Scrisoare către Svetlana Aleksievici
https://www.ziarulmetropolis.ro/scrisoare-catre-svetlana-aleksievici/

Cartea „Vremuri second-hand” de Svetlana Aleksievici (traducere din rusă şi note de Luana Schidu) a fost publicată la Editura Humanitas, în anul 2016.

Un articol de Andrei Crăciun|4 Decembrie 2016

Scumpă Svetlana Aleksievici, vă citesc de la București, din același răsărit, în această iarnă cumplită. Am vizitat – în urmă cu nouă ani – Minsk-ul. Dumneavoastră trăiați pe-atunci în Exil. Arhiva unui ziar păstrează și notele mele de călătorie în țara dumneavoastră. Nu am a mă rușina cu ele, deși eram tânăr și, totuși, cumplit de melancolic.

Îl disprețuiam pe tovarășul Lenin, dar sursa fundamentală a disprețului meu era că îmi furase dreptul la utopie. Aveam puțin peste douăzeci de ani și nicio iluzie. Nu mai aveam nici măcar dreptul la naivitate. Cunoșteam secolul XX – chiar dacă din cărți. Studiam la trei facultăți, printre care și istoria, și nimic din ce învățam nu mă mulțumea. Dar măcar citeam enorm pe-atunci.

Chiar și așa, am privit către homo sovieticus fără furie, dar și fără milă. Și eu m-am născut într-o Republică Socialistă, iar vraja libertății m-a prins copil de șapte ani. N-am uitat începutul: lumea gri, uzinele mecanice, uniformele, sacoșele goale, cozile, cartelele, rația, colțul de pâine.

Locuiam pe o stradă care se numea Aleea Zorilor (minunat nume, nu-i așa?) și asistam la amurgul unei lumi. Dar mi-am trăit prima copilărie, adică singura libertate posibilă, în comunismul târziu. Poate că e de înțeles o oarecare melancolie.

Citesc „Vremuri second-hand” și tremur. Nu e doar frigul. Cunoașteți expresia sub imperiul unei emoții. E o expresie frumoasă. Mereu m-am gândit la ea cu drag, fiindcă dă un sens bun cuvântului imperiu, iar despre imperialism, îndeobște, am fost învățați să gândim răul.

Da, m-am lăsat sub imperiul unei emoții teribile citindu-vă, fiindcă am simțit că această carte este în lume nu doar ca să dea o mărturie, ci și pentru a face dreptate, atât cât se mai poate face dreptate pe lume.

Omul sovietic e privit aici, la noi, la București, cu un dispreț suveran. El este un rebut, el este un deșeu, dar el este – totodată – și sursa tuturor relelor noastre. Cunoașteți paradoxul, nu-l dezvolt. Atât mai am de spus: lumea în care trăim este marcată în continuare de visele sale spulberate, de fricile sale întreținute, de credința sa neabătută în propagandă. Suntem de aproape treizeci de ani liberi, așa ne-am învățat să spunem, deși știm bine că este o iluzie. Însă tot omul sovietic ne conduce, și de aceea nu e bine. Realitățile din lumea capitalului? Mofturi!

vremuri-second-hand_1_fullsizeDe aceea, cel mai mult în cartea dumneavoastră, care adună atâtea mărturii despre viața în comunism, cu tot ce a însemnat, fiindcă nici măcar comunismul nu poate fi aruncat cu totul la lada de gunoi a istoriei, fiindcă totul rămâne pe de-o parte și pe de altă parte, îmi place această onestitate intelectuală: ea nu îl condamnă pe homo sovieticus, ea caută să îl înțeleagă.

De la noi se privește cu groază către Moscova. Dar știm noi ce se discuta în bucătăriile moscovite? Știm noi cât și cum se citea în bibliotecile moscovite? Știm noi bancurile care se spuneau în șoaptă, întotdeauna în șoaptă? Știm noi convingereaei există și că ne ascultă? Știm noi cumplita dezamăgire când am aflat că dincolo nu era dreptatea, ci profitul?

Ar trebui să le știm. Căci nu altfel se întâmpla în România. Și uite că toți proletarii au ajuns până la urmă frați. Așa s-a supraviețuit în comunism, de pe Dâmbovița pe Volga. Și nu au existat doar lipsurile și teroarea. Utopia a fost cândva tânără și strălucitoare. Ea a sedus și a înregistrat victorii. A adus lumină acolo unde înainte era întuneric și a trimis omul în cosmos. Precum cunoaștem, pâinea a fost gratuită, iar costul mult prea mare.

Iar „Vremuri second-hand” e scrisă cu preocupare pentru cei de mâine (până și această grijă…). Știu ei ce a însemnat comunismul? Cine nu știe poate acum să înțeleagă, fie și puțin, citindu-vă această carte în care nu încetați să vă uluiți de câte poate duce, spera și dispera omul într-o viață.

Gulagul (e atâta sânge și atâta cruzime în istoria omului sovietic!, iar noi uităm mereu asta: că a fost o lume de călăi și de victime, dar și de complici), stalinismul, Hrușciov, nomenklatura, birocrația, Brejnev, Perestroika tovarășului Gorbaciov, prăbușirea Uniunii Sovietice, aruncarea intelectualilor într-o Siberie a deznădejdei, sărăcia atroce, rătăcirea – ca prin deșert – a cetățenilor muncitori, capitalismul sălbatic, îmbogățirea barbară, imensele nedreptăți care au apărut… Din montajul vocilor pe care le-ați auzit, tuturor le dați partea lor de dreptate. Aveți dreptate!

Și e atâta înțelepciune în această privire către istoria nu ca sumă de evenimente, ci ca devenire a unor suflete…

Și mai aflați, scumpă Svetlana Aleksievici, că emoția sub al cărei imperiu m-am aflat citindu-vă și-a aflat apogeul în vocea acelei femei obișnuite cu care se termină simfonia pe care ați orchestrat-o. O femeie obișnuită, care nu a trăit mai bine, după ce Uniunea Sovietică nu a mai fost, care poartă același palton sovietic, care nu s-a îngrijit de mersul istoriei mari, dar n-a uitat să privească înflorirea lialiacului.

La București, iarna, la fel ca la Minsk, nu se află liliac înflorit, dar asta nu mă va opri din a căuta o asemenea minune și din a aduna zile în supraviețuire, către o altă primăvară, când…

Cândva, pe adresa dumneavoastră din Minsk (mă bucur că, între timp, v-ați întors acasă și regret că tot într-o dictatură veți trăi) va sosi un buchet de liliac înflorit. Eu nu sunt Academia Suedeză și nu vă pot oferi un alt Nobel.

Să nu vă mire însă, să nu vă mire ziua aceea, și să mă iertați, căci va fi fost prea puțin…

Scumpă Svetlana Aleksievici, vă citesc de la București, din același răsărit, în această iarnă cumplită. Am vizitat – în urmă cu nouă ani – Minsk-ul. Dumneavoastră trăiați pe-atunci în Exil.

17
/07
/19

În aceste vremuri teribile de căldură mare, monșer, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente din volumul „I.L. Caragiale. Despre lume, artă și neamul românesc”, de Dan C. Mihăilescu (editura Humanitas, 2012), care – bine citite – se constituie într-un adevărat autoportret al lui Nenea Iancu.

08
/07
/19

În anul 2009, istoricul a predat editurii Humanitas un manuscris pe care l-a cerut publicat după moartea sa. Scriitorul avea nouăzeci și trei de ani și a mai trăit încă (aproape) un deceniu. S-a săvârșit în ianuarie 2018, la (aproape) o sută doi ani. Cartea aceea era „Amintiri și povești mai deocheate”.

01
/07
/19

O vizită la muzeu, o rusoaică necunoscută într-o cabină telefonică, un dans cu Vera, fluturi, un vagon de dormit, Lev Tolstoi tolănit într-un șezlong... Bun venit în lumea viselor unuia dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile – Vladimir Nabokov!

25
/06
/19

Despre fericire, valori actuale, iubire, compasiune, egoism, educație, ambiții, viață și moarte, cu Tenzin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama, recompensat în 1989 cu Premiul Nobel pentru Pace.

15
/06
/19

Elizabeth Gilbert se întoarce la ficțiune cu o poveste de dragoste aparte, pe fundalul lumii teatrului newyorkez din anii ’40. Spusă într-un ritm alert, din perspectiva unei femei mai în vârstă care privește în urmă la propria tinerețe cu un amestec de bucurie și regret, „Orașul fetelor” explorează teme ca sexualitatea și promiscuitatea feminină, dar și idiosincraziile iubirii adevărate.

12
/06
/19

Vă propunem astăzi un interviu cu un personaj care vine dintr-o zonă culturală mai puțin mediatizată: cultura noastră culinară. Cosmin Dragomir a pus pe picioare editura GastroArt și publică – nici mai mult, nici mai puțin – decât cărți despre istoria bucătăriei noastre.

Page 1 of 9312345...102030...Last »