33 de ani de succese, de roluri, de bucurii, de necazuri, dezamăgiri; şi doar două interviuri. În asta constă cariera uriaşului actor fără şcoală de actorie, Ştefan Mihăilescu Brăila. A murit pe 19 septembrie, în 1996.
Un articol de Monica Andrei|18 septembrie 2015
Bărbatul cu nas enorm, chelie, ochi mici negri strălucitori, prea apropiaţi de nas, mic de înălţime, care mergea repede şi învârtea capul în stânga şi în dreapta, avea toate datele fizice care să-l împiedice să ajungă actor. Biografia sa n-a făcut istorie în viaţa teatrală, dar rolurile jucate au făcut senzaţie. Regizorilor le era frică de el şi-l distribuiau greu. Era un actor conştient de propria lui valoare.
Ştefan Mihălescu Brăila s-a născut pe 3 februarie 1925 şi a decedat pe 19 septembrie 1996. Copilul din flori, cu o mamă săracă ce-l crescuse singură, era îndrăgostit de teatru şi film. A trecut toate piedicile ca să urce pe scenă, iar, când a ajuns, a demonstrat prin personajele interpretate că şi-a meritat locul în teatru. Trecea uşor de la un registru la altul, de la burlesc la grotesc.
Avea 14 ani şi voia să meargă în America să se facă artist, căci văzuse multe filme la cinema. Se întâmpla în 1939; însă prietenul cu care se îmbarcase clandestin pe vapor lăsase acasă bilet de adio, aşa că părinţii acestuia i-au găsit. Peste ani, îi plăcea să spună: “Măi, eu eram mai bun decât Edward G. Robinson, Lino Ventura şi Louis de Funès la un loc”.
De la 16 ani a lucrat ca muncitor în port, salahor, apoi funcţionar. A absolvit în 1947 Conservatorul de muzică şi artă dramatică “G. Cavadia” şi s-a angajat la teatru. Avea 24 de ani şi strălucea pe scena brăileană. În 1956 joacă la teatrul din Baia Mare, iar în 1957, la propunerea doamnei Deleanu, vine prin concurs, la Teatrul “Giuleşti” din Bucureşti care se numea atunci Teatrul Muncitoresc.
A fost căsătorit cu Georgeta Rahtopol, actriţă la teatrul de păpuşi şi au avut împreună un băiat.
A studiat actoria pe cont propriu, iar când a citit sistemul lui Stanislavski şi-a răspuns frământărilor sale. Milita pentru simplitate şi sinceritate în joc: “sunt pentru o simplitate colorată şi strălucitoare. Şi asta e un proces chinuitor. Adică actorul să caute, să scormonească, să-şi verifice posibilităţile mereu”. Când n-a mai putut învăţa textul şi boala se agravase (avusese trei atacuri cerebrale, ultimul i-a fost fatal), după ce memoria l-a lăsat, i-a spus actorului Constantin Cojocaru: “Ţâcă, m-a pedepsit Dumnezeu că am părăsit teatrul. M-a pedepsit că am fost lacom şi am ieşit la pensie. M-a pedepsit şi mi-a luat cuvântul.”
Ștefan Mihăilescu Brăila despre teatru
În şcoala primară spuneam poezii mai bine decât alţii, în liceu imitam cu succes profesorii, iar în familie distram prietenii cu sunete şi improvizaţii – şi uite aşa, m-am trezit pe scenă.
La începutul carierei îmi plăcea să improvizez fără limite, mai ales în comedii, mă dedam la clovnerii. Şi într-o zi nu ştiu ce s-a întâmplat: poate observaţia unui coleg, poate a unui regizor, poate a unui spectator, nu ştiu ce m-a făcut să am revelaţia jocului curat. A inutilităţii improvizării rolului.
Totdeauna m-am considerat un tragedian. Mie mi-au plăcut dramele, mai ales cele de mare profunzime psihologică. Totdeauna mă voi feri să atrag atenţia spectatorilor că joc teatru. Totdeauna voi evita să pun în spinarea personajului mai mult decât este necesar pentru identificarea lui exactă de către public.
Eu intru în Teatru cu emoţie, ca la examen. Urc pe scenă cu sufletul la gură ca acum 20 de ani, când eram amator. Îmi place să fac publicul să râdă, dar când el râde, vreau să fie limpede de ce râde. Eu fac oamenii să iubescă şi să urască. Asta e profesia mea.
Artiştii, despre Ştefan Mihăilescu Brăila
Dorina Lazăr (actriță): „Am jucat alături de el la Teatul Giuleşti. Era uimitor. Îmi era frică de el. Circulau vorbe că era dificil, că era ciudat. N-a fost deloc aşa. A fost extrem de generos şi atent. A fost o plăcere să joc cu el. Era inepuizabil în comedie. Îl «furam» cu neruşinare. Am învăţat de la el ticuri comice, un fel al lui de a se mişca. Îşi lucra rolul cu o minuţiozitate de artizan şi cu o seriozitate de chirurg. Împroviza genial. Era aşa de grozav că uneori mă trasformam din actriţă în spectator, rămâneam cu gura căscată. Era la aceeaşi înălţime cu Toma Caragiu, George Constantin. Sunt mândră că l-am cunoscut. Pe scenă domnea peste spaţiu, ca un rege. Când juca crea o fascinaţie, avea ceva magnetic. Nu trebuie uitat. Era conştient de valoare genialităţii lui.”
Constantin Cojocaru (actor): „Avea candoare. Era un om cu vocaţia prieteniei. Era foarte conştiincios, nu era beţiv, suferea de stomac, dar când a venit în turneu, avea o sticlă mică plină de votcă. Era ca un medicament şi o ţinea în buzunarul de la piept.”
Florin Zamfirescu (actor): „Prin Ştefan Mihăilescu Brăila am cunoscut, personal, unul dintre cei mai mari actori români. Un actor cu un uriaş instinct de scenă, cum îşi poate dori orice public. Am repetat cu el, din păcate foarte puţin, în piese periferice şi neimportante pentru amândoi. Asta mă mâhneşte. Dar am repetat cu Alexa Visarion, “Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, un proiect neterminat. Era un actor care nu trişa niciodată, avea transfigurare pe scenă. Ştia cine e şi cât valorează pe scenă. Nu suporta să stea la coadă la salariu. Venea, intra, dând pe toată lumea deoparte, care nu spunea nimic. Avea complexul înălţimii nu al studiilor. Şi nasul, i se părea că e prea mare şi urât. Am fost certaţi vreo trei ani, nu-mi răspundea la salut. Cântam odată, într-o deplasare, în maşină. Şi meşterul Brăila a început să injure. Îl deranjam. M-am întâlnit în 1992 ultima oară. A venit la mine la “Odeon” unde eram director, mai avea câteva luni de trăit, era degradat. L-am dus la “Medicine du Monde”. Nu l-au putut ajuta. A plecat de acolo cu o sacoşă plină cu vitamine. A murit prea devreme, a jucat prea puţin.”
Emil Hossu (actor): „Pentru mine actorul Brăila înseamnă primele mele spectacole care m-au făcut ACTOR ce dă autografe, după “Ciuta” în regia lui Geo Saizescu montată în TVR, în 1965. A început să mă oprească lumea pe stradă şi să mă recunoască. A învăţat actoria singur vizionând filme, opt ore pe zi. Chaplin a fost modelul lui.”
Cătălina Buzoianu (regizor): „Îl cunosc de la Brăila de unde eram amândoi. Am fost prietenă cu soţia lui, actriţă, la teatrul de păpuşi. Avea o ştiinţă a povestirii. Povestirile lui îmi dezvăluiau un aspect al Brăilei pe care nu l-am ştiut decât prin el. Hazul lui era special. Umorul lui intra într-o zonă halucinantă. De la început a fost un actor serios. Când punea picorul în scenă totul înflorea în jurul lui, cu graţie şi fineţe. Putea juca orice.”
Geta Panamarenco (sufleor): „Făcuse dependenţă de mine. Vroia să mă ştie acolo la locul meu. La “Ordinatorul”, îi plăcea rolul, avea mereu panica uitării. Avea un carneţel unde era notat textul. Purta carneţele mici. În unul avea textul pe care-l avea de învăţat, în altul scria telefoanele doamnelor şi în al treilea îşi nota banii, socotelile. Când uita textul trecea ca pe avarie, ca în beţie. Personajul se îmbăta. Avusese primul atac cerebral. S-a bucurat când l-am sunat. Eram fascinată de actoria lui şi de felul cum devenea fericit când urca pe scenă. Făcea glume, era poznaş, improviza. Şi-a dorit să joace în piese scrise de Molière, Shakespeare, Caragiale.”
Lucian Giurchescu (regizor de teatru): „Primul spectacol Brecht pus la noi, “Domnul Puntila şi sluga sa, Matty”, în 1959, unde Brăila făcea Puntilla, doamna Deleanu a făcut propunerea. În acea perioadă a fost în turneu “Berlinar Ensemble” cu Helene Weigel în “Mutter Curage”. Când Radu Beligan a întrebat-o pe Helene despre “efectul de distanţare” la conferinţa de presă, ea a răspuns că dacă cineva vrea să afle să se ducă să vadă la Teatrul “Giuleşti” spectacolul amintit. Brăila a fost magnific în rol. Talentul nu ajunge când e vorba despre Brecht.”
Dinu Cernescu (regizor de teatru): „L-am văzut în acele extraordinare spectacole, “Baia” de Maiakovschi, “Aristocraţii” lui Pogodin, “Domnul Puntilla”, de Brecht. Orice comic ar fi pălit în faţa lui. În “Escu” de T. Muşatescu la final, ţinea un discurs cocoţat pe scaun, adormea şi pica. Partenerii de scenă trebuiau să-l prindă. Brăila nu adormea nicidoată în acelaşi moment şi în acelaşi fel. Făcea zeci de variaţiuni. Cădea în faţă sau în spate, de fiecare dată altfel. Scena era mereu proaspătă.”
Ion Vova (realizator radio): „Era un actor grozav. Dotat de la natură. S-a ridicat din mişcarea teatrului de amatori. Pe bunica lui o chema Brăila. Şi-a luat numele ca să nu se confunde. Erau doi Ştefan Mihăilescu. Avea intuiţie. Avea har. Era “As” în comedie. Un interpret rafinat. Nu îngroşa nu vulgariza. Avea dicţie de radio. Avea respect pentru cuvânt.”
Dan Puican (regizor radio): „L-am cunoscut în 1956, la Baia Mare, eram amândoi actori acolo. Îşi construise rolul cu o minuţie de ceasornicar. S-a impus în lumea teatrală românească. La 32 de ani a luat şi premiu. Când am regizat la radio „Take , Ianke şi Cadîr” de V.I. Popa, interpreta Cadâr. Nu cred că a mai atins cineva marea creaţie a lui Brăila în acest rol, Cadâr. A jucat la radio până a murit. Era fantastic, juca orice, mă inspira. Vocea lui în spectacolele jucate la radio a rămas în “Fonoteca de aur”.”
Ioana Bogdan (TVR): „Umplea cadrul cu o varietate fabuloasă în gesturi, ocheade aruncate de-a stânga, dreapta nasului imens, agresiv şi comic, însoţind totul cu un glas de taur furios sau cu mlădieri mieroase, unsuroase, “aparté-uri” duplicitare bine plasate. Există în Arhiva TVR” momente vesele” care pot fi adevărate lecţii de arta actorului.”
Chira Dragomir (cumnata): „În drumul lui spre rol, existau crize de isterie, de cabotinism, de infatuare, de milă pentru el însuşi. Inventa nişte chestii, apoi exploda. Doamna Deleanu l-a reamarcat în trupele de amatori unde juca şi l-a luat la Teatrul din Giuleşti, pe care-l conducea. În familie, la petreceri, cânta romanţe, cântece de petrecere, melodiile tinereţii lui: “La căsuţa albă”, “Iubesc femeia”, “Du-mă acasă măi tramvai”. Juca table pe bani ore în şir de unul singur, şi-şi înjura adversarul imaginar colorat şi cu vehemenţă. Alexandru Tocilescu a jucat table pe bani cu el şi a câştigat partida, dar nu şi-a primit banii: “Ai avut noroc, de aceea ai câştigat, nu pentru că ştii să joci. Ar fi necinstit să-ţi dau banii” îi spusese. Mâncarea şi amorul îl făceau fericit, dar banii erau pentru el suprema importanţă. Fiind sărac în copilărie devenise zgârcit. Circula cu clasa a II-a la tramvai, cumpăra “Sportul popular”, îl citea şi-l revindea.”
Georgeta Rahtopol (soţia): „Aveam 8 cereri în căsătorie şi l-am ales pe el. Când m-a cerut în căsătorie mi-a spus: să nu cumva să ai zestre. Asta mi-a stârnit interesul. Eram o mireasă fără zestre, deşi aparenţele erau altele. Mama mea era croitoreasă, îmi făcea rochii apretate şi cochete. Au urmat 46 de ani de căsnicie. Avea respect pentru familie. Era copil din flori şi vroia să avem 11 copii. I-au plăcut femeile uşoare. Nu s-a arătat în faţa mea. Avea în Piaţa Amzei o casă unde se ducea şi dormea pe acolo… I-a plăcut să am tot, să nu-mi lipsească nimic. Nu făcea niciun rol fără să stăm de vorbă, fără să lucrăm împreună.”
(Sursa Rodica Madache – O carte atipică despre un actor atipic Stefan Mihailescu Braila)
