Victor Ioan Frunză: „E greu să aducem publicul în sală când suntem pe moarte“
https://www.ziarulmetropolis.ro/victor-ioan-frunza-e-greu-sa-aducem-publicul-in-sala-cand-suntem-pe-moarte/

INTERVIU Victor Ioan Frunză defineşte noţiunea de „şuşă“ (care poate fi şi intelectuală), spune despre critici că nu au capacitatea să evalueze spectacolele şi despre artiştii-protestatari că asistă impasibili la un fenomen la fel de otrăvitor precum cianura: reducerea fondurilor în cultură.

Un articol de Dan Boicea|19 octombrie 2013

INTERVIU Directorul de scenă Victor Ioan Frunză face una dintre cele mai dure analize ale sistemului teatral românesc: defineşte noţiunea de „şuşă“ (care poate fi şi intelectuală), spune despre spectacolul „Dineu cu proşti“, montat de Ion Caramitru, că este plin de greşeli regizorale, despre critici că nu au capacitatea să evalueze spectacolele şi despre artiştii-protestatari că asistă impasibili la un fenomen la fel de otrăvitor precum cianura: reducerea fondurilor în cultură.

Spectacolul lui Victor Ioan Frunză, „Tartuffe sau Impostorul“, se joacă la Teatrul Metropolis sâmbătă, 19 octombrie, de la ora 19.00.

Dan Boicea: Aţi susţinut recent în cadrul Festivalului Festin pe Bulevard de la Nottara o conferinţă intitulată „Prejudecata genului minor“, în care spuneaţi că a umple sălile nu e un lucru rău, dar depinde cum o faci. Scopul celui mai recent spectacol al dumneavoastră, „Tartuffe sau Impostorul“, pare să fie şi acesta, să umple sala de la Teatrul Metropolis. Care e formula pe care aţi pariat, pentru a vă atinge acest scop?

Victor Ioan Frunză: A umple sala este, de fapt, scopul nostru, al oamenilor de teatru. Eu nu mă număr printre cei care se laudă că umplu sălile, pentru că nu e aşa. Şi nu e aşa pentru foarte multă lume, inclusiv pentru cei care spun că fac săli pline. În România de astăzi, a umple sălile de teatru e un lucru foarte greu. Dacă întrebi, toată lumea spune că sunt pline. Noi ştim că nu e aşa, că sălile nu sunt pline întotdeauna, şi că ar trebui să facem ceva ca să schimbăm lucrurile.

Dar asta nu ţine întotdeauna doar de spectacol în sine. Eu am montat „Tartuffe“ pentru că era nevoie de un astfel de text care vorbeşte despre impostură într-o ţară a imposturii. A mai contat foarte mult şi faptul că este o comedie.

Anul acesta, în Bucureşti, producţiile au fost foarte rare, pentru că fondurile au fost tăiate într-un mod dramatic. Şi atunci, când nu ai o ritmicitate a premierelor, e normal ca şi publicul să scadă. Publicul trebuie să vadă într-o stagiune cel puţin 5-6 premiere la un teatru, ori cu foarte puţini bani nu se pot face decât foarte puţine premiere. Cei care taie din fondurile alocate culturii, nu economisesc, ci, de fapt, risipesc fondurile. E o amputare care face ca teatrele să funcţioneze defectuos.

Un text clasic nu este o garanţie pentru umorul de calitate într-un spectacol. Cum se face, de fapt, o comedie, în aşa fel încât să nu trădezi nici autorul, nici publicul?

Victor Ioan Frunză: Într-un mod cât mai autentic, pentru că textele se asumă. În momentul în care ai ales un text, ai făcut şi primul act de regie. Distribuţia este al doilea act regizoral, apoi urmează punerea în scenă. Nu trebuie să trădezi publicul pentru că noi facem parte dintr-o cultură subvenţionată, iar cel care este subvenţionat este chiar spectatorul. În momentul în care îl ajuţi să aibă acces la cultură este inutil să mai mimezi comportamentul teatrului comercial, care vrea neapărat să-şi bage spectatorii înăuntru, cu un preţ cât mai mare.

Noi nu ne trădăm publicul în momentul în care îi oferim un standard înalt al meseriei şi al ambiţiilor noastre artistice. Apoi, nu ştiu dacă există o reţetă pentru a face comedie. Ştiu doar că trebuie să fii foarte prost ca să strici un text al lui Molière. Demersul nostru a fost de a reda într-o formă necenzurată acest text care a fost interzis la vremea lui. Noi jucăm aici exact forma iniţială a textului, debarasat de actul V, care era o odă închinată autorităţilor.

Citeam recent un comentariu în care autorul spunea că „Un tramvai numit dorinţă“ este un text prăfuit. Şi m-am întrebat atunci dacă mai există un Dumnezeu al Teatrului şi de ce nu pedepseşte el astfel de afirmaţii? Molière sau Tennessee Williams sunt valori absolute şi trebuie să ne străduim în primul rând să le redăm, să le reprezentăm. Abia apoi putem să aducem opiniile noastre despre text şi alte lucruri, în spectacol. Pare banal, dar e foarte greu să faci o bună reprezentare. O bună reprezentare e un semn al meseriei, iar meseria lipseşte în foarte multe spectacole româneşti.

În goana după capodoperă, majoritatea creatorilor noştri se pregătesc nu pentru a spune ceva comunităţii în care trăiesc, ci pentru a câştiga un premiu sau pentru a naşte o capodoperă, or’ în presiunea asta continuă, meseria dispare. Ambiţia mea, ca şi a artizanilor din Renaştere, cu care mi-ar plăcea să fiu coleg, este să fiu un bun meseriaş, să pot să fac un spectacol bun, să pot să determin un joc firesc al actorilor. Nu e ipocrizie, ci o ambiţie reală pe care o am. Dar e o ambiție greu de îndeplinit.

Citiţi şi: Victor Ioan Frunză: „UNITER este un bloc de tip sovietic“

Sigur că poţi avea o anumită seninătate abia după ce ai făcut multe spectacole. Lucrurile astea pe care eu le acuz acum le-am trăit chiar şi eu. Şi eu am dorit la vremea mea să fiu Împăratul Teatral Universal. Dar, în timp, şi după ce treci de 200 de spectacole, lucrurile se mai aşază.

Şi am mai realizat un lucru: noi suntem nişte mari compilatori, iar lucrul ăsta e extrem de valoros. A fi un bun artizan e foarte important. Dorinţa mea este să pot face zece spectacole bune, unul după altul. N-am reuşit, încă.

Regizorul Andrei Şerban spunea că n-ar intra la spectacolul „Dineu cu proşti“ nici dacă ar ploua afară. Despre „Dineu cu proşti“ aţi vorbit şi dumneavoastră în conferinţa de la Teatrul Nottara. E spectacolul care a împărţit lumea în două. Unii spun că aşa se face o comedie de genul ăsta, alţii că n-ar trebui să existe aşa ceva. Ce e în neregulă cu acest spectacol care umple sălile?

Victor Ioan Frunză: Aceasta nu este singura producţie care face săli pline… „Dineu cu proşti“ este un spectacol banal, care conţine o singură evoluţie remarcabilă, cea a lui Horaţiu Mălăele. Atât! Regizoral, conţine extrem de multe greşeli, surprinzătoare pentru un om de teatru atât de cunoscut, cum este Ion Caramitru. Nu este adevărat că spectacolul a împărţit lumea în două, pentru că această dispută există de foarte multă vreme. Numai că este singurul spectacol de consum care a fost remarcat de critica de specialitate. S-a vorbit despre el, asta e tot.

Dineu cu prosti

Imagine din spectacolul „Dineu cu proşti“, despre care Victor Ioan Frunză spune că are multe hibe. Click pe fotografie pentru a vedea trailerul spectacolului!

Îmi amintesc că Doina Papp a spus că râsul este purificator. Da, aşa este în legătură cu acest spectacol, râsul este purificator, dar nu văd de ce a trebuit să avem o regie proastă la un spectacol de public. Putem să avem şi o regie bună şi sunt convins că ar fi avut şanse mult mai mari spectacolul, cu un regizor bun. Sigur, din punct de vedere artistic, are foarte multe hibe. Se sprijină efectiv în acest monument care e Horaţiu Mălăele şi atâta tot, adică se exercită pe suprafeţe mici cu un actor mare.

La fel de surprinzător este că Teatrul Naţional n-ar trebui să aibă nevoie de astfel de „colaci de salvare”, abordând într-o asemenea manieră ficţiunea de consum. Şi, ca dovadă că am dreptate, „Dineu cu proști” nici nu se prea joacă la Teatrul Naţional, ci pe la Palatul Copiilor şi prin diverse alte turnee. Deci înseamnă că el nu e un colac pentru TNB.

Marius Manole spunea că şuşa începe acolo unde tu, actorul sau regizorul, începi să-i faci pe plac publicului. Cât de mult aţi făcut pe plac publicului în cele mai recente spectacole ale dumneavoastră?

Victor Ioan Frunză: Cred că sunt foarte departe de şuşă. Cam la câteva mii de ani distanţă… Afirmaţia lui Marius Manole e frumoasă, dar nu e adevărată, şi reflectă, aşa, un fel de acnee a unui creator tânăr. A face pe plac publicului nu e un lucru rău, iar noi nu trebuie să trăim drama wagneriană a creatorului care crede că artistul e situat undeva sus iar publicul trebuie să vină să-i pupe tălpile, la propriu. Publicul este partenerul nostru, iar într-o artă comunitară trebuie să-ţi înţelegi bine rolul. Nu eşti un zeu care dă cu ambrozie în mase.

Aş spune că şuşa începe din momentul în care dispare complet profesionalismul din actul scenic. Şuşele le fac inclusiv cei care le condamnă. Şuşa e suspendarea profesionalismului pe scenă, nu dorinţa de a plăcea. Dorinţa de a plăcea o avem cu toţii. Noi, cu „Îngeri în America“, suntem încă în căutarea unei formule de a umple sălile, cu ajutorul acestui text minunat. Ne adaptăm. Dar noi vrem ca acest text să placă. Noi nu-l transformăm în şuşă. Şi ne străduim ca această simfonie să fie auzită de cât mai mulţi oameni.

Ingeri in America

Imagine din spectacolul „Îngeri în America“, pus în scenă de Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis

Şuşele le întâlnim şi în teatrul independent. Sunt cu sutele, deşi se adresează unui public ţintă. Chiar în straturile rarefiate ale Olimpului teatral întâlnim şuşe. Ce sunt, de fapt, spectacolele făcute la comandă pentru festivalul teatrului de dizabilităţi de nu ştiu unde? Sau foarte multe spectacole cu temă, făcute la comandă, cu scopul de a le aduce undeva?

De ce aţi ales pentru „Tartuffe sau Impostorul“ un final abrupt, oarecum imprevizibil şi nu aţi optat pentru finalul cu care eram obişnuiţi la piesa lui Molière?

Victor Ioan Frunză: Până acum câţiva ani şi eu eram atras de maniera hollywoodiană de a face finaluri, dar mi-am dat seama că un spectacol atât de puternic ca text şi ca reprezentare are nevoie de un final atipic. Aşa că m-am dus pe consecinţa strictă a ceea ce se poate întâmpla. Finalurile pieselor de teatru nu reflectă întotdeauna concluziile întâmplărilor. Oglindesc de multe ori şi părerea noastră, uneori mai facem şi cu ochiul…

Aici, m-am gândit tot timpul ce ar însemna ca în comedia asta fastuoasă totul să se termine în derizoriu. Reacţia publicului mi-a dat dreptate, chiar dacă spectatorii nu sunt întotdeauna de acord cu mine. Tot timpul m-am gândit că această comedie descrie o familie care îşi trăieşte din plin viaţa, în prosperitate. Cum ar fi să arătăm cum se destramă această familie?

De obicei, este o distanţă mare între cum văd criticii un spectacol şi ce a vrut să facă, de fapt, regizorul. Ce nu vor înţelege criticii după acest spectacol, „Tartuffe“, domnule Frunză? Ce le va scăpa?

Victor Ioan Frunză: Critici avem din ce în ce mai puţini, iar foarte multe spectacole din România sunt cu mult înaintea criticilor care le descifrează. Sunt mulţi care nu au nici măcar capacitatea de a evalua ce se întâmplă. Nu pot să uit acum câţiva ani când cineva îi reproşa Adrianei Grand că se vedea un şurub într-un costum, costumul fiind, de fapt, o instalaţie. Persoana respectivă nu avea noţiunea de instalaţie!

De mult timp nu-mi mai pun problema asta – ce va înţelege criticul -, ci mă gândesc mai degrabă că aş fi putut face mai bine spectacolul şi că aş fi putut umple mai repede sala, cu spectatori plătitori, fără a face concesii. Şi îmi pun în minte să dezvolt actorii. „Tartuffe“ face parte dintr-un experiment pe care l-am început acum vreo trei ani. În 2010 am făcut „Furtuna“ şi m-am întrebat dacă aş putea, ca prin diverse teatre, care să-mi primească propunerile, să fac un experiment pe care în capul meu l-am numit PILOT şi care să aibă mai multe paliere: restaurarea valorilor de breaslă, reconfigurarea conceptului de regie şi dezvoltarea abilităţilor actoriceşti. Am ajuns cu experimentul meu la 7-8 spectacole, printre care se numără „Familia Tót“, „Scene din viaţa insectelor“, „Îngeri în America“, „Dom Juan“, „Tartuffe“ ş.a.

Tartuffe sau Impostorul

Imagine din spectacolul „Tartuffe sau Impostorul“, de la Teatrul Metropolis Foto: Adriana Grand

În „Tartuffe“ îmi doresc să pot să şi dezvolt personalitatea actorilor cu care lucrez. Regia nu este numai configurarea strictă a spectacolului. Regie este şi rescrierea dramatică a textului, cum se întâmplă în „Tartuffe“, unde avem o traducere nouă, în versuri; regia este şi să dezvolţi jocul actorilor sau personalitatea lor. Din 2010 până acum, în programul ăsta de „protecţie a actorilor” am avut vreo 15 artişti cu care am lucrat.

Aveţi o trupă foarte unită. Cum faceţi să-i ţineţi lângă dumneavoastră pe aceşti oameni, în condiţiile în care actorii migrează foarte mult în piaţă?

Victor Ioan Frunză: Avem o convenţie care este bazată pe libera voinţă. Ştim că atunci când ne adunăm, toată lumea acordă preeminenţă acestor proiecte. E ca tratatul NATO. Ţările membre se angajează să-i apere pe ceilalţi, dar nicăieri nu e scris că sunt obligate să facă asta şi totuşi nimeni nu a pus la încercare această capacitate de coeziune. Aşa e şi cu echipa noastră. Sunt valori care ne ţin împreună: absenţa compromisului, onoarea. De ceva vreme, lucrul ăsta funcţionează.

Ne e foarte greu să găsim oameni noi, dar, ţinând cont de faptul că la ultimele audiţii am avut 976 de oameni, ca să ne lărgim echipa, atunci poate că asta înseamnă ceva. Chiar mă gândeam că la Gala Hop au avut un număr record de 204 oameni la preselecţii, ceea ce era foarte bine. Valorile noastre sunt prezente, iată, într-un mental colectiv al artiştilor.

Am, totuşi, şi un regret. În afară de teatrele care îmi acceptă proiectele, nu mai pot avea un alt sprijin. Am făcut solicitări pentru mici finanţări, pentru ca echipele astea să poată funcţiona un pic mai lejer. N-am reuşit să obţin bani.

Există mereu o discuţie despre public. Horaţiu Mălăele spunea că a existat un public deştept, subtil, dar care s-a pierdut. Marius Manole spunea că există un public care se trezeşte aplaudând între replici. E mai slab pregătit publicul de acum decât cel de dinainte de 89 sau e o falsă problemă?

Victor Ioan Frunză: Nu e o falsă problemă. Domnul Mălăele are dreptate, numai că publicul acela cultivat era rezultatul unei suite ritmice de premiere. El avea ce să vadă. Acum, el nu mai are ce să vadă, pentru că premierele sunt puţine. Scena goală, lucru care înainte era o excepţie, un modernism, a devenit acum un loc comun. Gradul de spectaculos a scăzut. Nu mai există costume elaborate, spectacolele baroce aproape că au dispărut. Normal că şi publicul s-a diminuat.

În ultimii ani ai Imperiului Roman s-a petrecut un fenomen foarte interesant cu teatrul şi este exact ce se întâmplă şi acum cu noi. Atunci, începuseră să nu se mai joace tragediile sau comediile în integralitatea lor, ci bucăţi din ele, părţile cele mai spectaculoase: când Medeea îşi ucide copiii, când Oedip îşi scoate ochii… Pe scenă urca un singur actor, ca într-un one-man show de acum. Teatrul se redusese ca amplitudine la câteva elemente tabloide. Cam aşa se întâmplă şi acum!

Nu e vina publicului şi nici a teatrului, ci a acestei acute lipse de finanţare care a transformat scenele fie în locul în care se petrec foarte multe ciudăţenii, fie într-un loc al austerităţii. De prea multe ori am crezut că o coroană de carton şi un băţ pot reprezenta fastul regalităţii. Ăsta e un glonţ pe care poţi să-l tragi o dată, de două ori, dar care nu merge la nesfârşit. Alungarea publicului este şi rezultatul acestei sărăcii generalizate.

Citeam de dimineaţă un interviu al Adei Solomon, care spunea că un kilometru de autostradă costă câteva milioane de euro şi că bugetul cinematografiei române nu este de un kilometru. Cam aşa e şi cu bugetele teatrelor sau ale culturii, în general. S-a ajuns la o situaţie pe care nu ştiu de ce toată lumea artistică o priveşte cu atât de multă relaxare. E o situaţie groaznică, pentru că asistăm la asfixierea aproape totală a culturii. Şi asta se petrece în tăcerea, care înseamnă şi acceptare, a lumii artistice.

Mi-a plăcut foarte mult că am văzut oameni şi artişti participanţi la protestele anti Roşia Montană, dar n-am văzut pe nimeni să protesteze faţă de acest fenomen care e la fel de toxic pentru viaţa poporului român. Cultura nu ţine numai de spiritualitate, ţine şi de viaţa noastră. E la fel de otrăvitor, ca şi cianura, să ajungem să nu mai avem cărţi, să nu mai avem teatre. O să ajungem să lătrăm pe străzi.

N-am văzut decât foarte puţini oameni de cultură care să sesizeze amploarea acestui fenomen ucigător care este reducerea fondurilor la cultură. Nu se înţelege că pur şi simplu dispărem, că suntem pe moarte? De aceea este foarte greu să aducem lumea în sală şi atât de greu să mai producem comedii, pentru că, de fapt, noi suntem pe moarte.

Foto cu Victor Ioan Frunză – Petrică Tănase; foto din spectacole  – Adriana Grand; TNB

 

27
/02
/24

Între 6 și 7 aprilie va avea loc Digital Nomad Summit, conferința dedicată celor care vor să lucreze și să trăiască oriunde în lume. Timp de două zile, 12 speakeri locali și internaționali vor oferi inspirație, povești și instrumente valabile pentru cei care vor să-și schimbe locuința și să lucreze din Asia sau Europa.

15
/02
/24

Pe 26 martie 2024, începând cu orele 18.30, Opera Națională București va găzdui o ediție specială din ciclul de conferințe SCENA GÂNDIRII. Evenimentul, desfășurat sub titlul „Universitate, societate, creativitate”, va aduce pe scenă trei rectori ai unora dintre cele mai reprezentative universități românești.

11
/01
/24

Institutul Cultural Român anunță lansarea ediției din 2024 a Programului CANTEMIR*, program de finanțare pentru proiecte culturale destinate mediului internațional. ICR va acorda finanțare nerambursabilă pentru inițiative culturale din domeniile arte vizuale (arte plastice, arte decorative, știință/cercetare și arhitectură, design, noile media, fotografie, performance) și artele spectacolului (teatru, muzică, dans).

15
/12
/20

TOP Ce filme româneşti de ficţiune merită reţinute din acest an 2020 în care cinematografia a fost dată peste cap? Cu ce mai rămânem în afară de două încercări radicale ale unor regizori consacraţi, precum „Tipografic Majuscul”, de Radu Jude, şi „Malmkrog”, de Cristi Puiu?

29
/12
/19

TOP A fost o ediţie foarte bună a festivalului de la Cannes, aşa că topul meu de final de an, care inevitabil e unul subiectiv, e influenţat de asta. Cap de listă e, totuşi, extraordinarul câştigător de la Berlin. Filmele-vedetă de la Veneţia nu m-au impresionat.

23
/12
/19

ANALIZĂ A fost un an cu de toate pentru cinematografia română: succese internaționale, apariția unor noi voci promițătoare, cineaști care se reinventează, prelungiri reușite ale realismului Noului Val, epigonism, insistența pe tema comunismului, filme de public, dar și un scandal în jurul concursului organizat de Centrul Național al Cinematografiei.

06
/09
/19

Invitată a celei de-a şaptea ediţii a Alba Iulia Music & Film Festival (30 august - 1 septembrie), eveniment organizat de TIFF, Maia Morgenstern a vorbit, la o întâlnire cu publicul, despre cinema, despre cum a ajuns actriţă, despre „Balanţa” şi Lucian Pintilie, despre generaţii şi despre seriale.

05
/09
/19

Colaborator al Ziarului Metropolis, Mihai Cristea a fost din nou la Festivalul de la Veneţia, de unde a scris despre câteva titluri: de la filme americane dezamăgitoare ca ”Ad Astra”, de James Gray, sau ”The Laundromat”, de Steven Sorderbergh, şi până la filme ambiţioase ca „Ema”, de Pablo Larrain, şi „Martin Eden”, de Pietro Marcello.

03
/07
/19

INTERVIU „Învăț film pe măsură ce îmi fac filmele”, spune cunoscutul cineast filipinez Brillante Mendoza, într-un interviu exclusiv pentru Ziarul Metropolis. Regizorul vorbește despre importanța premiilor și își explică stilul special de lucru, dar și motivele pentru care este interesat de aspectele sociale din Filipine.

07
/05
/19

PREVIEW Cu „La Gomera”, Corneliu Porumboiu a ajuns în sfârșit acolo unde îi era locul: în Competiția de la Cannes, cel mai important festival de film. El concurează pentru Palme d`Or cu cineaști-cult ca Almodóvar, frații Dardenne, Jarmusch, Kechiche, Loach, Malick sau Tarantino. La ce să ne așteptăm?

06
/01
/19

PREVIEW Anul 2019 se anunță promițător pentru cinematografia română. Cele mai așteptate sunt noile filme realizate de Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, cu o potențială premieră la Cannes. Tot în acest an va ieși în săli și „Nu mă atinge-mă”, controversatul debut al Adinei Pintilie.

12
/12
/18

TOP Documentarele își fac cu greu loc în cinematografe. Așa că pentru a viziona cele mai noi filme de nonficțiune nu ne rămân decât festivalurile și diferitele platforme. Am ales 10 documentare care m-au impresionat cel mai mult dintre cele văzute în 2018. Sunt filme extrem de stimulante și de îndrăznețe.

09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.