„Să fii bărbat”, primul volum de proză scurtă semnat de Nicole Krauss
https://www.ziarulmetropolis.ro/sa-fii-barbat-primul-volum-de-proza-scurta-semnat-de-nicole-krauss/

Ziarul Metropolis vă invită să descoperiţi una dintre apariţiile literare eveniment ale toamnei – primul volum de povestiri al scriitoarei americane Nicole Krauss, disponibil acum şi în limba română, la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei” şi în traducerea Mihaelei Dumitrescu.

Un articol de Ziarul Metropolis|6 noiembrie 2022

Să fii bărbat – asupra titlului volumului planează aceeași ambiguitate ce învăluie personajele imaginate de Nicole Krauss, ființe dinamice, cu traiectorii sinuoase sau imprevizibile, care se construiesc sau se reinventează, adaptându-se din mers unei lumi ficționale lipsite de stabilitate și de certitudini. Prozele scurte ale lui Nicole Krauss sunt construcții complexe, reunind mai multe fire tematice care converg în ideea libertății de a alege să fii tu însuți, „fără precedent“, fără a te supune unui model, unei tradiții sau unei presiuni exterioare ce te-ar diminua sau limita. A le reduce însă la un nucleu tematic ar însemna să le simplifici, să le ignori ambivalențele și subtilitățile. În urma fiecărei povestiri rămâne un rest de adevăr nespus, o enigmă neelucidată, o incertitudine cu privire la personaje și la resorturile lor comportamentale.

Raportându-se interogativ la viață, fără a-i răpi misterul, fără a oferi răspunsuri univoce și fără a ceda stereotipurilor despre masculinitate și feminitate, Nicole Krauss pune în mișcare în proza ei o lume caleidoscopică – adolescenți rebeli în căutarea propriei identități, femei puternice, în ciuda aparenței de fragilitate, femei cu voințe inflexibile, mereu dispuse să pornească în noi aventuri, cupluri care se fac și se desfac în numele libertății, bărbați dominatori, lipsiți de empatie, obișnuiți prin profesie cu violența și agresivitatea, dar totodată vulnerabili, profesioniști reputați, dar gata să facă orice compromis pentru a-și realiza proiectele, fii devotați și obedienți, dar purtând în spate povara conformismului, mame care izbutesc sau nu să mențină echilibrul dintre ceea ce oferă familiei și ceea ce păstrează pentru sine pentru a rămâne ele însele, tați autoritari, dar în același timp sensibili la suferințele copiilor –, și toată această lume se coagulează aproape ca un roman.

„Un volum superb.“ New York Times Book Review

„Primul volum triumfător de acest fel al lui Nicole Krauss străbate lumea în lung și în lat prin cele zece povestiri ambițioase, scrise pe parcursul a două decenii, care explorează problemele dificile ale sexualității, dorinței și relațiilor interumane autentice. Este o carte spectaculoasă.“ Publishers Weekly

„Pendulând între tensiune și exuberanță, disciplină și expansivitate, aceste povestiri strălucesc prin intuiție și momente de o desăvârșită frumusețe. Ele îndeamnă la râs copios, invită la gândire profundă, încântă și tulbură în egală măsură. Bucuria și durerea se întrepătrund în țesătura fină a acestei cărți extraordinare.“ Boston Globe

„Să fii bărbat oferă plăcerea de a te afla în compania intelectului surprinzător și exigent al lui Nicole Krauss, împins înainte de o imaginație mereu curioasă să descopere limitele și posibilitățile ficțiunii, ale timpului și ale iubirii.“ San Francisco Chronicle

 „Să fii bărbat” de Nicole Krauss: fragment din povestirea „Elveția”

Traducere din engleză de Mihaela Dumitrescu. Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu © Humanitas Fiction 2022

Volum câștigător al Wingate Literary Prize 2022 • În 2020, inclus printre cele mai bune cărți ale anului în publicațiile Times, O, The Oprah Magazine, Time Magazine, Financial Times, Esquire, Bustle, Lit Hub, Electric Literature, Library Journal și „Editors’ Choice“ în New York Times Book Review • În curs de traducere în 20 de țări.

Spre deosebire de Marie, Soraya nu avea aerul unei fete cu probleme. Cel puțin, nu cu genul de probleme ivite din nechibzuință, din vreo dorință de a întrece orice măsură sau limită impusă de alții, fără a te gândi la consecințe. Dacă inspira ceva celor din jur, era o anume autoritate, admirabilă pentru că izvora de undeva din lăuntrul ei. Avea o înfățișare îngrijită și senină. Era minionă, nu mai înaltă decât mine, și își purta părul brun, drept, tuns în stil bob‑Chanel, cum îi spunea ea. Își contura ochii cu tuș, desenând codițe ascendente, și avea un puf de mustață pe care nu se sinchisea să și‑l ascundă, conștientă, pesemne, de faptul că îi dădea un plus de farmec. Ea vorbea însă întotdeauna cu glas șoptit, de parcă avea de împărtășit secrete, obicei născut, probabil, în copilărie, pe vremea revoluției iraniene, sau în adolescență, când apetitul ei pentru băieți, și apoi pentru bărbați a crescut vertiginos, peste limita considerată acceptabilă de familia ei. Duminicile, când nu aveam cine știe ce treburi de făcut, ne petreceam ziua închise, toate trei, în dormitorul din dosul casei, ascultând casete și vocea aceea scăzută, îngroșată de la fumat, oferindu‑ne descrieri ale bărbaților cu care avusese relații Soraya și ale lucrurilor pe care le făcuse cu ei. Dacă poveștile ei nu mă șocau niciodată, asta se datora în parte faptului că nu prea aveam încă habar de sex, și cu atât mai puțin de erotism, ca să știu cu adevărat la ce să mă aștept. Dar asta era și datorită detașării cu care își povestea Soraya întâmplările. Avea un aer de invulnerabilitate. Și totuși, cred că simțea nevoia să‑și testeze ceea ce avea în miezul ființei ei, ceea ce îi venise, la fel cum vin toate darurile native, fără efort, și să vadă ce s‑ar putea întâmpla dacă i s‑ar lua. Sexul descris de ea părea să aibă prea puțin în comun cu plăcerea. Era, dimpotrivă, ca și când s‑ar fi supus unui test. Doar atunci când, în istorisirile ei divagante, fără șir, Soraya aducea vorba de Teheran și își depăna amintirile despre orașul acela, simțeam cu adevărat că o face cu plăcere.

Noiembrie, după prima ninsoare: trebuie să fi fost deja luna noiembrie când a apărut, în discuțiile noastre, omul de afaceri. Olandez, având de două ori și mai bine vârsta Sorayei, acesta locuia într‑o casă fără perdele la ferestre, pe malul unui canal din Amsterdam, dar o dată la două săptămâni venea la Geneva în călătorie de afaceri. Bancher, din câte îmi aduc aminte. De lipsa perdelelor de la ferestre îmi amintesc pentru că i‑a spus Sorayei că nu și‑o trage cu nevastă‑sa decât cu luminile aprinse, când e sigur că o vede lumea de pe celălalt mal al canalului Herengracht. Era cazat la Hôtel Royal, și acolo l‑a întâlnit Soraya prima oară, în restaurantul acelui hotel, unde o dusese unchi‑său să bea un ceai. El ședea la câteva mese depărtare și, în timp ce unchiul turuia întruna în farsi1 despre bănetul pe care îl tocau copiii lui, Soraya se uita cum bancherul, cu gesturi delicate, își dezosează peștele. Cu o expresie a feței de un calm absolut, mânuind tacâmurile cu precizie, bărbatul a extras scheletul peștelui întreg. A executat operația perfect, pe îndelete, fără a da vreun semn că i‑ar fi foame. Când s‑a apucat să‑și devoreze peștele, nu s‑a mai oprit nici măcar o dată să‑și scoată din gură vreun oscior, așa cum face toată lumea. Și‑a mâncat peștele fără să se înece, fără să facă nici măcar o scurtă grimasă din acelea care însoțesc disconfortul de a‑ți simți gâtul înțepat de câte un os rebel. Doar un anumit tip de bărbat e în stare să transforme într‑un gest elegant ceea ce este, în esență, un act violent. În vreme ce unchiul era la toaletă, bărbatul a cerut să i se facă nota, a plătit cash și s‑a ridicat să plece, încheindu‑se la jacheta sport. Numai că, în loc să meargă drept înainte și să iasă pe ușile care dădeau în hol, s‑a abătut pe la masa Sorayei, pe care a lăsat o bancnotă de cinci sute de franci. Numărul camerei lui era scris cu cerneală albastră lângă chipul lui Albrecht von Haller, ca și când acesta era cel care îi oferea ei prețioasa informație. Mai târziu, în vreme ce ea stătea în genunchi pe patul de hotel, tremurând de frigul care pătrundea în rafale pe ușile deschise ale terasei, bancherul i‑a spus că întotdeauna își ia cameră cu vedere la lac, pentru că jetul bogat al fântânii lui arteziene, care țâșnește până la o înălțime de peste o sută de metri în aer, îl excită. Când ne‑a repetat cuvintele lui, întinsă pe podea, cu picioarele urcate pe patul ce fusese cândva al fiului doamnei Elderfield, nu se mai putea opri din râs. Și totuși, în ciuda hazului pe care îl făcea, se ajunsese la o înțelegere între ei. De atunci înainte, dacă voia să o anunțe pe Soraya că urmează să sosească în curând, bancherul suna la numărul de telefon din casa doamnei Elderfield, pretinzând că ar fi unchiul ei. Hârtia de cinci sute de franci, Soraya și‑a pus‑o bine în sertarul noptierei.

Pe vremea aceea, Soraya se mai întâlnea și cu alții. Era un băiat de aceeași vârstă cu ea, fiu de diplomat, care venea să o ia cu mașina sport a lui tată‑său, căreia îi distrusese transmisia în timpul unei călătorii la Montreux. Și mai era un algerian abia trecut de douăzeci de ani, care lucra ca ospătar într‑un restaurant de lângă școală. Cu fiul de diplomat se culca, dar algerianului, care era cu adevărat îndrăgostit de ea, nu îi îngăduia decât să o sărute. Pentru că acesta crescuse în sărăcie precum Camus, a proiectat asupra lui o imagine iluzorie, rod al imaginației. Văzând însă că algerianul nu are nimic de spus despre soarele sub care a copilărit, a început să își piardă interesul pentru el. Pare o cruzime, dar mai târziu am avut eu însămi o asemenea experiență: detașarea subită ce vine din teama pe care o simți când îți dai seama cât de apropiat ai fost de un om care nu este câtuși de puțin cel imaginat de tine, ci un altul, complet necunoscut. Așa că, atunci când bancherul i‑a impus Sorayei să o rupă și cu fiul diplomatului, și cu algerianul, ei nu i‑a fost greu să se supună. Asta o absolvea de orice răspundere pentru suferința pricinuită algerianului.

În dimineața aceea, înainte să plecăm la școală, a sunat telefonul. După ce va rupe orice relație cu iubiții ăștia ai ei, suna ordinul bancherului, va trebui să poarte o fustă fără nimic pe dedesubt. Ne‑a spus asta pe când traversam câmpul înghețat, în drum spre stația de autobuz, și noi am râs. Apoi, Soraya s‑a oprit și și‑a ținut mâna căuș în jurul brichetei, să o ferească de vânt. În lumina flăcării i‑am văzut ochii și pentru prima oară m‑am temut pentru ea. Ori poate mi s‑a făcut frică de ea. Frică de ceea ce îi lipsea, sau frică de ceea ce avea înăuntrul ei și o împingea să se aventureze dincolo de limita peste care alții nu își permiteau să treacă.

Soraya trebuia să‑l sune pe bancher în anumite momente ale zilei, de la telefonul cu fise de la școală, chiar dacă asta însemna să se învoiască și să iasă din clasă în timpul orelor. Când ajungea la Hôtel Royal pentru vreuna dintre întâlnirile lor, la recepție o aștepta un plic conținând instrucțiuni detaliate referitoare la ce anume trebuia să facă atunci când intra în camera lui. Nu știu ce se întâmpla dacă nu respecta deloc indicațiile bancherului, sau dacă nu le urma întocmai potrivit exigențelor lui. Nici prin cap nu mi‑a trecut că s‑ar putea lăsa pedepsită de cineva. Cred că ceea ce înțelegeam eu, cât de cât, pe atunci, fiind abia trecută de vârsta copilăriei, era că a intrat într‑un joc. Un joc pe care oricând ar fi putut refuza să‑l mai joace. Că ea știa mai bine decât oricine altcineva cât de ușor e să încalci regulile, dar că era alegerea ei, doar în acest caz, să le respecte. Ce aș fi putut să pricep eu atunci din toate astea? Nu știu. La fel cum, după treizeci de ani, nu știu dacă acel ceva pe care l‑am văzut în ochii ei luminați de flacăra brichetei era perversitate, sau inconștiență, sau teamă, sau opusul acesteia: voința ei de neînduplecat.

În vacanța de Crăciun, Marie a luat avionul și a plecat la Boston, eu m‑am dus să stau cu ai mei, la Basel, iar Soraya s‑a întors acasă, la Paris. Când am revenit, după două săptămâni, ceva se schimbase în Soraya. Părea retrasă, închisă în sine și își petrecea timpul liber în pat, ascultând muzică la walkman, citind cărți în franceză sau fumând la fereastră. Ori de câte ori suna telefonul, sărea iute să răspundă, iar când era căutată chiar ea, închidea ușa, și uneori nu mai ieșea de acolo ore în șir. Marie venea tot mai des la mine în cameră pentru că, spunea ea, în prezența Sorayei o treceau fiori pe șira spinării. Când stăteam lungite pe patul meu îngust, Marie îmi povestea întâmplări petrecute la Bangkok și, indiferent cât de cutremurătoare erau acestea, ea tot mai avea puterea să se ia în zeflemea și să mă facă să râd. Privind în urmă, mă gândesc că m‑a învățat un lucru care, oricât de adesea uitat și rememorat între timp, nu m‑a părăsit niciodată, de fapt: ceva despre absurditatea, dar și despre adevărul dramelor de care avem nevoie pentru a ne simți pe de‑a‑ntregul vii.

Dintre cele petrecute din ianuarie până în aprilie, îmi amintesc mai ales de lucrurile care mi se întâmplau mie. De Kate, fata din America de care m‑am apropiat, care era cea mai mare dintre patru surori și locuia în ditamai casa, în cartierul Champel, și mi‑a arătat colecția de Playboy a tatălui ei. De fetița vecinei doamnei Elderfield, căreia îi eram uneori babysitter și care, într‑o noapte, s‑a ridicat din pat în capul oaselor, țipând când a văzut pe perete o călugăriță2 luminată de farurile unei mașini. De lungile mele plimbări de după orele de școală. De weekendurile petrecute la Basel, unde mă jucam cu soră‑mea cea mică în bucătărie, ca să‑i distrag atenția de la certurile părinților. De Shareef, un coleg de clasă mereu cu zâmbetul pe buze, cu care m‑am dus într‑o după‑amiază la plimbare, la lac, și mi‑am făcut de cap pe o bancă. Era prima oară că mă sărutam cu un băiat și, când și‑a împins limba în gura mea, senzația pe care a trezit‑o în mine a fost una de tandrețe și violență totodată. Mi‑am înfipt unghiile în spinarea lui, și atunci m‑a sărutat și mai cu foc și ne‑am zvârcolit amândoi pe bancă, aidoma acelor cupluri pe care le urmărisem uneori de la distanță. La întoarcere, în tramvai, i‑am simțit mirosul pe pielea mea și m‑a cuprins groaza la gândul că va trebui să dau ochii cu el din nou, la școală, a doua zi. Când l‑am reîntâlnit, l‑am sărit cu privirea, de parcă nici nu ar fi existat, dar am fost suficient de atentă încât să‑i pot vedea ca prin ceață, cu coada ochiului, suferința.

De pe vremea aceea îmi mai amintesc și cum am venit odată acasă de la școală și am găsit‑o pe Soraya în baie, fardându‑se în fața oglinzii. Îi străluceau ochii și părea fericită și binedispusă, așa cum nu mai fusese de săptămâni întregi. M‑a chemat înăuntru și a dorit să mă pieptene și să‑mi împletească părul. Avea minicasetofonul așezat pe marginea căzii și cânta odată cu el, în timp ce își făcea de lucru cu degetele în părul meu. Apoi, când s‑a întors să ia o agrafă din spatele ei, i‑am văzut vânătaia de pe gât.

Și totuși, adevărul e că nu m‑am îndoit niciodată de puterea ei. Nu am pus niciodată la îndoială faptul că ținea lucrurile sub control și că făcea ceea ce voia. Că juca un joc după niște reguli cu care fusese de acord, dacă nu cumva le stabilise chiar ea. Doar retrospectiv îmi dau seama cât de mult țineam să o privesc în această lumină: ca pe o persoană voluntară și liberă, invulnerabilă și stăpână pe situație. Din plimbările mele de una singură prin Geneva, înțelegeam deja că puterea de atracție asupra bărbaților, atunci când vine, e însoțită de o înspăimântătoare vulnerabilitate. Totuși, voiam să cred că poți să înclini balanța puterii în favoarea ta prin tărie de caracter, sau prin neînfricare, sau prin ceva ce nu puteam exprima în cuvinte. Curând după ce a început relația cu bancherul, Soraya ne‑a spus că a sunat odată nevastă‑sa la telefonul din camera lui de hotel și că el i‑a ordonat atunci să intre în baie, dar că ea a refuzat și a rămas în pat să asculte. Bancherul, în pielea goală, s‑a întors cu spatele, dar nu a avut încotro și a trebuit să continue convorbirea cu nevastă‑sa, luat prin surprindere de apelul ei. A vorbit cu ea în olandeză, ne‑a spus Soraya, dar pe tonul acela cu care vorbeau bărbații din familia ei cu mamele lor: cu seriozitate și un pic de teamă. Și, ascultându‑l, și‑a dat seama că i s‑a dezvăluit ceva ce el nu ar fi vrut să scoată la lumină și care a schimbat echilibrul dintre ei. Am preferat să cred povestea asta, dacă era să am vreo preferință pentru vreo poveste anume, în loc să caut să înțeleg vânătaia de pe gâtul Sorayei.

Era prima săptămână a lunii mai când nu s‑a mai întors ea acasă. Doamna Elderfield ne‑a trezit cu noaptea‑n cap și ne‑a cerut imperativ să‑i spunem dacă știm unde ar putea fi Soraya. Marie a ridicat din umeri și s‑a uitat la oja ei crăpată și am încercat să fac și eu la fel, până când doamna Elderfield a anunțat că are de gând să sune și la părinții Sorayei, și la poliție și că, dacă i s‑o fi întâmplat ceva, dacă ar fi în pericol și nu i‑am spune ce știm, nu ne‑ar ierta nimeni sau nu ne‑am ierta‑o noi însene. Marie părea speriată și, când i‑am văzut expresia feței, m‑am pornit pe plâns. După câteva ore a sosit poliția. În bucătărie, singură cu detectivul și cu colegul lui, am spus tot ce știam, ceea ce, după cum mi‑am dat seama în timp ce vorbeam – pierzând șirul, fâstâcindu‑mă –, nu era mare lucru. După ce au interogat‑o și pe Marie, au mers în camera din dos și au scotocit prin lucrurile Sorayei. În urma lor, dormitorul arăta ca după un jaf: totul – până și lenjeria ei de corp – era împrăștiat pe jos și pe pat, producând o impresie de intimitate violată.

În noaptea aceea, a doua după dispariția Sorayei, s‑a iscat o vijelie năpraznică. Marie și cu mine am stat treze în patul meu, fără ca vreuna dintre noi să sufle un cuvânt despre lucrurile de care ne temeam. A doua zi dimineață ne‑a trezit scrâșnetul pietrișului sub roțile unei mașini și am sărit din pat să ne uităm pe geam. Dar, când s‑a deschis portiera taxiului, a coborât un bărbat cu buzele strânse ferm sub mustața bogată, brună. Trăsăturile familiare ale tatălui ei mi‑au descoperit un adevăr despre originile Sorayei, denunțând iluzia autonomiei ei.

Doamna Elderfield ne‑a pus să repetăm în fața domnului Sassani lucrurile pe care le spuseserăm deja polițiștilor. El era un bărbat înalt, cu o prezență intimidantă, cu mușchii feței încordați de mânie, și cred că doamna Elderfield nu s‑a încumetat să îi povestească ea însăși. Până la urmă, Marie – încurajată de nou‑dobândita ei autoritate și de caracterul sen­zațional al informațiilor pe care le avea de transmis – a vorbit cel mai mult. Domnul Sassani a ascultat‑o în tăcere și era imposibil de spus dacă era teamă sau furie ce simțea el atunci. Probabil că și una, și alta. S‑a întors spre ușă. Voia să se ducă glonț la Hôtel Royal. Doamna Elderfield a încercat să‑l calmeze. A repetat ce se știa deja: că bancherul a părăsit hotelul cu două zile înainte, camera a fost percheziționată, nu s‑a găsit nimic. Poliția face tot ce îi stă în putință. Bancherul a închiriat o mașină, și poliția încearcă să o localizeze. Tot ce poate face el este să stea pe loc și să aștepte până sosesc vești.

În orele care au urmat, domnul Sassani a patrulat sumbru prin fața ferestrei din camera de zi. Ca inginer în serviciul șahului, trebuie să fi luat măsuri pentru a preveni orice fel de dezastru. Dar însuși regimul șahului se prăbușise, și întreaga structură vastă și complicată a vieții domnului Sassani se surpase, ca o sfidare la adresa cunoștințelor lui științifice despre factorul de siguranță. Își trimisese fiica în Elveția pentru că era o țară ce promitea să restabilească ordinea și siguranța, dar nici măcar Elveția nu o pusese pe Soraya la adăpost, iar această trădare părea să fie, pentru el, prea greu de îndurat. Dădea impresia că în orice clipă ar putea să izbucnească într‑un urlet sau un vaiet de durere.

În cele din urmă, Soraya s‑a întors singură acasă. Singură – așa cum tot singură, pentru că așa dorise ea, intrase în încurcă­tura asta. În seara aceea, a traversat câmpul abia înverzit, ajungând la ușa casei ciufulită, dar întreagă. Avea ochii injectați, și fardul din jurul lor mânjit, dar era calmă. Nici măcar nu s‑a arătat surprinsă când a dat cu ochii de tată‑său, doar că a tresărit când a strigat‑o el pe nume, înăbușind ultima silabă cu un gâfâit sau un oftat. S‑a repezit la ea și, preț de o clipă, ni s‑a părut că e gata‑gata să țipe sau să ridice mâna să o lovească, dar ea nu s‑a dat înapoi, și atunci a tras‑o la pieptul lui și a îmbrățișat‑o, cu ochii înecați în lacrimi. I‑a vorbit apăsat, supărat, în farsi, dar, în replică, ea a avut puține cuvinte de spus. Era obosită, a zis în engleză, și avea nevoie de somn. Pe un ton neobișnuit de strident, doamna Elderfield a întrebat‑o dacă nu vrea să mănânce ceva. Soraya a clătinat din cap, de parcă nu îi trebuia nimic din ceea ce i‑ar mai fi putut oferi vreunul dintre noi, și s‑a întors spre culoarul lung care ducea la dormitorul din dos. Când a trecut pe lângă mine, s‑a oprit, a întins mâna și mi‑a atins părul. Apoi, foarte încet, și‑a continuat drumul.

În ziua următoare, tată‑său a dus‑o înapoi la Paris. Nu‑mi amintesc dacă ne‑am luat la revedere. Cred că ne‑am gândit, Marie și cu mine, că o să se întoarcă, că va reveni să își termine anul și ne va povesti totul. Dar nu s‑a mai întors. Ne‑a lăsat să tragem noi singure concluziile despre cele întâmplate și mie mi‑a venit în minte imaginea ei din clipa când mi‑a atins părul și a zâmbit trist, și am crezut că am văzut în asta un soi de grație: aceea care îți vine după ce te‑ai aventurat până la marginea prăpastiei, după ce ai dat piept cu tenebrele sau cu frica și ai biruit.

Nicole Krauss s-a născut în Brooklyn, în 1974. În 1992 este primită la Stanford University, unde obține o diplomă de excelență în literatura engleză și scrie poezie sub îndrumarea poetului Iosif Brodski. În 1993 debutează ca poetă, iar în 2002 se numără printre finaliștii la Yale Younger Poet’s Prize; tot atunci poemele ei ajung în paginile publicațiilor The Paris Review, Ploughshares și Doubletake. În 1996 urmează un masterat în istoria artei la Oxford University, desăvârșindu-și studiile la Courtauld Institute din Londra. Primul său roman, Un bărbat intră în cameră (Man Walks into a Room; Humanitas Fiction, 2011), apare în 2002 și este finalist la Los Angeles Times Book of the Year. În 2005 publică bestsellerul inter­național Istoria iubirii (The History of Love; Humanitas Fiction 2007, 2012, 2017) pentru care primește William Saroyan Prize for International Literature și Prix du Meilleur Livre Étranger. Romanul este desemnat „Cartea anului“ de Amazon.com și se numără printre cărțile finaliste la Orange Prize, Prix Femina Étranger și Prix Médicis Étranger, aflându-se și pe lista lungă a International IMPAC Dublin Literary Award 2007. În 2017 este ecranizat în regia lui Radu Mihăileanu. În 2007, prestigioasa revistă Granta o include pe Nicole Krauss printre cei mai buni tineri romancieri americani, iar în 2010, The New Yorker o alege pe lista celor mai buni 20 de scriitori sub 40 de ani. Cel de-al treilea roman al lui Nicole Krauss, Marea casă (Great House, 2010; Humanitas Fiction, 2012), se bucură de mare succes de critică și de public, fiind finalist la National Book Award și Orange Prize. În 2017 publică romanul Pădurea întunecată (Forest Dark; Humanitas Fiction, 2018). În 2020 îi apare primul volum de povestiri Să fii bărbat (To Be a Man; Humanitas Fiction, 2022), câștigator al Wingate Literary Prize 2022. În 2021, Nicole Krauss primește Sami Rohr Inspiration Award. Proza ei a apărut în The New Yorker, Harpers, Esquire, Best American Short Stories, iar cărțile sale sunt traduse în peste 35 de limbi.

Foto: Patric Shaw (prin amabilitatea Editurii Humanitas Fiction)

1. Limba persană modernă vorbită în Iran, care face parte din familia limbilor indo‑europene, dar folosește alfabetul arab.

2. Praying mantis (engl.) – Mantis religiosa, insectă din familia Mantidae.

12
/03
/24

O nouă traducere din opera Elenei Ferrante a fost publicată de curând în colecția „Anansi. World Fiction” de la Editura Trei. Elena Ferrante e o scriitoare îndrăgită de cititorii din lumea întreagă începând de la publicarea bestsellerurilor internaționale ce alcătuiesc Tetralogia Napolitană.

28
/02
/24

Diana Vasile, PhD, psihoterapeut și Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), lansează astăzi cartea Anatomia traumei. Cum să ai o viață mai bună când sufletul te doare, publicată la editura Bookzone. Rezultatul a peste 25 de ani de studiu, practică și cercetare în domeniul psihotraumatologiei, cartea oferă o perspectivă completă asupra impactului traumei în viețile noastre, dar și asupra modalităților de recuperare post-traumatică.

28
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă miercuri, 28 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Numărul 2 de David Foenkinos – recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Iulianei Glăvan – ce aduce în prim-plan povestea unui destin atipic, a celui care a pierdut rolul lui Harry Potter în una dintre cele mai celebre ecranizări din toate timpurile. Este posibil ca un eșec să devină o sursă de putere? Romanul scriitorului francez oferă în locul unui răspuns o minunată parabolă despre virtuțile reconstruirii sinelui.

19
/02
/24

Crime Scene Press vă propune o lectură perfectă pentru luna februarie: romanul proaspăt ieșit de sub tipar Stăpânul Muntelui, de Anders de la Motte (trad. Daniela Ionescu), unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. Acest mistery care dă dependență, cu o atmosferă care te va bântui, te prinde de la prima pagină, urmărind o detectivă talentată care investighează una dintre cele mai întunecate laturi ale psihicului omenesc.

14
/02
/24

Joi, 15 februarie, începând cu ora 14:00, Biblioteca Metropolitană București, prin Direcţia Cultură, Învăţământ, Turism a Primăriei Municipiului Bucureşti, va organiza, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 are loc o DEZBATERE EVENIMENT, dedicată Zilei Naționale a Lecturii.

09
/02
/24

CARTEA DE CINEMA Într-o scurtă carte apărută în 2022 şi bazată pe câteva dialoguri inedite iniţiate de Ioan-Pavel Azap şi derulate între 2009 şi 2011, Tudor Caranfil vorbeşte despre parcursul său şi critica de film. Un moment esenţial au fost "Serile prietenilor filmului", un eveniment pe care l-a creat în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la formarea Cinematecii - o poveste demnă însăşi de un scenariu.

07
/02
/24

Editura Humanitas vă invită marți, 13 februarie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu istoricul Marc David Baer, profesor la London School of Economics and Political Science, istoricul Marian Coman și scriitoarea Sabina Fati despre volumul Otomanii: Hani, cezari și califi, o fascinantă nouă abordare a istoriei Imperiului Otoman.

05
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă marți, 6 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Borges și eu de Jay Parini, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Mihnea Gafița, un road novel care emană o nesfârșită admirație pentru unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori ai secolului XX, un roman ce are la bază întâmplări petrecute în primăvara anului 1971.

31
/01
/24

RECOMANDĂRI Ziarul Metropolis vă recomandă, în prima lună din an, o întoarcere în fabuloasa lume a cărților. Biblioteci, obsesii, mistere, personaje și o pasiune salvatoare, în 3 cărți despre cărți, care fac deliciul oricărui iubitor de literatură.