Scrisoare către Gabriel García Márquez
https://www.ziarulmetropolis.ro/scrisoare-catre-gabriel-garcia-marquez/

Cartea „Colonelului nu are cine să-i scrie” (traducere Alexandru Calciu) a fost publicată la Editura Rao, în anul 2015.

Un articol de Andrei Crăciun|26 ianuarie 2018

Scumpe domnule Gabriel García Márquez, să vă povestesc ce mi s-a întâmplat. Dintr-un foarte îndepărtat Est, v-am citit, din timp, toate cărțile – cu o singură excepție. De fapt, nu doar că le-am citit, m-am agățat de ele în vederea supraviețuirii.

Apoi s-a întâmplat că am colindat tot globul pământesc. Nu o dată, întrebat de unde vin, am răspuns că din Macondo. Adeseori, interlocutorul trimitea către mine un surâs care ne făcea complici întru marea frumusețe. Alteori, însă, dialogul continua neabătut, căci interlocutorii aceștia nu auziseră de Macondo. Unde e acest Macondo, mă întrebau, iar eu le răspundeam că Macondo e foarte departe, într-un ținut unde plouă la nesfârșit, iar coloneii meșteresc pești de aur. Mă simțeam, vedeți bine, gata să port o conversație marqueziană.

Așa am ajuns și la Madrid, la Escuela de Escritores, chemat să învăț meșteșugul scrisului. Nici eu nu cred că scrisul se poate învăța, dar am răspuns chemării. Am învățat carte într-o sală de clasă botezată chiar Aureliano Buendia – și am văzut aici un semn bun. Din tavan atârnau chiar peștii de aur ai colonelului, primul născut în Macondo. Trăiam în literatură, literalmente.

Apoi s-a întâmplat că un profesor ne-a adus începutul uneia dintre cărțile dumneavoastră. Eu, marquezian cum fusesem deja consacrat, am pălit. Era cartea care-mi lipsea din bibliografie (și biografie): Colonelului nu are cine să-i scrie. Fatalmente, chiar cartea care v-a impus ca o mare speranță a literelor Americii Latine (arareori, speranțele sunt confirmate, încă și mai rar ele sunt depășite, dumneavoastră însă…).

Am fost puși, așadar, în fața studierii acestui început de roman. L-am găsit fără greșeală. Apoi ne-au învățat să decojim textualitatea dumneavoastră până ajungem la structură. Nu m-am gândit niciodată la structura cărților dumneavoastră, luxuriante, orbitoare.

Dar – iată – operați cu o structură, ca orice nuvelist. Ba mai mult: erați – a reieșit la analiză – cât se poate de clasic. Nicio îndrăzneală dincolo de granițele vechiului fel de a povesti (în interiorul a ce povesteați – o, da!, dar altfel…). Ba mai mult, secvențele dumneavoastră erau unite într-un lanț bine ticluit – niciodată nu încheiați o imagine înainte de a ne lăsa să privim spre următoarea, de unde și imposibilitatea de a lăsa cărțile dumneavoastră din mână. Carevasăzică, așa: foloseați trucuri eterne! Apoi mi-am amintit că, fără să fi urmat școli înalte, ba chiar dimpotrivă, bunica dumneavoastră a fost aceea care v-a învățat să spuneți povești. Știa bunica.

Întors, din păcate, în Estul-casă, m-am năpustit spre Colonelului n-are cine să-i scrie, cu gândul să o citesc așa cum am învățat în Spania, atent la structură și la tot ce îi scapă unui cititor care nu cunoaște arta de a pătrunde în măruntaiele textului.

Am făcut o vreme așa, dar nu a fost o vreme îndelungată. Căci m-am lăsat din nou sedus de irealul care dă forță nuvelelor dumneavoastră și v-am citit ca un oarecare, mulțumindu-mă să fiu fermecat. N-am mai încercat să înțeleg, m-am mulțumit să simt.

Deși e o carte mare, Colonelului n-are cine să-i scrie e departe de a fi capodopera dumneavoastră. Este, dacă preferați, o schiță, nu e o rușine să o admitem. Ați scris-o la treizeci de ani, cu toată forța acelei tinereți. Am avut și eu cândva treizeci de ani, dar parcă s-a întâmplat într-o altă viață. Și, uite, va trebui să învăț să-mi trăiesc restul zilelor pe globul pământesc fără să fi dat un Colonelului n-are cine să-i scrie. Eu nu am dat o carte în care oamenii să fie atât de săraci încât să mai aibă doar umorul, eu nu am putut agăța speranțele a doi bătrâni de un cocoș de lupte, eu nu am scris niciodată ceva atât de frumos: Octombrie era unul dintre puținele lucruri care soseau.

Escuela de Escritores nu m-a vindecat. Citindu-vă, am același sentiment dintotdeauna: nimeni nu va mai putea fi vreodată Gabriel García Márquez. Și, hai, că nu mă preocupă atât soarta celorlalți, cât destinul personal. Nu voi putea scrie niciodată așa.

Din fericire, acum sunt, totodată, suficient de bătrân încât să știu că altceva contează: să scrii ca tine însuți. Asta da. Iar acum v-am scris tocmai pentru a vă mulțumi că nu ați atins perfecțiunea de la primul zbor. Nouă, celor care am căzut din cer fără aripi, asta ne dă, totuși, puțină speranță.

Apoi s-a întâmplat că un profesor ne-a adus începutul uneia dintre cărțile dumneavoastră. Eu, marquezian cum fusesem deja consacrat, am pălit. Era cartea care-mi lipsea din bibliografie (și biografie): Colonelului nu are cine să-i scrie.

01
/07
/20

O incursiune în lumea lui Ingmar Bergman, creionată de scriitoarea norvegiană Linn Ullmann, fiica regizorului, în romanul „Neliniște”, publicat în 2015 și apărut recent și în limba română, la Editura Polirom.

16
/06
/20

CRONICĂ DE CARTE Nu știu să existe vreo carte în limba română despre Alain Delon, nici măcar în traducere. Dar pentru că accesul la volume în limbi străine e mai ușor decât oricând, recomand două splendide albume în franceză – „L'encyclopédie Alain Delon” (2016) și „Alain Delon. Film par film” (2019).

17
/05
/20

Vă invităm să o descoperiți pe legendara Billie Holiday prin intermediul cărții „Lady Sings the Blues”, semnată de artistă alături de William Dufty și publicată recent și în limba română, la editura Nemira.

17
/05
/20

Acordînd un loc important dialogului și monologului în care confesiunea se îmbină cu persuasiunea, nuvelele – „specie din păcate neglijată azi la noi (ca și în Franța sau Germania!) de scriitori și editori”, cum spune autorul – ce alcătuiesc volumul ne duc cît se poate de firesc cu gîndul la teatru.

Pagina 1 din 10512345...102030...Ultima »