Topul celor mai bune filme care au putut fi văzute în premieră în România în 2016 este împărţit în trei. Un clasament de 10 poziţii include cele mai îndrăzneţe filme distribuite în cinematografe. Apoi, un top cu câteva filme exclusiv din festivaluri şi trei recomandări de documentare.
Un articol de Ionuţ Mareş|18 decembrie 2016
Topul celor mai îndrăzneţe filme distribuite în 2016 în cinematografe conţine numai titluri care au avut premiera în sălile din România în acest an (deşi unele dintre ele au fost lansate încă de anul trecut în diverse festivaluri din străinătate sau în reţeaua de distribuţie din alte ţări).
Acest prim top nu cuprinde, prin urmare, filme importante care, deşi au fost distribuite în cinematografe în 2016, au rulat în festivaluri de la noi încă din 2015 și au prins topurile personale din acel an. Este cazul, în special, al unor titluri precum „Arabian Nights. Vol. 1-3”, al portughezului Miguel Gomes, şi „Cemetery of Splendour”, al thailandezului Apichatpong Weerasethakul.
Pe de altă parte, alte câteva titluri cunoscute sau realizate de mari regizori – şi lansate tot în 2016 în cinematografe – nu au prins topul, şi asta pentru că le-am considerat mai puţin îndrăzneţe decât cele 12 titluri de pe primele 10 poziţii. Dintre ele ar merita menţionate „Mustang”, de Deniz Gamze Ergüven, „The Hateful Eight”, de Quentin Tarantino, „Youth”, de Paolo Sorrentino, „The Revenant”, de Alejandro González Iñarritu, „Hail, Caesar!”, de Joel şi Ethan Coen, „Love”, de Gaspar Noe, „The BFG”, de Steven Spielberg, sau „Album”, de Mehmet Can Mertoğlu.
Cel de-al doilea top include filme care au putut fi văzute în România deocamdată doar în festivaluri în 2016 (unele ar putea să ajungă în reţeaua de distribuţie anul viitor). Este un clasament mai restrâns, de doar cinci poziţii şi un bonus (şi asta parţial pentru că am ratat câteva filme cu o bună primire critică şi care au putut fi văzute în câte un festival în România, printre care „Paterson”, de Jim Jarmusch, şi „Rester vertical”, de Alain Guiraudie; dar şi titluri precum „American Honey”, de Andrea Arnold, „The Salesman”, de Asghar Farhadi, sau „Juste la fin du monde”, de Xavier Dolan, acestea urmând a fi lansate în 2017 în cinematografe). Dintre filmele titrate, dar pe care nu le-am considerat suficient de îndrăzneţe, se remarcă „I, Daniel Blake”, al lui Ken Loach (Palme d`Or).
Ultimul top conţine trei recomandări de documentare văzute în festivaluri în România – tot atâtea mari filme. Trei stiluri diferite de a realiza documentar, fiecare stimulativ într-un fel neaşteptat.
Topul celor mai bune filme de ficțiune distribuite în 2016 cinematografe:
1. „Fiul lui Saul” (2015) – regizat de ungurul László Nemes
Camera de filmat este aproape nedezlipită de chipul protagonistului Saul, care devine de altfel singurul reper pentru spectator, ultimul semn al vieţii într-un asalt necontenit de orori sugerate, lăsate în afara cadrului sau în unsharf.
2. „Francofonia” (2015) – regizat de rusul Alexander Sokurov
Un film-eseu de o libertate stilistică și formală remarcabilă. O elegie deloc încrâncenată, ba chiar autoironică, despre paradoxurile istoriei. Şi o meditaţie relaxată despre rostul artei.
3. „Sieranevada” (2016) – regizat de românul Cristi Puiu
Vorba jurnalistei și scriitoarei Lavinia Bălulescu, „Sieranevada” ne aduce „aminte că morții suntem noi”. Cristi Puiu menţine un dificil echilibru între gravitate şi frivolitate, între seriozitate și farsă, de aceea trecerea de la comic la dramatic, de la râs la plâns, se face cu o uşurinţă neaşteptată.
4. „The Handmaiden” (2016) – regizat de sud-coreeanul Park Chan-Wook
Un film străbătut de o ironie colosală. Un profund film de autor care jonglează cu lejeritate cu mai multe genuri, contopind, printr-un decupaj discret, plasticitatea în cele mai firești cadre.
5. „Trois souvenirs de ma jeunesse” (2015) – regizat de francezul Arnaud Desplechin
Un film despre memorie, în trei părţi – fiecare realizată într-un stil diferit. Un elogiu adus tinereţii şi lui François Truffaut.
6. „Toni Erdmann” (2016) – al regizoarei germane Maren Ade
Filmat în bună parte în România, „Toni Erdmann”, al treilea lungmetraj al lui Maren Ade, este o dramedie despre rolurile sociale şi măştile familiale spre care ne împinge viaţa şi de care ne este teamă să scăpăm pentru a redeveni noi înşine.
7. „Queen and Country” (2014) – regizat de britanicul John Boorman
Noul film al veteranului regizor britanic John Boorman, „Queen and Country”, un sequel la clasicul „Hope and Glory” (1987), este plin de umor, de nostalgie, de tandreţe, de dramatism la foc mic, de satiră.
8. „The Neon Demon” (2016) – regizat de danezul Nicolas Winding Refn
”The Neon Demon”, noua nebunie a lui Nicolas Winding Refn, arată că şi un film prost poate să fie al naibii de bun. Trebuie doar să nu aibă conştiinţă de sine, să nu-şi impună nicio limită, mai ales când vine vorba de a se lăfăi în kitsch, să fie ca un coşmar de la un capăt la altul. O stilizare atât de deşănţată, încât totul devine pură abstractizare. Un film despre cum nu e loc de frumuseţe acolo unde e doar moarte.
9. „Julieta” (2016) – regizat de spaniolul Pedro Almodovar
Incursiunea sentimental-subiectivă în propriul trecut al protagonistei capătă aspectul unei căutări ca într-un film noir, de suspans (idee întărită de muzica sugestivă a compozitorului Alberto Iglesias), doar că la Almodóvar „ținta” este împăcarea Julietei cu sine însăși, regăsirea unei liniști interioare demult pierdute. Privit astfel, „Julieta” este un neașteptat thriller al sentimentelor.
&
„Carol” (2015) – regizat de americanul Todd Haynes
Spre deosebire de o abordare deja clasică a unui astfel de subiect, scenarista Phyllis Nagy şi regizorul Todd Haynes nu pun apăsat accentul pe ciocnirea directă – şi, de altfel, previzibilă – dintre apropierea celor două femei, Therese (Rooney Mara) şi Carol (Cate Blanchett), şi intoleranţa societăţii. Nu aici este sursa tensiunii la foc mic pe care se sprijină totuşi filmul. Interesul se îndreaptă mai mult spre dificultatea ca însăşi protagonistele să îşi conştientizeze şi să îşi asume pe deplin sentimentele una faţă de cealaltă şi să îşi depăşească limitările – impuse de convenţii, de educaţie, de statut social.
10. „Spotlight” (2015) – regizat de americanul Tom McCarthy
Sunt redate uzura şi rutina din viaţa unei redacţii (în acest caz, a mini-departamentului de investigaţii speciale), însă insistenţa pe astfel de momente aparent nespectaculoase, reluate permanent pe parcusul celor aproape două ore, ajunge să fie de fapt substanţa filmului. Destul de repede devine evident că scopul de a aduce la lumină abuzurile preoţilor catolici este la fel de important ca mijlocul prin care se ajunge la acest adevăr.
&
„Arrival” (2016) – regizat de canadianul Denis Villeneuve
Un film SF de atmosferă – lent şi plin de suspans şi de mister. Printr-o regie subtilă, Denis Villeneuve reuşeşte să inducă o nelinişte permanentă – însă nu una în care predomină teama, ci mai curând aşteptarea, curiozitatea.
Topul celor mai bune filme de ficțiune prezentate exclusiv în festivaluri în România:
1. „Aquarius” (2016) – regizat de brazilianul Kleber Mendonça Filho
Un film deopotrivă politic și poetic, cu o cromatică și o muzicalitate cum rar se văd în cinema și cu o eroină de legendă antică, jucată fermecător de Sônia Braga.
2. „Ma Loute” (2016) – regizat de francezul Bruno Dumont
Un film inclasabil, burlesc, straniu, o satiră la adresa stereotipurilor sociale și a reflexelor omenești, în care caricatura capătă dimensiuni cosmice.
3. „Elle” (2016) – regizat de olandezul Paul Verhoeven
Un film provocator care vine parcă dintr-o altă epocă cinematografică, una în care sfidarea oricărui conformism era norma, nu excepția. O Isabelle Huppert strălucitoare.
4. „L’avenir” (2016) – al regizoarei franceze Mia Hansen-Løve
Portretul tandru unei femei (jucată impecabil de Isabelle Huppert) nevoite să se confrunte cu realităţile unei vârste şi ale unei societăţi în schimbare.
5. „Peace to Us in Our Dreams” (2015) – regizat de lituanianul Sharunas Bartas
Un film contemplativ, dar bogat în dialoguri filosofice – o ruptură faţă de tradiţia filmelor aproape lipsite de dialoguri ale lui Sharunas Bartas.
&
„It’s Not the Time of My Life” (2016) – regizat de ungurul Szabolcs Hajdu
Câştigător al Globului de Cristal la Festivalul de la Kalovy Vary, noul film al lui Szabolcs Hajdu, o producţie independentă şi cu un buget foarte mic, este un Kammerspiel despre vise neîmplinite, regrete şi rutina apăsătoare a vieţii de cuplu şi de familie.
Bonus: „The Woman Who Left”, filmul de aproape 4 ore cu care regizorul filipinez Lav Diaz a câştigat Leul de Aur la Veneţia în acest an. Un film îndrăzneţ, solicitant, realizat aproape doar din cadre alb-negru de câteva minute fiecare.
Topul celor mai bune documentare prezentate exclusiv în festivaluri în România:
1. „Fuocoammare” (2016) – regizat de italianul Gianfranco Rosi
Un portret deopotrivă tandru şi dureros al lumii pe care o trăim. Un film în care, printr-un montaj elegant, este sugerat eternul echilibru între viață și moarte. Premiat cu Ursul de Aur la Berlin.
2. „The Event” (2015) – regizat de ucraineanul Serghei Loznița
Un documentar construit exclusiv din imagini de arhivă, în care atenția este pe dinamica mulţimilor, pe energia oamenilor ieşiţi în stradă la (fostul) Leningrad în august 1991, în timpul evenimentelor care au dus la căderea URSS.
3. „Under the Sun” (2015) – regizat de rusul Vitaly Mansky
Vitaly Mansky deconstruiește propagada (în acest caz, cea teribilă din Coreea de Nord) folosindu-se de una din trăsăturile limbajului cinematografic – durata, și de capacitatea intrinsecă a aparatului de filmat de a capta o realitate pe care privirea obișnuită o ratează și care nu poate fi mascată de nicio mașinărie totalitară.
