Adevărurile stau dincolo de definiţii, de suprafeţe, de prezenţe. Iar prezenţele funcţionează diferit: arată sau ascund. La fel e şi în cazul actorilor şi al actriţelor.
Un articol de Dana Ionescu|23 iulie 2021
Prezentă, chiar foarte prezentă în viața teatrală și cinematografică a ultimilor ani, Fanny Ardant mizează în continuare pe un anumit efect de surpriză. Și nu greșește. În ultimul deceniu, numeroase prezențe la festivaluri de teatru și turnee și experimente mai cunoscute și mai puțin cunoscute au conturat un fel de întoarce a actriței la teatru. Asta, pentru cei care o știu numai din filme, căci povestea ei de dragoste cu teatrul, care e „ca un soț integru”, spre deosebire de cinema, care e „ca amantul”, nu s-a încheiat, de fapt, niciodată, ci doar a luat pauze. La Paris și în alte orașe spectatorii au putut s-o vadă în „Des journées entières dans les arbres” după Marguerite Duras sau în „L’Année de la pensée magique” după Joan Didion, ambele puse în scenă de Thierry Klifa. În 2015, la Festivalul Internațional de Teatru de la Avignon, a venit cu o propunere surprinzătoare: spectacolul „Cassandra”, după texte de Christa Wolf, montatla Geneva de Hervé Loichemol, cu Namascae Lemanic Modern Ensemble, și reprezentat apoi la Opera Grand Avignon. În același an, la Théâtre du Châtelet din Paris, a apărut cu Gérard Depardieu și Isabella Rossellini în spectacolul special „The Ingrid Bergman Tribute”. În treacăt fie amintit, Fanny Ardant, care a participat de-a lungul anilor la o mulțime de turnee, a venit și în România pentru a filma „Cendre et sang”, primul film pe care l-a regizat, și pentru trei reprezentații ale spectacolului „Music Hall”, regizat de Lambert Wilson.
Prin aproape 100 de filme, zeci de spectacole de teatru, multe premii importante și încercări de regie – de film și operetă, Fanny Ardant și-a găsit un loc sigur în cinematografia europeană. Și joacă mai departe cu plăcere, cu versatilitate și umor, folosindu-și deopotrivă latura tragică și latura comică, atributele unei prezențe ușor de ținut minte și aura unei ființe care parcă scapă printre degete, indiferent de rol.
Între latura religioasă, care a prins rădăcini din copilărie, și femeia rebelă, care a prins aripi prin întâlniri cu artiști deloc convenționali, personalitatea actriței se definește în timp prin laturi complementare. Portretul ei se luminează și se întunecă, păstrând multe zone de nepătruns.
În ce sens e Fanny Ardant o ființă religioasă? Răspunsul l-a dat ea însăși direct, într-un interviu: „Sunt, într-un fel, religioasă, dar foarte liberă. Nu cred în legea Bisericii. Poate pentru că am fost educată de călugărițe. Dar mă rog să fiu iertată pentru relele pe care le-am făcut. Rugăciunea te ajută și să te simți mai aproape de o lume pe care n-o vezi, de toți cei care au plecat dintre noi și pe care i-am iubit.”
Și în ce sens e Fanny Ardant rebelă, ca s-o descriem cu un cuvânt devenit el însuși convențional? Dacă a fi rebel înseamnă doar a ignora convențiile și conivențele, a-ți urma instinctul și convingerile, a sfida așteptările și a-ți asuma consecințele sincerității fruste, atunci, da, Fanny Ardant poate fi încadrată în galeria rebelilor. „Spuneam «nu» oricui și la orice. Pentru mine, a fost întotdeauna important să spun «nu» oricui și la orice. Am făcut-o din instinct, fără să mă gândesc deloc. Nu voiam să fiu o fată populară”, a explicat actrița mai târziu o fire în care cineaștii și oamenii de teatru au găsit zone ofertante de explorat.
François Truffaut și „un fel de vibrație”
În 1981, François Truffaut, care o văzuse la teatru, i-a dat primul ei rol dintr-un film: „Femeia de lângă mine”. Și tot el o va distribui în „De-ar veni odată duminica!”, care va fi ultimul lui film. Joséphine, fiica ei cu regizorul, se va naște cu câteva luni înainte de moartea lui. Peste mulți ani, actrița va explica într-un interviu în „L’Express” că drumul ei în artă i se datorează lui Truffaut: „Cred că marca lui de neșters este energia lui intensă și dragostea absolută pentru cinema. Și, de asemenea, onestitatea lui. Dorința de a-și face propria casă de producție ca să rămână liber. Și libertatea lui a făcut din mine ceea ce sunt. Când m-a luat să joc «Femeia de lângă mine», eram catalogată drept actriță de televiziune, după serialul «Doamnele de la malul mării». Dar lui nu i-a păsat.”
La rândul lui, Truffaut a explicat: „M-au sedus gura ei mare, ochii ei mari și negri, chipul ei în triunghi. Am recunoscut în ea imediat calitățile pe care le așteptam în primul rând de la protagoniștii din filmele mele: vitalitate, entuziasm, umor, intensitate, dar și gust pentru ceea e ascuns, o fire haotică, o sălbăticie care se ghicește și, înainte de orice, un fel de vibrație”.
Unele lucruri nu se schimbă niciodată și nici noi nu ne schimbăm fundamental, spune Fanny Ardant. Iar trecerea timpului nu schimbă tot. Pesimism sau optimism? Înțelepciunea rămâne departe, susține actrița, la peste treizeci de ani de la sfârșitul poveștii cu Truffaut: „Dragostea nu are experiență și nici înțelepciune. Dacă are, nu e dragoste. În definitiv, am învățat foarte puțin. Ce credeam la cincisprezece ani mai cred și acum, viața nu m-a făcut să-mi schimb părerea. Nu ești prost pentru că ești tânăr și nu ești inteligent pentru că ești bătrân. Experiența nu are niciun efect asupra mea, oricum. Dacă ești obsedat ca mine, faci mereu la fel. Mi-au plăcut mereu aceleași lucruri, am crezut și am făcut mereu același lucruri. Uneori oamenii mă întreabă dacă nu mă tem că o să-mi pierd personalitatea pentru că sunt actriță. Iar eu le răspund: Dar vreau să-mi pierd personalitatea…”
După dispariția lui Truffaut, Fanny Ardant a mers mai departe, fiind distribuită în multe filme ale unor regizori ca Alain Resnais, Volker Schlöndorff, Costa Gavras, Agnès Garda. De la Sabrina lui Sidney Pollack a trecut la „Pe deasupra norilor”, filmul lui Antonioni din 1995, jucând cu Marcello Mastroianni, Jeanne Moreau sau John Malkovich. Au urmat, în anii din urmă, filme de Claude Berri, Patrice Leconte, Anne Fontaine sau François Ozon.
Copilărie cu școală de maici, Monte Carlo și Proust
Fanny Ardant a crescut la Monte Carlo, fiind cea mai mică dintre copiii unui ofițer de cavalerie. Copilăria, una ca în povești, a dus-o în multe locuri, i-a prilejuit descoperiri, i-a adus mici miracole. „Întâi am locuit cu părinții în Suedia, apoi în Algeria și, între opt și șaptesprezece ani, la Monte Carlo. N-am avut o viață plictisitoare”, povestea actrița. „Casa noastră era la malul mării. Iar mama se pricepea să amenajeze minunat toate casele în care locuiam”.
Fetița cuminte, care a fost educată la o școală de maici și care citea neîncetat, și-a petrecut vacanțele de vară în casa bunicilor de la Fontainbleau, undeva într-o pădure, într-o căsuță fără curent electric, unde scoteau apă de la fântână în fiecare zi. Casa idilică a bunicilor era refugiul ideal pentru fetița expediată de părinți din Monte Carlo, orașul „amorezilor pe motocicletă”. Duminica, a merge la slujbă cu bunica era „ceva exotic”. Cum exotice erau și numele copacilor, care o pasionau cândva, și romanele lui Proust, de care nu se va despărți niciodată.
Avea 17 ani când tatăl ei, prieten apropiat al Prințului Rainier, s-a stins, iar gustul pierderii ireparabile n-a mai părăsit-o niciodată. Figura tatălui a însoțit-o mereu, iar ea n-a încetat s-o evoce: „Țin minte că se purta la fel de respectuos cu vânzătorul de vederi și cu regele Spaniei. El m-a învățat genul ăsta de omenie: că o ființă umană este egală cu alta. Ceea ce e important, pentru că așa înveți să nu respecți gloria, banii sau puterea”.
În 1974, la Festivalul din Marais, Paris, Fanny Ardant a debutat cu rolul Pauline în „Polyeucte”, dedicându-se teatrului câțiva ani și jucând în spectacole după Racine, Montherlant sau Claudel, de ale căror texte se declară și azi îndrăgostită. Debutul s-a petrecut după ce a absolvit Facultatea de Științe Politice la Aix-en-Provence.
Aproape de lumea dezlănțuită
Au urmat roluri în spectacole ca „Les bons bourgeois” (1980), „Mademoiselle Julie”, unde a înlocuit-o pe Isabelle Adjani (1983), și „Don Juan” (1987), precum și o mulțime de filme semnate de Michel Deville, care demontează, prin rolurile în care o distribuie, imaginea de femeie voluntară și pasională, de Alain Resnais, Ettore Scola, Volker Schlöndorff.
În 1995 o interpretează pe Maria Callas într-un masterclass de Terrence MacNally, într-o montare de Roman Polanski la Théâtre de la Porte Saint-Martin. Nu trece mult și, în 2002, publicul o regăsește în „Callas Forver”, filmul lui Franco Zeffirelli. În 2002, triumfă în spectacolul „Sarah”, alături de Robert Hirsch. În 2005 face un spectacol cu Sonia Wieder-Atherton după monologuri din „Medeea”, cele două actrițe plecând apoi în turneu în Franța și în Grecia. Joacă în „Paris, je t’aime” de Olivier Assayas, în „Roman de Gare” de Claude Lelouch, regizează la Théâtre du Châtelet opereta „Véronique”, capodoperă a lui André Messager. Călătorește mult, locuiește în mai multe orașe la maturitate, printre care Londra și Roma, nu se desparte de „soțul integru” care e teatrul, e electrică pe scenă, redescoperă poezia, genul epistolar și memorialistica bune pentru scenă, își pune în operă fanteziile artistice și îndrăznește mai orice. E un om liber, rebel și religios în același timp sau religios în firea lui rebelă, care caută neîncetat ce e dincolo de lumea care se vede. O face cu încredere, cu liniște, cu plăcere, într-o lume nebună și gălăgioasă, ca la Roma, oraș pe care-l iubește tocmai pentru că e nebun, gălăgios și leneș. Și cu o autoironie salvatoare, pe care cei care au văzut-o pe scenă și pe ecran sigur au simțit-o.
