Ştefan Bănică: „Destinul meu în teatru se numeşte Radu Beligan“
https://www.ziarulmetropolis.ro/stefan-banica-destinul-meu-in-teatru-se-numeste-radu-beligan/

MEMORIA CULTURALĂ Nu avea nimic din morga multor vedete, deşi câştigase destulă popularitate. Vorbea deschis, era prietenos, se mişca dezinvolt. Ştefan Bănică (n. 11 noiembrie 1933, Călăraşi – d. 26 mai 1995) a urmat cursurile Liceului „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, unde i-a avut colegi pe Valeriu Grama şi pe Lucian Pintilie.

Un articol de Monica Andrei|26 mai 2014

„Pintilie, pe vremea liceului, era în afara problemelor de teatru. Atracţia lui se numea literatură. În liceu am jucat Rică Venturiano. Niciunul dintre noi nu avea microbul teatrului. De multe ori, în singurătatea mea, stau şi mă gândesc când i-a apărut lui Pintilie pasiunea pentru teatru? Atunci când am părăsit trupa giuleşteană pentru a veni la «Bulandra» unul dintre motive a fost Lucian Pintilie“, povestea Ştefan Bănică.

În copilărie a cântat în corul radio apoi a trecut la emisiuni dedicate copiilor, la radio. Datorită contactului cu arta, a avut privilegiul de a vedea şi asculta monştri sacri ai generaţiei de aur a teatrului românesc.

„Puterea de fascinaţie a lui Birlic, Timică sau Manolescu era atât de puternică încât serile semnam prezent în faţa teatrelor bucureştene. Bani n-aveam. Aveam o metodă infailibilă de a pătrunde în sala de spectacole. Nu există controlor de bilete care să nu poată fi păcălit“, îşi amintea Ştefan Bănică.

Tatăl actorului şi-a dorit să-şi vadă fiul avocat, pentru a-i admira logoreea şi aplombul în discuţie, dar mama sa era sigură că fiul său va fi actor. „Mama mă vedea cel puţin de valoarea lui Birlic. Nu contenea să se laude la toată mahalaua cu fiul ei care jucase la radio alături de actori mari şi spunea că e talentat.”

„Destinul meu în teatru se numeşte Radu Beligan. Parcă a fost ieri. Am imprimat ceva la radio. La plecare, Radu Beligan m-a poftit în maşină fără să şoptească ceva. Am coborât direct la secretariatul Institutului de Teatru unde, peremptoriu, i-a zis secretarei: «Înscrie-l!» Am rămas perplex şi am zis: «Nu!».

Beligan, tăcut, m-a luat de mână, m-a condus spre una din clasele goale, şi, aşa, din senin, mi-a tras două perechi de palme. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, mi-a ordonat: «Acum, mergi de te înscrie! Ştiu eu de ce!». Am intrat din primul foc, devenind elevul maestrului Finţi. De la el am deprins etalonul meseriei pe care îl voi respecta toată viaţa: măsură şi fixitate. A fost un mare meşter.”

După absolvire, a debutat în 1955 la Teatrul din Galaţi, care era nou înfiinţat atunci, jucând alături de actriţa Gina Patrichi, Dana Comnea, Mihai Pălădescu, Matei Alexandru…

Joacă un timp la Teatrul Tineretului din Bucureşti, apoi doar o stagiune la Teatrul din Ploieşti. Din 1960 revine în Bucureşti angajându-se la Teatrul „Giuleşti” apoi la Teatrul “Bulandra”.

„Joc de când mă ştiu. Fără scenă, fără spectacole şi aplauze viaţa nu are nici un sens pentru mine; La «Bulandra» erau două nume celebre: Ciulei şi Pintilie.”

“Nu pot uita pe Peter Brook care, după ce a văzut un spectacol al lui Pintilie, a îngenunchiat, i-a sărutat cu evlavie mâna, declarând că este fericit să cunoască şi să vadă un spectacol făcut de un fantastic artist.”

La Teatrul “L.S. Bulandra” joacă alături de mari nume ale scenei româneşti şi se împrieteneşte cu Toma Caragiu despre care va spune: „Eram atras, ca de un magnet, de personalitatea lui Toma Caragiu; am plecat de la Ploieşti la Bucureşti ca să fiu în preajma celui pe care-l consideram unul dintre cei mai mari actori ai noştri.

stefan banica

Toma Caragiu: marele actor, inegalabilul om, bunul meu prieten. Un asemenea talent se naşte o dată pe un secol. Era de o inegalabilă modestie. De pe vremea doamnei Bulandra, în teatru exista o lege nescrisă: în turneu, vedeta doarme singură. Ei, bine, din clipa când ne-am cunoscut, Tomiţă niciodată n-a dormit singur. Am împărţit împreună totul şi la bine şi la rău.”

„Atunci, la debutul meu pe această scenă cu Ştefan Iordache din «D ‘ale Carnavalului», s-a petrecut ceva esenţial în viaţa mea de actor: integrarea într-o echipă de maeştri, şcoala pe care întreaga distribuţie a făcut-o sub conducerea lui Lucian Pintilie, în pregătirea spectacolului…

Era ceea ce-mi doream de ani mulţi în meseria mea: să am de unde învăţa. După ce am fost angajat definitiv la Teatrul «Bulandra» m-am întâlnit din nou cu Caragiale şi cu Toma, de data aceasta cu regizorul Liviu Ciulei, în Ghiţă Pristanda din «O scrisoare pierdută».”

În aşteptarea marilor roluri îşi risipeşte talentul în spectacole de divertisment. „Cântam în cuplete de bună calitate. Dacă aş cânta numai, înseamnă că m-aş contrazice. Muzica uşoară îşi are profesioniştii ei.”

Printre cele mai celebre piese muzicale interpretate se numără „Îmi acordați un dans”, „Cum am ajuns să te iubesc”, „Gioconda se mărită”, „Hei, coșar, coșar” și „Astă seară mă fac praf”. Fiul său, Ștefan Bănică junior, i-a urmat cariera atât în actorie, dar mai ales în muzică.

A format un cuplu pe scenă cu Stela Popescu în spectacole estivale de revistă pentru televiziune, apoi s-au despărţit.

„Experienţa revistei este foarte utilă meseriei noastre; în ceea ce mă priveşte nu am jucat într-un asemenea spectacol în teatru; platoul Tv este cu totul altceva. Umorul nu se poate cartela. Pentru a fi crezute, satira şi umorul trebuie să atace probleme majore.

Chelnerii, frizerii, bişniţarii nu mai prezintă nici un interes pentru un textier care se respectă. După mine, marele Muşatescu poate ţine afişul câteva stagiuni. Daţi-mi o revistă de altădată şi merg singur să cer un rol.

Cu Stela Popescu m-am întâlnit la televiziune şi cred că am făcut un lucru foarte bun. Cuplurile de succes nu prea rezistă vremii. Un cuplu are nişte legi ale lui (una dintre ele cere ca partenerii să fie de valoare apropiată). Un actor mare, personalitate mare, pretenţii pe măsură, capricii, aşisderea. Ce mai, două săbii nu pot încăpea într-o teacă. Stela e o mare artistă. După mine şi-a refăcut cuplul cu Alexandru Arşinel.”

Ştefan Bănică, despre teatru

Regizorul

“Regizorul trebuie să-ţi corecteze manierismele, automatismele, căci un mare regizor, pe lângă idei devastatoare, trebuie să aibă un ochi neiertător.”

Animalul în spectacol

„Jucam în «Escu», aveam drept partener un câine pe care Jorj Voicu îl ţinea în braţe. Nu ştiu din ce motive, interpretul a fost schimbat cu un pechinez. A receptat, totul a fost foarte bine la repetiţii. Seara, în scenă, eu, Jorj Voicu şi Astra Dan.

Când să dau replica, pechinezul începe să latre de mama focului. Mă apropii de Voicu şi-i şoptesc: «lasă-l pe mine!» Şi-l arunc în culise. Animalul se întoarce în scenă exact la graniţa dintre noi şi culise şi se pune pe lătrat. Cei din culise îl tentau cu mâncare, nu puteau ajunge să-l ia fără să fie văzuţi în sală, iar noi nu puteam continua. Din situaţia comică, devenise tragicomică! (Flacăra nr. 24 din 1983)

Despre cronicari

„Nişte tovarăşi de drum, de viaţă, care uneori se travestesc în inamici. Dacă piesa e proastă, ne răfuim între noi, cei din teatru, spectatorii ne întorc spatele, iar cronicarii ne ocărăsc.”

Cronica de teatru

„Cronica de teatru îl ajută pe actor. Şi pe mine m-a ajutat cândva. Jucam în «Escu». Un cronicar scria: Dacă n-am «trage» atât de Ştefan Bănică, ar fi un mare Iancovescu. Şi te asigur că de atunci n-am mai «tras» niciodată!”

Despre aplauze

„Îmi plac huiduielile, nu aplauzele. Publicul m-a cam sâcâit… Mă aflam în turneu, jucam o comedie. Câţiva dintre cei cocoţaţi la cucurigu nu ne dădeau pace. Lasă vorba, mă! Scurteaz-o!… Ia-o în braţe!… Pup-o mă! Pup-o! Am oprit spectacolul şi în faţa cortinei le-am ţinut un logos despre buna purtare. Apoi l-am invitat pe responsabilul instituţiei să-i poftească pe recalcitranţi afară, la fotbal! După păţanie spectacolul a fost… şi mai şi! N-a mai râs cineva. Mulţi s-au abţinut de teamă să nu greşească. Comedia noastră spumoasă şi poantele irezistibile au căzut în gol.” (Gong 87)

Foto cu Stefan Banica – Facebook Stefan Banica

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).