acceptat înmormântarea sa într-un cimitir, considerat pământ sfânt. Trupul său îmbălsămat a fost păstrat timp de peste un an în casa în care a murit la Nisa. Patru ani mai târziu, Papa și-a dat acordul pentru a fi adus la Genova, orașul său natal, dar tot fără înmormântare bisericească. Abia în 1876, la 42 de ani de la moartea sa, a fost înmormântat în cimitirul La Villetta din Parma.

Ravioli a la Paganini

Poate pentru că în copilărie fusese privat de mâncare când tatăl său considera că nu repetase suficient la vioară, se spune că Paganini avea o pasiune pentru mâncare, și printre preferatele sale se număra o rețetă de ravioli cu (cât de mult posibil) carne și creier de vițel, cârnați și unt. Rețeta, scrisă chiar de Paganini, se păstrează în Biblioteca Congresului American.

O biografie de film

Viața tumultuoasă, măiestria uluitoare, faima extraordinară dar și multele mistere ce planează încă asupra biografiei sale l-au transformat într-un subiect foarte interesant pentru lumea filmului. Câteva dintre filmele dedicate lui:

  • The Devil’s Violinist/ Violonistul diavolului (2013, regia Bernard Rose), cu celebrul violonist David Garrett în rolul lui Paganini. Garrett interpretează multă muzică de Paganini în acest film, o notă foarte interesantă față de alte filme bazate pe biografii de compozitori.

  • The Magic Bow/ Arcușul magic (1946, regia Bernard Knowles), un musical bazat pe viața și iubirile lui Paganini (cu solo-uri de vioară interpretate de Yehudi Menuhin), care a intrat în competiția de la Cannes.

Celebra imagine fake

Această imagine a lui Paganini, foarte populară după 1900, de fapt nu îl prezintă pe el ci este un dagherotip apărut pe la 1900. S-a dovedit că îl reprezintă pe un lutier al vremii, Fiorini, care a reușit să păcălească publicul bună vreme pretinzând că imaginea sa era a lui Paganini (dagherotipul a fost folosit pentru prima dată în 1839, nefiind o tehnică foarte răspândită în 1840, când a murit Paganini).

Prietenii celebre

Prima dată când l-am auzit pe Paganini cântând, am plâns” a mărturisit cândva Rossini. Cu acesta, Paganini s-a întâlnit de mai multe ori, și a fost chiar dirijorul operei „Matilde di Shabran” a lui Rossini atunci când dirijorul angajat inițial a murit subit. (Se spune că după acel spectacol, Rossini și Paganini au dat alt „spectacol” de răsunet: s-au îmbătat regește, s-au costumat – era perioada Carnavalului – și au plecat într-un fel de paradă bahică prin oraș cântând la chitară.) Rossini i-a rămas foarte recunoscător pentru ajutor, iar pentru Paganini muzica lui și stilul belcanto au reprezentat o influență foarte puternică.

Niccolò tatăl

În 1814 s-a îndrăgostit de cântăreața Antonia Bianchi, care i-a npscut la Palermo un fiu, Achilles Cyrus Alexander (1825). Antonia și copilul l-au urmat în numeroase concerte prin Europa, dar după numeroase certuri (provocate, se pare, și de frecventele escapade ale lui Paganini), relația s-a destrămat la Viena (1828). Antonia s-a întors în Italia cu o sumă frumoasă de bani, iar băiatul a rămas cu tatăl.

Paganini se pare că a fost un părinte extrem de dedicat, ocupându-se singur de creșterea fiului său de la vârsta de 3 ani – asta în timp ce desfășura și o intensă activitate concertantă, călătorind prin Europa, și în timp ce sănătatea lui devenea tot mai șubredă. Și totuși nicăieri nu există vreo mărturie cum că ar fi văzut îndatoririle de tată ca o corvoadă, dimpotrivă. „Dacă l-aș pierde pe fiul meu m-aș pierde pe mine, căci nu suport să fiu despărțit de el.”. Tatăl și fiul au fost toată viața foarte apropiați. După moartea lui Paganini (care i-a lăsat o avere deloc neglijabilă, de peste 2 milioane de franci), Achilles a făcut eforturi pentru a obține, într-un final, înhumarea acestuia său într-un cimitir.

De fapt, o altă latură mai puțin cunoscută a muzicianului este și cea de susținător al familiei sale. Mama, fratele, surorile și familiile lor au fost ajutate financiar de Niccolò, care le scria rudelor cerându-le să îi spună neapărat ce nevoi bănești au. Aceste detalii nu erau cunoscute de cei care uneori, în presa vremii, îl acuzau că face și cheltuiește banii mult prea ușor. Sunt mărturii și despre natura sa generoasă, despre cum accepta studenții la Conservatorul din Viena să intre gratis la concertele lui, și cum organiza frecvent concerte de binefacere înainte de a părăsi un oraș.

Fascinantul Vrăjitor al viorii și chitarei, Paganini

24 de capricii pentru vioară (1802-1817) 

Au fost scrise sub forma unor studii (lucrări scurte, de dificultate ridicată, create pentru perfecționarea interpretării). Sunt frecvent incluse în repertoriul competițiilor de vioară pentru că sunt foarte solicitante. Al 24-lea Capriciu este probabil cel mai cunoscut, și atât de ingenios construit încât a inspirat variațiuni mai multor compozitori (BrahmsRahmaninov, Lutoslawksi, Andrew Lloyd Webber, ba chiar și adaptări pentru alte instrumente, de exemplu pentru flaut solo – Patrick Gallois- sau pentru clarinet și orchestră de jazz – Benny Goodmann-).

Concertul pentru vioară și orchestră nr. 1 (1818)

Abundă de inovații în tehnica viorii, pe care le-a dezvoltat în timpul unui turneu în Italia. Vioara pur și simplu strălucește în fața orchestrei.

Concertul pentru vioară și orchestră nr. 2

Concertele complete pentru vioară

Compozițiile pentru chitară

La Campanella (1826) Este partea finală din Concertul pentru vioară nr. 2, celebră pentru pasajele solo extrem de complexe și dificile din punct de vedere tehnic, și pentru efectele sonore similare clopotelor atât din partitura solo pentru vioară cât și din cea pentru orchestră. Interpretarea acestei lucrări este, vizual vorbind, flamboaiantă, cu o mișcare aproape frenetică a arcușului.

Moses Fantasia (1818) 

În timpul unui concert, vioarei lui Paganini au început să i se rupă corzile, astfel că a rămas doar cu cea cu sunetul cel mai grav. Departe de a îl demoraliza, incidentul l-a inspirat să scrie această compoziție celebră, bazată pe opera „Moise în Egipt” a prietenului său, Gioachino Rossini.

Centone di Sonate Aceste lucrări pentru vioară și chitară au mai puțin din caracterul flamboaiant și bombastic al lucrărilor de tinerețe și mai multă maturitate componistică.

Moto perpetuo/Mișcare perpetuă (1835) Paganini era deja bolnav și cu flexibilitatea mâinilor afectată, iar lucrarea este mai puțin un exercițiu de „atletism manual” cât unul – tot extrem de dificil- de coordonare și anduranță. Este arhetipul compozițiilor de tipul Moto perpetuo: necesită o execuție rapidissimă, cu toate notele de aceeași lungime, și fără să dea senzația nici unei pauze de respirație sau de odihnă a degetelor. E fascinantă, halucinantă chiar, parcă uiți să respiri ascultând-o.

Cantabile 

Nel cor più non mi sento

 

21
/08
/23

LECTURĂ În așteptarea ediției din 2023 a Festivalului Internațional George Enescu, Ziarul Metropolis vă invită să redescoperiți două spirite strălucite ale secolului XX, conștiente de direcția în care se îndreaptă arta.

13
/08
/23

Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe.

30
/06
/23

Un deceniu tumultuos, în care iubirile se trăiesc alert, iar amenințările nu întârzie să apară pe bătrânul continent – de la criza economică, la venirea la putere a naziștilor în Germania –, surprins într-o captivantă carte de nonficțiune.