Sărbătorile de iarnă, pe vremea fanarioților
https://www.ziarulmetropolis.ro/sarbatorile-de-iarna-pe-vremea-fanariotilor/

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

Un articol de Georgeta Filitti|29 decembrie 2016

În ajun, vodă ieşea din Palat şi se ducea la Spătărie (în sala tronului); apoi, însoţit de Curte, se îndrepta spre biserică. Spătarul îi ducea sabia, buzduganul şi cuca (acoperământul de cap). Era vorba de un alai de sute de persoane – toată slujitorimea – care străbătea uliţele oraşului. La biserică era aşteptat de marii boieri şi de mitroplit. Se oprea în mijlocul locaşului (în locul numit odinioară, în Bizanţ, omfalos), închinându-se la icoana Mântuitorului şi la cea a Sf. Fecioare. Apoi lua loc în strana domnească. Teoretic era cel dintâi împărtăşit; în fapt, de teama otrăvirii, cuparul încerca sfintele taine înainte. La ieşirea din biserică, vodă era întâmpinat de căpitanul de vânători care îi prezenta trofee cât mai arătoase. Revenea în sala tronului pentru sărutarea icoanei Maicii Domnului; corul intona troparele, iar afară se descărcau tunuri, puşti, pistoale. Urma lectura oraţiilor de Crăciun şi o laudaţie bine simţită a domnului, „pildă vie de conducător ideal…, împodobit de Dumnezeu cu toate darurile…, cârmuind cu podoaba înţelepciunii”. Apoi ţiganii zlătari îi ofereau 15 ocale de aur, cota obligatorie pe care trebuia s-o scoată anual din râurile ţării. Restul supuşilor prezenţi îi dăruiau postavuri de preţ, brocarturi, covoare, vase de argint ş.a.

Vodă răspundea scurt, mulţumind, apoi, dacă era bine dispus, dădea fiecăruia câte un galben. Între cei astfel miruiţi nu erau uitaţi preoţii. După plecarea acestora, curtea „se îndulcea” cu votcă şi zaharicale. Băutura, slabă, era de fapt un vin îndulcit şi colorat (cu scorţişoară, lămâie, trandafir, micşunele).

O ceremonie asemănătoare se desfăşura în apartamentele doamnei (în harem). Discursul era la fel de ditirambic („Doamnă şi stăpâna noastră, icoană adevărată, însufleţită cu trei bunătăţi, adică cu înţelepciune, cu blândeţe şi cu mare dragoste către noi”) şi urmat de daruri.

Tipicul zilei de ajun se repeta de Crăciun la Spătărie şi biserică, cu adaosul împărţirii făcliilor de ceară, ţinute aprinse până la săvârşirea slujbei. La întoarcerea în sala tronului, urma un ospăţ unde mesenii (în număr de 16) erau riguros aşezaţi, după rang. Tobe, trâmbiţe şi sloboziri de puşti marcau începutul mesii. Ca să-şi cinstească musafirii, vodă bea un pahar pentru fiecare. Farfuriile, indiferent de numărul felurilor, nu se ridicau de pe masă încât, după 5-6 ore de ospăţ mesenii aflaţi faţă în faţă nu se mai zăreau între ei.

După ce slujise Curtea, pesonalul se ducea în oraş la colindat, de fapt ca să adune bani, încât bucureştenii trebuia să ţină uşa încuiată sau punga deschisă.

În continuare, la Palat se făceau vizite. Între altele, dascălii şcolilor (grecească, românească, slavonă), cu elevii fruntaşi, o omagiau pe doamna, fiind răsplătiţi cu bani. A treia zi de Crăciun, egumenii greci aduceau miei, viţei, curcani şi găini; primeau în schimb o cafea şi urări de revenire şi în anul următor.

De Sf. Vasile atmosfera de sărbătoare era asemănătoare, cu unele completări: celui care strănuta i se oferea un pocal de vin şi o bucată de postav bun pentru o haină; dacă vodă era cu strănutul, primea un brocart din vistieria ţării. În încheiere, se aducea la masă o plăcintă cu răvaşe. Cu bucata în mână, mesenii erau datori să-şi citească cele scrise înăuntru, chiar dacă, spre hazul asistenţei, găseau „beţiv, îngâmfat, făţarnic, râvnitor de domnie”.

În ajunul Bobotezii, egumenii mânăstirilor aduceau domnului felurite plocoane (piei de vulpe, jder, peşte, brânză, smântână). A doua zi se făcea slujba Iordanului, adică botezarea apei în prezenţa lui vodă aşezat pe o estradă impunătoare, cu marii boieri în preajma sa. Ziua se încheia cu o paradă a cailor din grajdurile domneşti. Toată ziua, persoane special desemnate stropeau lumea cu aghiazmă. Gestul putea avea consecinţe neplăcute; dacă aghesmuitul nu dădea un bacşiş îndestulător era aruncat în apa îngheţată a Dâmboviţei…

În ajunul Bobotezii, egumenii mânăstirilor aduceau domnului felurite plocoane (piei de vulpe, jder, peşte, brânză, smântână). A doua zi se făcea slujba Iordanului, adică botezarea apei în prezenţa lui vodă aşezat pe o estradă impunătoare, cu marii boieri în preajma sa. Ziua se încheia cu o paradă a cailor din grajdurile domneşti.

Foto: Principele fanariot Mavrogheni avea o trăsură trasă de cerbi / Wikipedia

 



09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).