Romanul „Natură umană” de Serge Joncour, din care vă oferim un fragment, este laureat al Prix Femina 2020 şi a apărut de curând şi în limba română, în prestigioasa colecţie de traduceri din literatura universală „Biblioteca Polirom”, coordonată de Dan Croitoru.
Un articol de Ziarul Metropolis|5 aprilie 2023
În 2023, colecția „Biblioteca Polirom” împlinește 25 de ani.
Din iulie 1976, una dintre cele mai secetoase veri ale secolului, până în decembrie 1999, lună marcată de ploi diluviene, Natură umană evocă mai bine de douăzeci de ani din istoria Franţei şi a mapamondului (explozia centralei de la Cernobîl, sfârşitul URSS, venirea la putere a lui François Mitterrand, dezastrul ecologic provocat de scufundarea petrolierului Erika). Acţiunea se petrece în Franţa rurală, în departamentul Lot, o zonă izolată, mai puţin supusă schimbărilor precum apariţia noilor tehnologii şi infrastructuri şi regulilor comerţului global. Alexandre, care a crescut la ferma lui din Lot, alături de cele trei surori, îşi doreşte să-şi ducă mai departe viaţa la fel, dar va trebui să facă concesii pentru a supravieţui. Romanul este un imn închinat pământului, un omagiu adus agricultorilor şi o analiză a schimbărilor radicale care au marcat modul de viaţă în ultimii ani ai secolului XX şi care prefigurează catastrofele climatice viitoare. Este o mare carte a naturii umane, ce atrage atenţia asupra umanităţii noastre aflate în pericol.
„În acest roman magistral ce străbate un sfert de secol, Serge Joncour ne atrage în vârtejul unei societăţi care-şi pierde capul, stăruind într-o productivitate tot mai nebunească.” (Page)
„Curgător, ritmat, plin de suspans; un mare roman popular, în sensul nobil al cuvântului.” (L’Opinion)
„O epopee rurală fascinantă, dublată de o frescă politică şi socială cu accente critice.” (Le Parisien)
„Un roman luxuriant ca natura.” (France Dimanche)
Serge Joncour (foto), unul dintre cei mai apreciaţi scriitori francezi ai generaţiei sale, s-a născut la Paris, în 1961. Şi-a dorit încă din copilărie să devină scriitor, făcându-şi debutul literar în 1998, cu romanul Vu, distins un an mai târziu cu Prix Jean-Freustié. I-au urmat, printre altele, U.V. (2003), care a obţinut Prix France Télévisions şi a fost ecranizat, L’idole (2004), adaptat, de asemenea, pentru marele ecran în 2012, Que la paix soit avec vous (2006), L’Amour sans le faire (2012), L’Écrivain national (2014), pentru care i s-a decernat Prix des Deux Magots, Repose-toi sur moi (2016; Contează pe mine, Polirom, 2017), distins cu Prix Interallié, şi mai multe volume de povestiri. Cărţile sale au fost traduse deja în peste douăzeci de limbi.
Fragment din romanul NATURĂ UMANĂ de Serge Joncour
Traducere din limba franceză și note de Mădălin Roșioru. Editura Polirom, 2023
Sâmbătă, 12 iulie 1980
În privinţa aceea Giscard câştigase. În vecii vecilor avea să rămână drept Preşedintele care atârnase fire cauciucate, negre, de‑a lungul şoselelor, întinse între pini morţi. Graţie lui toată lumea avea telefon, precum la oraş aşa şi pe văi, ba chiar şi la munte. Firele negre ale lui Giscard se răspândeau peste tot în mediul rural. La limită, ar fi fost o ruşine ca pe drumul ce duce spre casa ta să nu existe nici cel mai mic stâlp ori fir de ceva, ar fi însemnat că erai chiar pe dinafară. Încă o luptă pe care moş Crayssac o pierduse. Cam ca la Larzac, fiindcă, deşi nu slăbea, lupta tot nu era câştigată. Totuşi, bătrânul ţăran continua să‑şi adune tovarăşii în Aveyron şi, de fiecare dată când mergea pe‑acolo, fără să sufle o vorbă nimănui, Alexandre îl scotea din încurcătură, fie dându‑i caprele afară dimineaţa, fie aducându‑i‑le seara acasă, văzându‑se chiar nevoit să i le şi mulgă când li se umpleau ţâţele. Oricum, moşneagul nu zăbovea niciodată prea mult pe acolo, în general se întorcea noaptea târziu, cu fostul poştaş şi Citroënul lui Ami 6 break.
Necazurile lui cu jandarmii nu‑l potoliseră. Crayssac urca la luptă o dată la două săptămâni, fie cu poştaşul ieşit la pensie, fie cu gaşca de hipioţi care se aciuaseră către Lalbenque, din fericire încă nu‑i ceruse niciodată lui Alexandre să‑l ducă acolo cu maşina. Lupta dura de zece ani şi, ca să continue, erau nevoiţi să vină fără contenire cu idei noi. După marşuri şi slujbe, le venise rândul picnicurilor şi concertelor, ocupărilor de spaţii deschise şi acţiunilor în forţă, precum slobozirea oilor în prefectură. Iar de vara trecută legiuni de orăşeni veneau să le dea o mână de ajutor la muncile câmpului sau la reparatul acareturilor, la degajarea drumurilor sau la ridicarea stâlpilor de telefon căzuţi.
Se făcuseră zece ani de când militanţii întreţineau flacăra sfântă a luptei, totuşi inamicul cu care se confruntau nu era fitecine, provocau nici mai mult, nici mai puţin decât armata celei de‑a cincea puteri mondiale, adică soldaţi echipaţi cu puşti mitralieră şi cu tancuri, care uneori se lansau în exerciţii de luptă, trăgând cu muniţie de 105, chiar dacă, din fericire, până atunci, nu trăseseră decât în gol.
De când era mic copil, Alexandre îl auzea pe Crayssac vorbind despre revoltă. Încăpăţânarea lui impunea respect. Bătrânelul îşi ducea viaţa aşa cum se trăise de secole întregi prin partea locului şi, în afară de electricitate şi de aparatul de radio pe unde scurte, la el acasă era chiar ca‑n Evul Mediu. De fiecare dată când Alexandre mergea să‑l vadă, se posta în faţa lui, accepta ţigara pe care moşneagul tocmai o rulase, de parcă era o ofrandă mirifică.
— Ştii ce avantaje au oile faţă de ţărani?
— Nu!
— Au o moacă simpatică.
— Nu văd legătura.
— O oaie pare simpatică, tare de treabă, ca o tufă de lână numai blândeţe.
— Păi, ai văzut tu pe cineva să se teamă de‑o oaie, nu, ei bine, pe Larzac, graţie oilor s‑au bucurat ţăranii de susţinerea tuturor, atât a hipioţilor, cât şi a orăşenilor, a catolicilor şi a comuniştilor, a tuturor… Crede‑mă că, dacă acolo ar fi crescut curci, porci sau tauri, n‑ar fi mers niciodată la Larzac, înţelegi?
— Poate că sunt drăguţe oile, totuşi nu prea le duce capul.
— Aşa e, dar poliţaii lui Debré habar n‑au!
Se făcuseră zece ani de când militanţii întreţineau flacăra sfântă a luptei, totuşi inamicul cu care se confruntau nu era fitecine, provocau nici mai mult, nici mai puţin decât armata celei de‑a cincea puteri mondiale, adică soldaţi echipaţi cu puşti mitralieră şi cu tancuri, care uneori se lansau în exerciţii de luptă, trăgând cu muniţie de 105, chiar dacă, din fericire, până atunci, nu trăseseră decât în gol.
