„În primii ani ai carierei mi se spunea că pentru a reuşi ai nevoie de personalitate, talent şi noroc în egală măsură. Dar eu nu sunt de acord. La mine, a fost 99% noroc. Nu e de niciun folos să ai talent, dacă nu eşti la locul potrivit la momentul potrivit.” Iată ce credea Roger Moore undeva, spre finalul vieţii.
Un articol de Monica Andronescu|22 mai 2020
Când făcea cu modestie această mărturisire, Roger Moore trăise deja decenii întregi de răsfăț în lumea filmului. Era de mult în sfera „legendelor ecranului” și cunoscuse prea bine gustul de neuitat al succesului și plăcerile profesiei și ale vieții. De fapt, atât de bine, că nu i-ar fi fost ușor nici măcar să-și imagineze ce-ar fi putut fi, dacă n-ar fi fost actoria. Cine i-ar fi plăcut să fie sau, altfel spus, cine n-a putut să fie? „Am pierdut atâta cunoaștere”, spunea cuprins o clipă de regret. „Mi-ar fi plăcut să fiu neurochirurg. Aș fi ucis însă mai mulți oameni decât James Bond. Dar eu m-am ales cu prințese foarte machiate. Mi-ar fi plăcut să studiez medicina, dar am avut noroc să intru în profesia pe care am iubit-o. Poate că n-am fost eu foarte bun, dar am iubit-o.”
Pe 23 mai, se împlinesc trei ani de când Roger Moore nu mai e printre noi. Avea 89 de ani și străbătuse aproape un secol de întâmplări nebune. S-a născut pe 14 octombrie 1927 și se pare că ziua lui de naștere i-a purtat noroc. Iar a fi actor a fost, se pare, primul lui mare noroc. Numai el a atras, fără îndoială, norocul de a fi Sfântul și James Bond, personajele de care va rămâne legat pe veci în amintirea tuturor.
Norocul și iubirea sau iubirea și norocul s-au jucat fără cruzime cu o viață începută la Londra sub auspicii care nu anunțau nimic ieșit din comun. Norocul și iubirea sau iubirea și norocul s-au arătat generoase cu un spirit care și-a urmat drumul fără excese, fără extravaganțe, fără exhibiționism.
În 2003, când avea 75 de ani, Roger Moore, sex-simbolul de altădată, actorul care fermecase cu privirile lui albastre, cu umorul lui, cu lejeritatea lui, nenumărate telespectatoare s-a prăbușit în timpul spectacolului în care juca la Lyceum Theatre, pe Broadway, însă fără consecințe majore asupra stării sale. Avea nevoie doar de odihnă, au spus medicii la momentul respectiv.
Era același an în care accepta propunerea de a deveni ambasador UNICEF, la sugestia unei prietene pe nume Audrey Hepburn, implicată și ea în aceeași cauză. „Pentru mine, faptul că am fost ridicat la rangul de cavaler pentru activitatea mea umanitară înseamnă mai mult decât dacă aș fi primit distincția pentru cariera mea de actor”, a spus Roger Moore într-un interviu publicat în cotidianul „The Guardian”. Sunt sigur că unii s-ar întreba ce știe un actor despre problemele lumii. Dar, lucrând cu UNICEF, am devenit expert într-o mulțime de lucruri, de la cauzele lipsei de creștere în înălțime la beneficiile alăptatului la sân. Mă simt foarte privilegiat.”
Cine era, pe scurt, privilegiatul? Un artist care începuse devreme și de jos și urcase ușor treptele spre succes, conștient că serialele de televiziune pot fi o amenințare pentru cariera lui de actor, dar conștient și de puterea banilor, cu care se întreține și farmecul acela englezesc pe care s-a spus că îl întruchipează cu desăvârșire.
În timpul studenției la Royal Academy of Dramatic Arts de la Londra, orașul lui natal, Roger George Moore a început să lucreze la un studio de animație, a jucat în câteva spectacole pe West End și apoi s-a înrolat în armată. După eliberare, a făcut radio, televiziune, teatru și destule lucruri mărunte pentru a-și câștiga existența: a fost chelner și spălător de vase, vânzător, dar și fotomodel, imortalizat în cărțile de tricotat din epocă.
Începând cu anul 1953, când a semnat un contract cu MGM, a jucat multe roluri mici în diferite producții. „Ivenhoe” și „Maverick” au fost primele seriale importante din cariera sa, care a intrat pe o uluitoare pantă ascendentă când i s-a încredințat rolul Simon Templar din serialul „Sfântul”, din cauza căruia nici n-a putut să devină James Bond prima dată când i s-a făcut propunerea.
A reușit însă zece ani mai târziu, în 1973, urmându-l pe Sean Connery. A fost Agentul 007 cu mai mult umor, au declarat la unison cunoscătorii, mai relaxat și mai ironic decât ilustrul său predecesor, care și-a încheiat conturile cu faimosul detectiv imaginar după șase filme. James Bond n-a mai fost la fel, desigur. Adaptat pentru personalitatea noului interpret, personajul lui Ian Fleming s-a transformat astfel încât Roger Moore, noul răsfățat al ecranului, să poată construi un spion irezistibil, puternic, altfel decât înaintașul sau urmașul său.
În 1978, ca să nu mai fie nevoit să plătească în țara natală un impozit pe venit de 80%, actorul s-a mutat în Elveția, acolo unde avea să-și petreacă iarna aproape în fiecare an, vara rezervând-o vilei din Monte Carlo. Declinul Marii Britanii, al spiritului și al specificului ei, l-a formulat în destule ocazii, dar fără a adopta un ton de lamentatio.
Schimbarea domiciliului și a țării a fost, poate fără ca actorul să știe la momentul acela, definitivă. De asemenea, a fost acompaniată de o încetinire a ritmului. Deși pasionat de actorie, Roger Moore știa să se oprească. După perioada James Bond, cinci ani n-a făcut niciun film. În anii 1990 a jucat în mai multe producții de televiziune și lungmetraje regizate de Michael Callan: „My Riviera”, „Bed and Breakfast”, „The Quest”, „Spice World” sau „The Boat Trip”.
În 2008, când Franța i-a conferit Ordinul Național al Artelor și al Literelor, la cinci ani după ce devenise Cavaler al Imperului Britanic, a publicat un volum autobiografic în care privea spre propriu trecut cu umor și, mai ales, cu calm, rememorând lumea hollywoodiană și viața trăită în platourile de televiziune: My Word is Bond. Cu puțină vreme în urmă, în 2014, a urmat alt volum: Last Man Standing.
Nu i-a plăcut să vorbească în public nici despre actorie, nici despre cinema, așa cum i-a repugnat și interesul public pentru viața sa privată, aproape mereu în schimbare, aproape mereu agitată. Imaginea consacrată și-a folosit-o inteligent, fără emfază, consolidând-o și consolidându-și și venitul, care se ridica la peste o sută de milioane de dolari. Vara în Monte Carlo și iarna în Elveția, departe de tumultul vieții artistice, ultimele trei decenii le-a trăit privind senin spre trecut și spre viitor, fără să-și dorească să joace mai mult, hrănind astfel nostalgia publicului său. S-a vindecat de mai multe boli, dar în cele din urmă a fost învins de un cancer, la 89 de ani. Era 23 mai 2017…
