Ultimele ore din viața Tinei Barbu
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-tinei-barbu/

Printre numeroasele poveşti întunecate rămase în istoria tulburată a anilor 1950 s-a rătăcit şi povestea demnă de film a unei actriţe care fascinase în mult admiratul interbelic, sub numele de scenă Tina Barbu.

Un articol de Dana Ionescu|28 martie 2023

În cumplitul an 1949 s-au pierdut nenumărate vieți nevinovate din cauza comuniștilor însetați de schimbare, făcută de foarte multe ori cu prețul sângelui. Decisiv în istoria neagră a totalitarismului românesc, anul 1949 ar trebui scris cu roșu, culoarea sângelui, culoarea vieții. Pentru mulți, a vieții care a devenit de netrăit.

În noaptea 2-3 martie 1949, Securitatea a ridicat, în baza decretului 83, emis cu doar o zi înainte, 8 528 de persoane. Acestea, provenind din familii de proprietari de pământ, au fost deportate pe o perioadă necunoscută, în spații de tortură. Unele și-au găsit sfârșitul, unora li s-a pierdut urma, altele au supraviețuit o vreme. În noaptea aceea neagră a fost ridicată de la moșia sa din Rușavățu și doamna Aretina Rușavețeanu, trecută de șaizeci de ani, diabetică.

E foarte probabil ca numele ei să nu-i spună absolut nimic cititorului de astăzi. E la fel de probabil ca nici Tina Barbu să nu fie un nume de care să-și aducă aminte mai mult de câteva persoane. Aretina Rușavețeanu fusese, cu niște decenii în urmă, Tina Barbu, actrița cu calități speciale care cucerise publicul într-un București modern, care descoperea cu nesaț bucuriile teatrului.

Pe 21 martie 1949, Aretina Rușavețeanu își trăia ultimele clipe din viața pământească departe de casă, departe de apropiați, departe de sine însăși, după săptămâni de degradare și chin, accelerate de lipsa de medicamente. Îmbătrânită și însingurată, îngândurată ca pe vremea când învăța concentrată un rol, plimbându-se absentă prin grădină, actrița de odinioară părăsea o viață ce devenise de nesuportat, o viață rămasă fără adevăr, fără bucurie, fără putere în fața noii orânduiri.

Dacă derulăm înapoi filmul absurd care a fost viața Aretinei Rușavețeanu, începem de la secvența finală din 21 martie 1949: moartea de la capătul comei diabetice, survenită nu se știe exact cum, nu se știe exact când, nu se știe exact unde. Moartea adusă de slujitorii zeloși ai Securității. Un martie întunecat, greu, absurd, urmând după niște ani trăiți departe de agitația capitalei, la conacul marelui moșier și magistrat Constantin Rușavețeanu, soțul ei, stins din viață în 1943. Aflat la Rușavățu, pe Valea Buzăului, conacul de-acum fără viață nu putea să sfârșească decât rechiziționat de comuniști.

Dincolo de măștile scenei

Doamna care-și încheia socotelile cu viața în 21 martie 1949 ar fi putut însă, la fel de bine, să le fie pe plac comuniștilor. Dacă nu ar fi devenit soția unui moșier. Dacă ar fi ales altfel, poate că ar fi rămas fata săracă, dintr-o familie modestă, care reușește, grație talentului, abnegației și, desigur, grijii partidului pentru omul de jos, să ajungă repede pe prima scenă a țării. Dar nu a fost așa.

Pentru ochiul vigilent al noi stăpânirii, care urmărește zi și noapte viețile cetățenilor, doamna retrasă la moșie întruchipa o ordine desuetă și nocivă, o viață veche, care trebuie abolită și înlocuită cu viața nouă, strict reglementată de partid. În noaptea în care au arestat-o, poate că agenții Securității nu știau că au în față o actriță pe care spectatorii o așteptau cândva cu sufletul la gură să intre în scenă. O așteptau și în sensul că aveau răbdare, pentru că se întâmplatsede mai multe ori ca Tina Barbu, copleșită de emoții, să amâne intrarea în spațiul acela la care se uită avid atâția ochii din întunericul sălii.

Încet, încet, actrița însă părăsise complicata lume a Thaliei. Cu pași mici, făcând tentative, lucrând cu sine însăși, îndreptându-se spre gestul decisiv. Până când, în cele din urmă, nu a mai dorit să pășească pe scenă și a ales să trăiască retrasă, departe de agitația vieții artistice.

Un destin sub semnul întrebării

Scena intrase în viața ei simplă în urma unei întâmplări din cele care schimbă o traiectorie. Pe fata de țăran venită la București să devină ucenică într-un atelier de croitorie o auzise un politician când recita o poezie, o plăcuse și o îndemnase să-și încerce norocul la Conservator. În 1906, tânăra fără nicio legătură cu lumea teatrului fusese admisă la clasa de actorie a cunoscutei Aristizzei Romanescu.

Nu trecuseră nici doi ani și tânăra de 23 de ani debutase direct la Teatrul Național, unde convinsese din prima cu personajul ei din „Rivala” de Henry Kistemaeckers. Apoi, câțiva ani, se impusese, jucând în mai multe spectacole, prin calitățile ei, își făcuse un public al ei, care scria la teatru să întrebe despre actrița aceasta misterioasă, cu o privire imposibil de descris, care uneori dispare și este de negăsit.

De dispărut, nu avem cum ști de ce dispărea și unde. Cercetătorul de astăzi nu are la dispoziție documente și nu poate decât să opteze pentru ipoteza nevoii de retragere. Fire retractilă și solitară, Tina Barbu simțea nevoia de a se retrage pentru a putea merge mai departe. Și a mers mai departe, dar până la un moment dat.

Ce a determinat acest moment să fie atunci, și nu altcândva, nu avem cum să știm. Știm însă că după o pauză în care și-a pus pe jar admiratorii, s-a întors, jucând în trupa înființată de actrița Marioara Voiculescu.

Dar n-a trecut mult și a făcut pasul hotărâtor: după doar câțiva ani de teatru la cel mai înalt nivel, s-a retras. Să fi fost la mijloc un imperativ dictat de soț, magistratul Constantin Rușavețeanu, căci povestea se petrece în prima partea a secolului XX? Să fi fost decizia ei urmarea efortului constant pe care îl presupune actoria, a renunțărilor inevitabile, a complicațiilor și a consumului sufletesc? Întrebarea rămâne și astăzi, când numele acesta s-a pierdut pe veci, inclusiv din istoria ciudată și incompletă a teatrului. Rămâne împreună cu impresiile și comentariile notate de câțiva oameni de teatru, cu câteva fotografii alb-negru din Belle Epoque și veșnic legat de alt nume, scris în arhivele însângerate ale Memorialului de la Sighet: Aretina Rușavețeanu.

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).