„Vrem să ducem Orchestra Simfonică Bucureşti şi în cartierele mărginaşe!“
https://www.ziarulmetropolis.ro/vrem-sa-ducem-orchestra-simfonica-bucuresti-si-in-cartierele-marginase/

Cătălin Opriţoiu a fost 13 ani prim-flautist al Filarmonicii “George Enescu”. După ce a studiat şi a lucrat în Germania, a hotărât să urmeze modelul nemţesc şi să se dedice unei orchestre private. Mai jos este povestea acestei hotărâri.

Un articol de Andrei Crăciun|18 Februarie 2015

Cătălin Opriţoiu este cofondator al Orchestrei Simfonice Bucureşti (OSB), principala orchestră privată din România. Cum reuşeşte OSB nu doar să supravieţuiască, ci şi să facă performanţă? Care sunt perspectivele unui astfel de proiect în ţara noastră?

Cum au reuşit să cucerească, în 2013, America Latină? De unde vine OSB? Şi ce urmează? Cine sunt aceşti muzicieni? Ce îşi doresc ei pentru ei, pentru copiii lor? Şi ce aşteaptă de la public? Cum vor reuşi să rămână profesionişti ai simfonicului, să nu decadă în kitsch? Şi cum îşi vor îndeplini promisiunea de a democratiza muzica clasică?

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, am primit de la Cătălin Opriţoiu unele răspunsuri.

Andrei Crăciun: Cum vă vezi tu viitorul în România, Cătălin?

Cătălin Opriţoiu: În cultură? Sper ca noi, Orchestra Simfonică Bucureşti, să reuşim. Credem în ce facem, altfel nu ne-am fi înhămat. Oamenii sunt dispuşi să plătească pentru ceea ce îşi doresc să vadă. Dacă reuşim să ajungem la sufletele lor vom reuşi să existăm. Dacă nu, nu.

La stat au mai fost nepotisme, au mai fost… Noi nu permitem aşa ceva. Niciun prieten nu îl pot lua, dacă nu e bun profesional. Au ajuns destui să ne urască sau măcar să nu ne mai vorbească. Nu îi acceptăm indiferent de cât de buni prieteni ne sunt. Satisfacţiile profesionale la noi încep să fie mai mari decât în instituţiile statului, fără lipsă de modestie.

Ţelul nostru e ca muzicienii să dea maxim de randament la noi. Muzica nu poţi să o faci constrâns. Când o faci constrâns, atunci e clar că randamentul tău profesional scade. Nu pune nimeni presiune pe nimeni. Cine nu vrea să vină nu vine. Nu-şi câştigă banii, dar nici nu vin să facă muncă de mântuială. Meseria de muzician e ingrată.

Trebuie să transmiţi publicului. Rolul nostru e de interpreţi ai stărilor pe care le-au avut compozitorii – bucurie, tristeţe. Nu suntem simpli executanţi.

Nu aveţi şi o problemă de a manageria atâtea orgolii?

Probleme de manageriat sunt şi cu cei mai puţini buni, fiindcă nu toţi îşi acceptă condiţia. Deşi e un minim de bun-simţ să vezi că unul e mai bun decât tine şi să o recunoşti. La noi în domeniu o întâlneşti rar. Fiecare e subiectiv cu el însuşi şi se vede cel mai bun. Poate că ură împotriva noastră e mult spus, dar antipatie există, pentru că nu putem să îi luăm pe toţi.

catalin opritoiuCum gestionezi o încăpere în care sunt şaptezeci de oameni toţi buni? Nu încearcă nimeni să ia prim-planul?

Orchestra funcţionează ca un corp uman. Nu poate să o ia mâna stângă înainte de nebună. Mesajul artistic se plimbă de la unul la celălalt. Dacă nu faci lucrurile bine profesional, apar minusuri pentru toţi. E ca într-un ceas elveţian. Important e ceasul.

Publicul?

Nu sancţionează, e drăguţ. La Viena, publicul respinge, iese din sală dacă nu-i place, la noi e mai generos, e permisiv. Eu n-am trăit să văd că publicul ne sancţionează.

Asta e şi bine şi rău.

E bine uman, pentru că pleci relativ mulţumit acasă, dar profesional cred că publicul ar trebui să sancţioneze.

Ca la meci, ca la stadion.

Exact ca la stadion. Eu pe André Rieu îl apreciez mult pentru cât vinde, ca muzician, îmi păstrez părerea pentru mine. Un om care a reuşit să îşi creeze un public atât de larg… Jos pălăria! Vrem şi noi să fim accesaţi de o mare masă de oameni, nu de o nişă, de un segment. Acum se consideră că muzica clasică e doar pentru aristocraţi. N-avem educaţia nemţilor, să ne înscriem copiii de mici într-o orchestruţă, nu ştim să ne creştem publicul de mâine. Noi cu orchestra vrem să mergem în şcoli, în cartierele mărginaşe, ca să vadă şi cei de acolo ce înseamnă. Mulţi blamează ceea ce nu cunosc.

E şi imaginea asta – de inaccesibil.

S-a păstrat într-un segment de burghezie – vezi dragă Doamne numai clasele de sus au acces în sala de concert. E nedrept. Nu e corect.

O lecţie de economie de piaţă

Preţul unui bilet cât e?

Diferă. La noi pleacă acum de la 50 de lei. La film e 30 de lei. E puţin mai mult. La Sala Palatului e mai scump, normal, dar oamenii plătesc pentru ce vor să vadă. Dacă tu nu mă convingi că ceea ce vinzi tu îmi foloseşte, atunci nu cumpăr. E simplu. Mare ne-a fost bucuria când ne-au aplaudat 5.000 de oameni în picioare!

Am avut concerte în parcuri. În Parcul Moghioroş eram pe nişte ecrane imense, a fost o nebunie, toată lumea era fericită. Şi am cântat numai muzică clasică, atenţie! Dar ne-am adaptat programul ca toată lumea să se simtă parte integrată. Dacă vrem să îi câştigăm, trebuie să le dăm ce îşi doresc. Uşor-uşor se intră în muzica clasică, nu deodată.

Sponsori?

Sponsorii se asociază cu nume deja mari, formate, nu cu unul în creştere sau cu unul care nu există. Noi am fi avut mare nevoie de un suport la început de drum. E binevenit oricând însă un ajutor! Nu sunt ipocrit să spun că nu vom avea nevoie de bani şi dacă ajungem noi foarte mari.

În afară de concertele din America Latină, aţi mai avut concerte în străinătate?

Da.

Frecvent?

Şi anul acesta o să avem. În fiecare an am făcut turnee. Am avut un turneu în Belgia, la Bruxelles, am fost într-un festival în Franţa, suntem iar invitaţi în Belgia şi Franţa, vom avea China până la sfârşit de an. Suntem o orechestră făcută pentru români, vrem să ne bucurăm de ce se întâmplă pe plan local, dar să avem o recunoaştere pe plan internaţional.

Nu există o discrepanţă mare: nu sunteţi foarte recunoscuţi pe plan internaţional şi nişte anonimi în România. Există un echilibru.

Ar putea fi şi varianta asta, li s-a mai întâmplat şi altora.

E destul de frecvent în muzică.

Noi vom activa tot timpul în România, pentru oamenii de aici. Recunoaşterea internaţională e o carte de vizită, un argument în plus, o dovadă pentru cei din ţară că merită să vină să ne vadă. La noi, publicul este foarte indulgent, oamenii sunt drăguţi, indiferent dacă ştiu sau nu ştiu să aprecieze ce se întâmplă pe scenă.

Publicul din America Latină e feroce

În America Latină cum era publicul?

Eu credeam că, fiind latini, vor fi la fel de indulgenţi ca noi.

Ei bine, nu!

Da. Am vorbit cu promoterii de acolo şi ne-au spus că dacă nu e ce trebuie, oamenii pleacă din sală, că o să terminăm cu sala goală dacă interpretăm prost. Nu sunt deloc indulgenţi, e un public foarte critic. Dacă nu le place ceva, o arată: fluieră, huiduie, pleacă din sală! Iar satisfacţiile noastre au fost enorme, criticile pe care le-am primit au fost foarte bune.

Ce capacitate are Teatrul Colon?

4.000 de locuri. E enorm. Am fost aplaudaţi la scenă deschisă timp de cincisprezece minute! Îţi dai seama? Una dintre primele scene ale lumii… Au cântat toate numele mari acolo. Mai mare a fost bucuria când promoterii, cei care ne ajutaseră să ajungem acolo, au venit şi ne-au spus că a fost cel mai bun concert al lor din toată stagiunea! Şi au fost orchestre din Germania acolo, din toate ţările, n-am fost noi singuri!

Intenţionaţi să reveniţi în America Latină?

Cu siguranţă. Ei ne-au spus că se impune. O să mergem din nou. Nu ştiu când? Poate peste doi ani.

Cât a durat turneul?

Şaptesprezece zile – patru ţări. Uruguay, Argentina, Peru şi Brazilia. Am avut un parteneriat media cu Realitatea TV. S-a făcut şi un making of, un film cu tot acest turneu pe care după aia l-au văzut la televizor sute de mii de oameni. Filmul a fost dat pe 30 noiembrie şi feed-back-ul a fost extraordinar. A doua zi fiind 1 Decembrie, primeam tot felul de mesaje de genul: voi sunteţi adevăraţii ambasadori ai României, voi ar trebui să ne reprezentaţi, pentru voi suntem de acord să susţinem ţara asta! Tot felul de propoziţii şi de fraze frumoase!

Orchestra Simfonică Bucureşti

Bucharest Symphony Orchestra

Cum sunt priviţi muzicienii români în orchestrele lumii?

Extraordinar de bine. Mulţi vin din perioada aceea când Conservatorul era în top la nivel european şi în lume şi atunci sunt foarte apreciaţi pentru pregătirea lor. Alţii, din perioada nouă, pleacă de mici şi studiază afară şi sunt integraţi foarte bine.

Trec drept oameni de mare talent?

Şi de cultură. Criteriile sunt aşa de dure încât nu ar reuşi să se integreze dacă n-ar fi cu adevărat buni.

În căutarea mulţumirii sufleteşti

Tu n-ai întâmpinat nicio reticenţă în Germania în baza faptului că eşti român?

Eu am fost foarte bun profesional.

Şi în afara mediului profesional?

Nici acolo. N-am avut niciun fel de incident. Eu n-am mâncat lebede, n-am furat nimic, am fost un om care a încercat să se adapteze, dacă am văzut că nu sunt mulţumit sufleteşte m-am întors acasă.

De ce nu te-ai înţeles tu cu nemţii?

Nu mă potriveam eu acolo. În plus că mie viaţa culturală din România mi-a adus împliniri, iar poziţia mea a fost una privilegiată. La douăzeci şi cinci de ani eram prim-flautist la Filarmonică şi profesor la Conservator!

Şi crezi că într-o ţară cum e Germania ai fi ajuns mult mai târziu la asemenea poziţii?

Nu ştiu ce aş fi reuşit la Berlin.

E o traiectorie comună ca la 25 de ani să fii la acest nivel?

E un mare plus în România. În Germania ar fi poate ceva care ţine şi mai mult de excelenţă.

Tatăl tău ce mai face? Mai predă? Se bucură de ce ai reuşit?

Da, e în continuare profesor. Cred că are şi el satisfacţii pe lângă mine când vede ce rezultate am avut. Eu am două fete şi una dintre ele vrea neapărat să facă flaut – cea mare. Sunt extrem de rezervat în a o îndrepta spre aşa ceva. E o meserie ingrată.

Fiica şi flautul care farmecă

Câţi ani are?

Are cinci ani, e într-un moment de răscruce. O să o dau cu siguranţă la muzică. O să înceapă cel mai probabil cu pianul. Eu n-am fost atât de dornic şi insistent în a-l ruga pe tata să fac flaut. Am fost doar când am schimbat vioara cu flautul, fiindcă am început cu vioara.

Atunci, da, dar pentru că nu suportam vioara. El se gândise probabil că într-o orchestră sunt zeci de violonişti, nu doar doi-trei, ca la flautişti. Ca să reuşeşti ca flautist trebuie să fii un vârf şi asta solicită un volum de muncă enorm. Şi stau să mă gândesc la cât câştig, la cât am muncit, la ce mi-a lipsit în copilărie, şi nu sunt foarte sigur că merită. Pentru că trăim într-o altă lume, cu alte posibilităţi.

Nu vezi că eu la patruzeci de ani mă duc să joc fotbal, ca să suplinesc ceva ce mi-aş fi dorit să fac acum douăzeci şi cinci de ani? Sunt lucruri cu care nu te mai întâlneşti în viaţă. De-asta sunt în cumpănă. Eu nu ieşeam cu toţi copiii la joacă decât după ce aveam un număr de ore de studiu.

Şi până îmi făceam eu numărul de ore de studiu, copiii deja dormeau. Nu sunt sigur că vreau asta pentru copiii mei. Acum sunt liniştit. Sunt convins că fac bine ce fac acum şi pentru că atunci nu eram la joacă.

Şi mama copiilor tăi vine tot din lumea muzicii?

Nu. Alexandra a terminat Integrare Europeană. E mai bine. Tu m-ai întrebat mai devreme cum e să struneşti 70 de caractere, muzicienii având toţi exces de personalitate. Trebuie să găseşti calea de mijloc. Dar să stai în casă cu un artist e şi mai greu! Intră în competiţie unul cu celălalt şi nu e bine. Ajunge un nebun în casă.

Probabil că o s-o las pe fiică-mea să facă flaut, dar i-am spus din timp că e greu. O s-o dau să înveţe cu tatăl meu, că el e profesor de liceu şi are infinit mai multă răbdare decât mine. Are experienţă în a pune instrumentul în mâna copiilor. Şi taică-miu e la fel de reticient ca mine. Dar e păcat să fiu eu o piedică în calea dorinţelor ei.

O s-o susţin din toate punctele de vedere. Vrea neapărat să ajungă să cânte în orchestră cu mine. O s-o las, dar e o viaţă grea.

Eşti un model pentru copiii tăi.

Bineînţeles că din cauza asta.

Greşeala în raport cu idolii

Tu ai avut modele, idoli în muzică?

Eu n-am fost genul de copil care să aleagă un idol. Dacă ai un idol, ai tendinţa să îl copiezi permanent. Şi dacă îl copiezi nu o să fii niciodată originalul. Poţi să ai un etalon. Există o metodă a comparaţiei cu etalonul tău care te ajută să progresezi. Etaloanele mele au fost primii flautişti din lume. N-am avut idoli, dar în momentul în care am ajuns la o anumită vârstă am ştiut care să-mi fie reperele profesionale. În Germania, dacă nu ştiam de la cine să învăţ, nu veneam cu nimic acasă.

Ce şcoală de flautişti e bună la nivel mondial?

În general, Franţa a pus piatra de temelie şcolii de flaut. Dar la maturitate, interpreţii au plecat peste tot, iar Germania, având o putere financiară mai mare, a absorbit mai mulţi. Cei din Germania au, în general, şcoala franceză la bază. Dacă voiam să învăţ de la cineva eram obligat să am repere, ca să ştiu de unde să îmi iau informaţia ca să fie pertinentă.

Acum, cum reuşeşte orchestra să se finanţeze?

Se autofinanţează.

Mai aveţi şi alte proiecte, adiacente muzicii?

Tot legate de muzică, nu avem magazine, nu facem comerţ cu nimic. Avem un proiect câştigat, care are legătură cu învăţământul şi cu arta. Titlul proiectului este “Arta nu urăşte. Celebrarea valorii”. Am câştigat fonduri norvegiene, bani europeni. În afară de ce oferim ca mesaj artistic, suntem obligaţi să ne formăm publicul de mâine şi atunci mergem şi spre tineri, spre învăţământ.

Ce proiecte aveţi pentru viitorul imediat?

Încercăm să punem în picioare stagiunea cu soliştii Orchestrei Simfonice din Berlin.

Asta la Bucureşti.

Da. Va fi dedicată muzicii clasice în mod absolut, pentru că noi suntem o Orchestră Simfonică de muzică clasică. Comercialul doar ne îngăduie să supravieţuim. Noi n-o să ne prostituăm niciodată muzical. Ca să existăm, încercăm să dăm lucruri mai uşoare – concerte de muzică de film, care sunt dragi publicului larg. Venim cu un concept nou: proiecţie şi muzică. Oamenii la film merg mult.

Am făcut Beatles Simfonic, ca să fim aproape de oameni, ei trebuie să ne regăsească în lucrurile pe care le iubesc şi le înţeleg. Am făcut muzică de film cu proiecţie de lasere, am avut lumini, tot felul de artificii, am făcut Concertul de Anul Nou cu balerini pe scenă, cu confetti, cu baloane, atipic petru un concert de muzică clasică, mai puţin conservator.

N-are rost să intrăm într-o competiţie directă cu Concertul de Anul Nou de la Viena, la care românii se uită în general. Noi n-avem tradiţia lor, avem în schimb o dorinţă puternică şi o mare implicare. Trebuie să dăm oamenilor ceva diferit, de calitate, dar altfel.



04
/07
/19

Pe 5 iulie, intră în cinematografe filmul „Nopți magice”, în regia lui Paolo Virzì, intitulat după memorabilul imn oficial al Campionatului Mondial de Fotbal din 1990, interpretat de Gianna Nannini şi Edoardo Bennato. În așteptarea filmului a cărui acțiune se desfășoară în decorul fascinant al Romei, vă propunem un interviu cu actrița Irene Vetere.

19
/06
/19

Într-o epocă a dominației digitalului, cineastul francez Michel Gondry propune o întoarcere la un cinema artizanal, ca mijloc de distracție și de stimulare a imaginației și a creativității, la îndemâna oricui, prin „Uzina filmelor de amatori” inaugurată la Cluj-Napoca în timpul TIFF și deschisă până la sfârșitul lunii iulie.

13
/06
/19

INTERVIU Unul dintre cei mai îndrăgiți și distribuiți actori români de cinema, Vlad Ivanov vorbește despre ultimele sale două roluri, în două mari filme care pot fi văzute în acest an în cinematografe: „Sunset” („Apusul”), al regizorului maghiar Laszlo Nemes, și „La Gomera”, de Corneliu Porumboiu.

08
/05
/19

INTERVIU Pe Alex Călin, îl vedeți pe scenele teatrelor Național, Bulandra, Excelsior, Nottara, dar și în spații independente ca Replika, Macaz sau Linotip, iar din 10 mai îl regăsiți pe marile ecrane, în rolul principal din filmul „Cap și pajură”, în regia lui Nae Constantin Tănase.

06
/05
/19

Să primești prima ta pereche de cizme abia la 6 ani, nu poate fi un lucru pe care să-l uiți ușor. Chiar dacă aceste cizme au fost purtate anterior de fratele tău mai mare. Bucuria de a fi și tu încălțat corespunzător pentru mediu sărăcăcios în care trăiești îți rămâne în suflet pentru totdeauna. Cel puțin așa s-a întâmplat cu Samuel Bistrian, omul care acum încalță copii săraci ai lumii.

23
/04
/19

INTERVIU O întâlnire cu actrița Ana-Maria Ivan, pe care o regăsim în distribuția așteptatului musical „We Will Rock You”, semnat de Răzvan Mazilu, care a avut de curând premiera la Sala Palatului. „Musicalul mă face să mă simt împlinită cu adevărat și mă provoacă să îmi doresc mai mult de la mine”, spune Ana-Maria.

Page 1 of 3312345...102030...Last »